ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2105/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2105/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
La
data de 26 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul
Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr.256 din 13
iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.
Dezbaterile
au fost consemnate în încheierea cu data de 26 martie 2003 iar pronunțarea s-a
amânat la 17 aprilie 2003, 8 mai 2003 și apoi la 22 mai 2003.
C
U R T E A ,
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin
acțiunea înregistrată la 7 septembrie 2001, reclamanta Uniunea Compozitorilor
și Muzicologilor din România a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General
al Municipiului București prin Primarul General, solicitând să fie obligat
acesta a-i preda în deplină și exclusivă proprietate, precum și în pașnică
posesie și netulburată folosință, spațiile comerciale de la parterul și
subsolul imobilului din București, str. Ion Câmpineanu nr.24, bl.18 B, sector
1, care prin sentința nr.14 din 6 ianuarie 2000 pronunțată de Tribunalul
București – secția a V-a civilă și de contencios administrativ, definitivă și
irevocabilă, i-au fost atribuite în proprietate exclusivă.
Pârâtul
a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat ca, în principal, să
se constate existența dreptului său de proprietate asupra imobilelor
situate în București, Calea Victoriei nr.41, sector 1, cunoscut ca imobilul cu
nr.18 A (magazinul Muzica) și în str. Ion Câmpineanu nr.24, sector 1, cunoscut
ca nr.18 B, ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale prevăzută de art.488
și următoarele din C.civ., iar în subsidiar să se constate că reclamanta nu
deține titlu asupra terenului aflat sub construcțiile menționate, fapt ce
menține starea de indiviziune asupra acesteia.
Tribunalul
București – Secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința
nr.953 din 10 decembrie 2001, a admis acțiunea principală și a obligat pârâtul
să lase reclamantei în deplină proprietate spațiile comerciale din imobilul
situat în str.Ion Câmpineanu nr.24, bl.18 B, sector 1, individualizate prin
sentința civilă nr.14 din 6 ianuarie 2000 a Tribunalului București – Secția a
V-a civilă și de contencios administrativ.
Prin
aceeași hotărâre s-a anulat cererea reconvențională formulată de pârât și a
fost obligat acesta la plata cheltuielilor de judecată, respectiv 70.000.000
lei taxă de timbru și 70.000.000 lei onorariu de avocat.
Pentru
a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că singura parte care poate
exhiba un titlu de proprietate cu privire la imobilul în litigiu este
reclamanta, astfel fiind întrunite dispozițiile art.480 și următoarele din
C.civ.
Apelul
declarat de pârât împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de
Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, prin decizia nr.256 din 13
iunie 2002. A fost totodată, obligat reclamantul la 70.000.000 lei cheltuieli de
judecată către intimată.
Împotriva
acestei din urmă hotărâri, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin
Primarul General, susținând că greșit instanța l-a obligat la plata
cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă.
Recursul
este nefondat.
Potrivit
art.274 alin.1 C.proc.civ., partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la
cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
La
baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală,
astfel că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte
cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat și care nu este
vinovată de declanșarea activității judiciare.
Evident
că, obligând partea căzută în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, instanța
are în vedere recuperarea de către partea care a câștigat procesul a unor plăți
care trebuie dovedite.
Dovada
plății se poate face numai printr-un înscris care, ca mijloc de probațiune,
trebuie să constate efectuarea acesteia.
Or,
în speță, este de necontestat că partea căzută în pretenții este chiar
recurenta-pârât.
Pe
de altă parte, înscrisul constatator al achitării sumelor la care a fost
obligat pârâtul, cu titlu de cheltuieli de judecată, este ordinul de plată pe
care reclamanta l-a emis în acest scop.
Pentru
aceste considerente, se reține că instanța de apel a aplicat corect
dispozițiile art.274 C.proc.civ. și recursul va fi respins ca nefondat, urmând
a se face aplicarea acelorași dispoziții și pentru această fază procesuală.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
DECIDE
:
Respinge
ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul
General împotriva deciziei nr.256 din 13 iunie 2002 a Curții de Apel București
– Secția a IV-a civilă.
Obligă
pe recurent să plătească intimatei Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din
România suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 22 mai 2003.