ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2105/2003

La data de 26 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr.256 din 13 iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 26 martie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 17 aprilie 2003, 8 mai 2003 și apoi la 22 mai 2003. C U R T E A , Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin acțiunea înregistrată la 7 septembrie 2001, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General, solicitând să fie obligat acesta a-i preda în deplină și exclusivă proprietate, precum și în pașnică posesie și netulburată folosință, spațiile comerciale de la parterul și subsolul imobilului din București, str. Ion Câmpineanu nr.24, bl.18 B, sector 1, care prin sentința nr.14 din 6 ianuarie 2000 pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă și de contencios administrativ, definitivă și irevocabilă, i-au fost atribuite în proprietate exclusivă.

Pârâtul a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat ca, în principal, să se constate existența dreptului său de proprietate asupra imobilelor situate în București, Calea Victoriei nr.41, sector 1, cunoscut ca imobilul cu nr.18 A (magazinul Muzica) și în str. Ion Câmpineanu nr.24, sector 1, cunoscut ca nr.18 B, ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale prevăzută de art.488 și următoarele din C.civ., iar în subsidiar să se constate că reclamanta nu deține titlu asupra terenului aflat sub construcțiile menționate, fapt ce menține starea de indiviziune asupra acesteia.

Tribunalul București – Secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr.953 din 10 decembrie 2001, a admis acțiunea principală și a obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate spațiile comerciale din imobilul situat în str.Ion Câmpineanu nr.24, bl.18 B, sector 1, individualizate prin sentința civilă nr.14 din 6 ianuarie 2000 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă și de contencios administrativ. Prin aceeași hotărâre s-a anulat cererea reconvențională formulată de pârât și a fost obligat acesta la plata cheltuielilor de judecată, respectiv 70.000.000 lei taxă de timbru și 70.000.000 lei onorariu de avocat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că singura parte care poate exhiba un titlu de proprietate cu privire la imobilul în litigiu este reclamanta, astfel fiind întrunite dispozițiile art.480 și următoarele din C.civ.

Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, prin decizia nr.256 din 13 iunie 2002. A fost totodată, obligat reclamantul la 70.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimată. Împotriva acestei din urmă hotărâri, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, susținând că greșit instanța l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă. Recursul este nefondat. Potrivit art.274 alin.1 C.proc.civ., partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.

Evident că, obligând partea căzută în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, instanța are în vedere recuperarea de către partea care a câștigat procesul a unor plăți care trebuie dovedite. Dovada plății se poate face numai printr-un înscris care, ca mijloc de probațiune, trebuie să constate efectuarea acesteia. Or, în speță, este de necontestat că partea căzută în pretenții este chiar recurenta-pârât. Pe de altă parte, înscrisul constatator al achitării sumelor la care a fost obligat pârâtul, cu titlu de cheltuieli de judecată, este ordinul de plată pe care reclamanta l-a emis în acest scop. Pentru aceste considerente, se reține că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art.274 C.proc.civ.

și recursul va fi respins ca nefondat, urmând a se face aplicarea acelorași dispoziții și pentru această fază procesuală. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE : Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr.256 din 13 iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Obligă pe recurent să plătească intimatei Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2003.