ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1816/2003

S-a luat în examinare

recursul declarat de reclamanții B.M., T.M., P.D., D.G., B.D., G.G., D.C.,

N.M., C.V., G.I., împotriva deciziei nr.312 A din 23 iulie 2002 a Curții de

Apel București, Secția a III-a civilă.

La apelul nominal s-au

prezentat recurenții-reclamanți mai sus indicați, toți fiind reprezentați de

avocat M.M., care răspunde și pentru intimatul-reclamant F.A.C.,

intimata-chemată în garanție Direcția Generală a Finanțelor Publice, prin

consilier juridic G.M., lipsind intimata-pârâtă Societatea Română de

Televiziune.

Procedura completă.

Avocat M.M. solicită

admiterea recursului, casarea deciziei 312 A din 23 iulie 2002 a Curții de Apel

București, Secția a III-a civilă și sentinței 1523 pronunțată la 5 decembrie

2001 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă și deciziei 1058/R din 15

iunie 2001 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, cu trimiterea

cauzei aceluiași tribunal, în temeiul art.313 din C.proc.civ..

Consilier juridic G.M. pune

aceleași concluzii.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 1 februarie 2001

reclamanții B.M., T.M., P.D., D.G., B.D., G.G., Dumitrache Petre, F.A.C., N.M.,

C.V. și G.I.au chemat în judecată pe pârâta Societatea Română de Televiziune

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată a le restitui sumele

încasate pe nedrept în perioada 1997-1999 cu titlu de impozit pe salarii,

actualizate proporțional cu rata inflației.

La 20 ianuarie 2001 pârâta

Societatea Română de Televiziune a chemat în garanție Direcția Finanțelor

Publice și Controlului Financiar de Stat București pentru a răspunde în cazul

în care pârâta va cădea în pretenții, cu motivarea că Societatea Română de

Televiziune a îndeplinit doar sarcina de colector pentru sumele reținute cu

titlu de impozit datorate către stat de reclamanții salariați ai societății.

Investită inițial cu

soluționarea cauzei, Judecătoria sectorului 1 – București, prin sentința

nr.4222 din 10 aprilie 2001, a admis excepția „de necompetență generală” a

Judecătoriei sectorului 1 – București și a declinat competența de soluționare a

acțiunii promovată de reclamanți în favoarea Direcției Generale a Finanțelor

Publice și Controlului Financiar de Stat a Municipiului București,

apreciindu-se că litigiul, având ca obiect restituirea impozitului pe salariu,

este unul fiscal și nu de drept al muncii.

Tribunalul București –

Secția a III-a civilă, prin decizia nr.1058/R din 15 iunie 2001, a „admis

excepția necompetenței materiale a primei instanțe”, a admis recursurile

declarate de reclamanți, a casat sentința Judecătoriei sectorului 1 – București

și a reținut cauza spre competentă soluționare în fond la tribunal.

Pentru a decide astfel

tribunalul a motivat că litigiul nu este nici fiscal și nici unul de muncă,

deoarece reclamanții solicită a li se repara un prejudiciu constând în

diminuarea salariilor la care ar fi avut dreptul dacă nu li s-ar fi aplicat

tranșele de impozit. S-a considerat că litigiul dedus judecății nu poate fi

soluționat decât în condițiile dreptului comun, acțiunea reclamanților fiind

considerată una în pretenții (în despăgubiri) întemeiată pe prevederile art.998

C.civ.și cum totalul pretențiilor depășește suma de 150.000.000 lei competența,

în primă instanță, revine tribunalului.

În fond după casare,

Tribunalul București – Secția a III-a civilă prin sentința nr.1523 din 5

decembrie 2001, a respins excepțiile privind nelegala constituire a completului

de judecată, a necompetenței materiale a tribunalului și a lipsei calității

procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice București. A

respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților și ca fără obiect cererea de

chemare în garanție promovată de pârâtă.

Pentru a pronunța această

sentință s-a reținut că întrucât prin decizia de casare nr.1058/R din 15 iunie

2001 a aceluiași tribunal s-a hotărât că litigiul izvorăște dintr-un delict civil,

asupra acestei calificări nu se mai poate reveni în fond după casare fără a se

înfrânge principiul autorității lucrului judecat. Din probele administrate în

cauză nu s-a demonstrat nici o culpă a pârâtei, lipsind elementul vinovăției

cerut de art.998 C.civ.

Potrivit prevederilor art.7

din Legea nr.32/1991, deținătorii titlului de „Luptător pentru Victoria

Revoluției din Decembrie 1989” erau scutiți de plata impozitului pe salarii,

dar reclamanții au intrat în posesia acestor titluri abia în anul 2000, în baza

Decretului Președințial nr.37/2000. Or, la acea dată, era în vigoare O.U.G.

nr.73/1999 care nu mai prevedea scutirea de impozitul pe salarii pentru cei

aflați în situația reclamanților, astfel că reținerea impozitului de către

pârâtă pentru perioada aprilie-decembrie 1999 a fost calificată ca fiind

legală.

Apelul promovat de

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia

nr.312/A din 23 iulie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a

III-a civilă.

Împotriva deciziei dată în

apel în termen legal au declarat recurs reclamanții B.M., T.M., P.D., D.G.,

B.D., G.G., D.C., N.M., C.V. și G.I.care au susținut că hotărârile pronunțate

în cauză sunt nelegale și netemeinice în temeiul următoarelor motive de casare:

instanțele au stabilit greșit că litigiul are o natură civilă cu un caracter

special, fiind o cauză de drept al muncii; calificând greșit natura

raporturilor dintre părți, litigiul trebuia soluționat de instanța competentă

și de un complet special de litigii de muncă; eronat s-a reținut în hotărârile

date în fond după casare și în apel că problema competenței de soluționare a

cauzei s-a stabilit irevocabil prin decizia nr.1058/15 iunie 2001 a

Tribunalului București, chestiune ce nu mai poate fi repusă în discuție;

instanțele au dat o interpretare greșită normelor legale aplicabile în materie,

cu referire specială la art.7 lit.”e” din Legea nr.32/1991 întrucât deținătorii

titlurilor de luptători pentru victoria Revoluției române din decembrie 1989 au

fost incluși în mod expres în categoria persoanelor exceptate de la plata

impozitului pe salariu; în mod greșit instanțele au respins cererea

reclamanților referitoare la actualizarea sumelor reținute pe nedrept în

perioada ianuarie 1998-aprilie 1999.

Recursul este fondat, în

sensul considerentelor care succed:

Obiect al litigiului de

față îl constituie acțiunea reclamanților, salariați ai Societății Române de

Televiziune în baza unor contracte individuale de muncă încheiate pe durată

nedeterminată, prin care au solicitat obligarea societății pârâte (a

angajatorului) de a li se restitui sumele încasate din salarii, pe o anumită

perioadă de timp, cu titlu de impozit, sume ce s-a cerut a fi actualizate în

raport de rata inflației.

Legislația muncii este

formată din ansamblul normelor juridice prin care sunt reglementate relațiile

care se stabilesc în procesul încheierii executării, modificării și încetării

raporturilor juridice de muncă, întemeiate, în principal, pe contractul

individual de muncă, astfel că dreptul muncii se ocupă cu reglementarea

raporturilor juridice de muncă dintre angajatorii și angajații lor.

Cu unele excepții, între

salariați, pe de o parte, și angajatori, pe de altă parte, se încheie și un

contract colectiv de muncă, iar contractul individual de muncă trebuie să

respecte normele legale, dar și clauzele contractului colectiv de muncă.

Așadar, sursa principală a existenței raporturilor juridice de muncă o

constituie încheierea și executarea contractului individual de muncă. S-a spus

în mod real că dreptul muncii este, în principal, dreptul contractului de

muncă.

Este reputat în drept că

elementele esențiale ale contractului individual de muncă sunt părțile

(subiectele între care se încheie contractul), felul muncii, salariul și locul

muncii.

Salariul constituie atât o

categorie economică, cât și una de factură juridică. Este normal, deci, ca

analiza sa, în cadrul dreptului muncii, să vizeze, în primul rând, componente

de ordin juridic.

Prin salariu se înțelege

prețul muncii prestate exprimat, de regulă, în bani.

Prestarea muncii și

salarizarea muncii sunt obligațiile principale ce rezultă pentru salariat și,

respectiv, pentru unitate, din încheierea contractului individual de muncă sau

din existența raporturilor de serviciu. Reglementările legale stabilesc

principiul potrivit căruia pentru munca prestată, fiecare persoană are dreptul

la un salariu în bani, convenit la încheierea contractului individual de muncă.

Din această perspectivă,

solicitarea reclamanților, salariați ai societății pârâte, de a li se restitui

anumite sume din salarii pe care pârâta le-a reținut cu titlu de impozit către

stat pe o perioadă determinată de timp, constituie un litigiu de muncă

intervenit între angajați și angajator în legătură directă cu executarea

contractelor individuale de muncă încheiate între părțile în litigiu și cu

referire specială la unul din elementele esențiale al acestor contracte și

anume salariul datorat angajaților.

Astfel fiind, calificarea

dată de instanțe în sensul că litigiul ar fi de natură fiscală ori

delictual-civilă se privește ca greșită și contrară principiilor de drept mai

sus enunțate.

Cu toate că prin decizia

nr.1058/R din 15 mai 2001 Tribunalul București, ca instanță de recurs, a

stabilit, de altfel greșit, că raporturile dintre părți sunt de natură civilă,

rediscutarea acestei chestiuni în recursul de față nu reprezintă o  înfrângere

a principiului autorității lucrului judecat, întrucât calificarea corectă a

litigiului constituie, obligatoriu, obiect de control judiciar și de stabilire

a instanței competente și în compunerea legală pentru a soluționa conflictul

dintre părți.

Față de cele ce preced,

recursul reclamanților se privește ca fondat și urmare a admiterii lui, vor fi

casate hotărârile date în cauză cu trimiterea acesteia, conform art.725 alin.2,

teza a II-a C.proc.civ.la Tribunalul București care are a se preocupa de

soluționarea în fond  a litigiului, iar celelalte susțineri făcute de

reclamanți în recurs vor fi avute în vedere sub formă de apărări, în

rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții B.M., T.M., P.D., D.G., B.D., G.G., D.C., N.M., C.V., G.I.,

împotriva deciziei nr.312/A din 23 iulie 2002 a Curții de Apel București,

Secția a III-a civilă.

Casează decizia recurată,

sentința nr.1523/5 decembrie 2001 a Tribunalului București, Secția a III-a

civilă, precum și decizia nr.1058/R din 15 iunie 2001 a Tribunalului București,

Secția a III-a civilă și trimite cauza la același Tribunal, pentru soluționarea

cauzei pe fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 mai 2003.