ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5277/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.02.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a formulat contestație, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, împotriva Rezoluției emise la 30 ianuarie 2020 de către Direcția de inspecție pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, solicitând instanței să dispună anularea rezoluției menționate; aplicarea măsurilor prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 republicată, împotriva judecătorilor Tribunalului Argeș, respectiv d-nul judecător B. și d-na judecător C.; precum și aplicarea măsurilor prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 republicată, împotriva conducerii Tribunalului Argeș, responsabilă de asigurarea legalității procedurilor de repartizare a cauzelor și/sau de înregistrare a ședințelor de judecată.

Prin sentința nr. 170 din 12 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară.

Împotriva sentinței nr. 170 din 12 februarie 2021 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 4 și pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a arătat că, deși a atacat cu recurs în termen legal, la data de 05.07.2020, hotărârea de respingere a solicitării de sesizare a Curții Constituționale, Curtea de Apel București a încălcat competența de ordine publică a instanței de contencios constituțional, deoarece, similar deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 978 din 27 februarie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2011, "(...) în lipsa unei decizii a Curții Constituționale" ea nu se putea pronunța legal pe fondul pricinii, înainte de soluționarea recursului declarat împotriva hotărârii de respingere a solicitării de sesizare a Curții Constituționale, respectiv a excepției de neconstituționalitate invocate. În caz contrar, s-ar substitui atribuțiilor instanței de contencios constituțional, conform considerentelor din decizia invocată, devenind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a încălcat atât dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cât și pe cele cuprinse la art. 1349 alin. (1) din C. civ., republicat, deoarece, validând Rezoluția emisă la 30 ianuarie 2020 de către Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de inspecție pentru judecători, a eliminat, de facto, atât obligația oricărei persoane de a respecta regulile de conduită pe care legea le impune, aducând, prin acțiunile ori inacțiunile sale, atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane (art. 1349), cât și dreptului de a se adresa instanței de contencios administrativ pentru a obține repararea pagubei ce i-a fost cauzată (art. 1).

Cât privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a susținut că prima instanță, prin hotărârea pronunțată, a depășit atribuțiile puterii judecătorești, subsumând acestei critici două aspecte.

Astfel, citând dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție și prevederile art. 148 din legea fundamentală, a susținut că prin hotărârea pronunțată instanța de fond a reinterpretat dispozițiile menționate, raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135/1994.

Din considerentele hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului dată în Cauza Dumitru Popescu c. României, publicată în Monitorul Oficial nr. 830/2007 și obligatorie pentru toate instanțele din România, rezultă că potrivit art. 46 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 11, art. 20, art. 124, art. 126 și art. 148 din Constituția României, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația "de a asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să asigure abrogarea acesteia de către legiuitor".

Or, din lecturarea considerentelor expuse în paginile 8 și 9 ale sentinței de fond reiese că judecătorul care a pronunțat soluția îi neagă dreptul de a contesta în fața instanței o decizie a Consiliului Superior al Magistraturii și, în mod similar, dreptul său la un proces echitabil consfințit prin dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, coroborate cu cele ale Constituției României, încercând să dovedească teza conform căreia nesancționarea disciplinară a unui judecător nu poate fi infirmată de o instanță judecătorească.

În final a criticat sentința de fond din perspectiva nemotivării acesteia, considerând că nu au fost expuse argumente în susținerea soluției pronunțate, fiind reproduse exclusiv texte de lege fără alte motive referitoare la aspectele pe care le-a sesizat. Totodată, a redat pasaje relevante din jurisprudența europeană, mai exact din hotărârea CEDO pronunțată în cauza Boldea împotriva României, precum și din jurisprudența Curții Constituționale a României, în concret argumente reținute în Decizia nr. 33/2018 cu privire la obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești.

Concluzionând, a arătat că din cuprinsul sentinței de fond atacate rezultă că lipsesc cu desăvârșire considerentele acesteia, simpla reproducere a unor norme legale neputând fi considerată a reprezenta o motivare a hotărârii în discuție.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a combătut punctual argumentele invocate de recurentul-reclamant, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică. În esență, a susținut că niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate de recurent nu se verifică în speță, instanța de fond motivând amplu soluția pronunțată, cu luarea în considerare a tuturor criticilor invocate de reclamant, cu aplicarea corectă a normelor legale aplicabile în materie și cu respectarea regulilor de procedură, fără a depăși atribuțiile judecătorești.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor invocate de recurentul-reclamant, a apărărilor formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, precum și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce succed:

5.1. Cu prioritate, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul-reclamant a înțeles să critice sentința de fond pentru nemotivare, considerând că prima instanță nu și-a expus argumentele ce fundamentează soluția pronunțată, ci a reprodus doar texte de lege, fără alte motive referitoare la aspectele sesizate, Înalta Curte va constată că aceste susțineri se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând să analizeze sentința din această perspectivă.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico -juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, întrucât nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

În plus, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, din considerentele sentinței recurate reiese că instanța de fond a arătat motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată, hotărârea în discuție respectând atât dispozițiile art. 22 alin. (2), cât și pe cele cuprinse la art. 425 din C. proc. civ.

Faptul că prima instanță, în fundamentarea soluției pronunțate, a avut în vedere și a reprodus dispoziții ale unor texte de lege aplicabile speței, în contextul verificării legalității Rezoluției de clasare contestate de reclamant, considerând că a fost emisă cu respectarea cadrului legal, nu poate avea semnificația unei lipse a motivării soluției pronunțate. Aceasta deoarece cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești este satisfăcută dacă raționamentul logico-juridic fundamentează soluția adoptată.

În cauză, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare motivele avute în vedere de către instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în cuprinsul recursului, însă lipsa motivării nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

Este de observat sub acest aspect că argumentele judecătorului fondului explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Prin urmare, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea sentinței de fond făcând posibilă exercitarea controlului de legalitate al instanței de recurs.

5.2. A mai invocat recurentul dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., încadrând în acest motiv de nelegalitate care prevede că se poate cere casarea hotărârii atunci când a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, susținerile potrivit cărora, deși a atacat cu recurs hotărârea de respingere a solicitării de sesizare a Curții Constituționale, instanța de fond a încălcat competența de ordine publică a instanței de contencios constituțional, deoarece nu se putea pronunța legal pe fondul pricinii înainte de soluționarea recursului declarat împotriva hotărârii de respingere a solicitării de sesizare a Curții Constituționale, precum și a excepției de neconstituționalitate invocate.

Ca o primă observație, Înalta Curte constată că prin încheierea din 4 decembrie 2020, Curtea de Apel București nu a respins, ci a admis cererea reclamantului și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în schimb respingându-i cererea de suspendare a judecății și acordând termen pentru soluționarea fondului cauzei.

Criticile recurentului vizează soluția de respingere a cererii de suspendare a judecății, pe care Înalta Curte nu le poate însă primi.

Pe de o parte, este important a se reține că nu i se poate reproșa instanței de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamant, iar operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional.

În speță, prima instanță nu avea obligația să suspende judecarea cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate de reclamant, deoarece, în materia sesizării Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, în contextul abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecății, legiuitorul a prevăzut o soluție specială și derogatorie.

Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.

Ca atare, în realizarea dezideratelor judecății cauzei într-un termen rezonabil și cele derivând din principiul fundamental al legalității, opțiunea normativă a fost în consacrarea expresă a dreptului părții la exercitarea unei căi extraordinare de atac în cazul în care, ulterior finalizării procesului, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională prevederea care a făcut obiectul excepției în respectivul litigiu.

Pe de altă parte, nu se poate susține că instanța de fond a încălcat competența de ordine publică a altei instanțe, întrucât, atât posibilitatea formulării unei contestații împotriva Rezoluțiilor întocmite de Inspecția Judiciară, cât și competența instanței de contencios administrativ de a se pronunța asupra unei astfel de contestații, sunt prevăzute expres în art. 45

1

alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

În concluzie, susținerile recurentului-reclamant nu atrag incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

5.3. În considerarea acelorași argumente expuse anterior, nu pot fi reținute nici susținerile recurentului-reclamant referitoare la incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care prevede că se poate cere casarea hotărârii atunci când prin pronunțarea acesteia instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Înalta Curte amintește că prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", ca motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe.

Din această perspectivă, Înalta Curte va mai reține că, în dreptul procesual civil, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești poate fi considerată și ca exces de putere ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive.

Subsumat acestui motiv de casare recurentul a reproșat instanței de fond greșita interpretare a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României și a celor cuprinse la art. 6 paragraful 1 din CEDO, apreciind că prin soluția pronunțată i-a negat dreptul de a contesta în instanță o decizie emisă de o autoritate publică.

Aceste critici nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., deoarece atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ. În cazul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privința normelor de drept material.

Or, în cauza de față, în mod corect a reținut prima instanță că hotărârile sunt supuse controlului judiciar exercitat de instanțele judecătorești, neputând fi modificate indirect prin decizii administrative, pentru că Inspecția Judiciară nu poate suplini ori completa activitatea de judecată și nici nu are atribuții ori competențe legale pentru a se substitui în activitatea jurisdicțională, care aparține instanțelor judecătorești.

Totodată, făcând trimitere la Hotărârea nr. 18J din 5 octombrie 2016 a secției pentru Judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat în cauză, a arătat că ceea ce face obiectul verificărilor într-o procedură disciplinară privind abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, este concretizarea normei juridice abstracte care exprimă voința legiuitorului într-o cauză determinată, astfel că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să judece o cauză.

Ca urmare, instanța de fond a examinat cauza în limitele determinate de cadrul normativ aplicabil în materie, iar raționamentul logico-juridic expus în considerentele hotărârii nu poate fi cenzurat prin raportare la criticile formulate de parte, deoarece acestea nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele la care face referire motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., urmând să fie analizate alături de celelalte critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același Cod.

5.4. Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. 3 din prezenta decizie, reclamantul a criticat sentința de fond și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

În înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost greșit reținute în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate.

Recurentul-reclamant a subsumat acestui motiv de casare critica potrivit căreia prima instanță, prin validarea rezoluției emise la data de 30 ianuarie 2020, a încălcat atât dispozițiile art. 1349 C. civ., cât și prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin aceea că a eliminat obligația oricărei persoane de a respecta regulile de conduită pe care legea le impune, aducând, prin acțiunile ori inacțiunile sale, atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, precum și dreptul de a se adresa instanței de contencios administrativ pentru a obține repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Referitor la aceste susțineri este de observat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, respingând ca nefondată cererea de chemare în judecată și reținând în acest sens că intimata-pârâtă nu are prerogative de verificare a legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești, astfel încât, modul de interpretare a probatoriului și de aplicare a normelor de drept material ori procesual incidente în speță, de către judecătorul reclamat, nu pot fi verificate decât în cadrul căilor de atac prevăzute de lege cu privire la cauza respectivă și, în consecință, nu pot fi considerate o abatere de la îndatoririle de serviciu sau o faptă care să afecteze prestigiul justiției.

Sunt întemeiate sub acest aspect apărările formulate de intimata-pârâtă în sensul că, în controlul de legalitate permis instanței de contencios administrativ, este realizată o cenzură externă ce constă în verificarea competenței organului disciplinar și a formalităților procedurii, precum și o cenzură internă a actului atacat, respectiv respectarea normelor materiale ierarhic superioare și a spiritului legii sau al actelor normative disciplinare, cu respectarea scopului prevederilor art. 45

1

alin. (5) din Legea nr. 317/2004, anume claritatea și caracterul complet al rezoluțiilor emise.

Recurentul-reclamant nu a indicat instanței temeiuri pentru desființarea rezoluțiilor emise, în acord cu atribuțiile legale pe care le are o instanță de contencios administrativ, ci a expus propria interpretare a cauzei deduse judecății, anume că, în orice situație, instanța de judecată trebuie să constate nelegalitatea actelor emise de Inspecția Judiciară pentru pretinse încălcări ale regulilor de conduită impuse de lege, în ipoteza contrară acțiunile ori inacțiunile inspectorilor judiciari aducând atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Or, pot fi considerate fapte de natură a intra în sfera răspunderii disciplinare doar încălcări ale normelor de drept material care pun în discuție chiar valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ipoteză ce nu se verifică însă în prezenta cauză, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că prima instanță a constatat în mod corect că sesizarea a fost analizată pe fond prin raportare la cadrul legal corespunzător situației evidențiate, că procedura a fost respectată și că nu au fost identificate indiciile săvârșirii abaterii disciplinare clamate, analizând astfel cauza în limitele competenței sale și a criticilor formulate de parte și motivând coerent și explicit soluția pronunțată, prin prisma normelor legale incidente și a situației de fapt deduse judecății.

De asemenea, nu se poate reține că părții i-ar fi fost îngrădit dreptul de a se adresa instanței de contencios administrativ pentru a obține repararea pagubei cauzate, atât timp cât prevederile legale aplicabile în materie nu exclud existența unui control judecătoresc deplin asupra actelor adoptate de Inspecția Judiciară, a unui remediu efectiv împotriva acestora, oferindu-i-se posibilitatea de a le contesta în primă instanță în fața curții de apel, iar soluția acesteia este supusă instanței de control judiciar. În plus, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de recurs, a avut posibilitatea să-și susțină argumentele și să administreze probatoriul corespunzător.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este fondat, împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nefiind de natură a atrage incidența motivului de nelegalitate invocat.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge și aceste susțineri ale recurentului-reclamant și va constata că hotărârea instanței de fond este la adăpost de orice critică ce vizează nemotivarea hotărârii, încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești sau interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, demersul părții recurente fiind, prin urmare, nefondat.

În virtutea considerentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 4, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 170 din 12 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.