ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5152/2021

Ședința publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2017, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat contestație împotriva Deciziei A.S.F. nr. 493 din 10.04.2017, solicitând anularea deciziei, exonerarea de plata amenzii în cuantum de 20.000 RON, precum și înlăturarea sancțiunii contravenționale complementare constând în retragerea aprobării acordate de A.S.F, pentru exercitarea funcției de director general al B. S.A..

Prin sentința civilă nr. 5151 din data de 21 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis contestația privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară și în consecință, a anulat Decizia A.S.F. nr. 493/10.04.2017 și a exonerat reclamantul de la plata amenzii în cuantum de 20 000 RON. De asemenea, a înlăturat/anulat sancțiunea contravențională complementară, constând în retragerea aprobării acordate reclamantului de către A.S.F., pentru exercitarea funcției de director general al B. S.A. și a luat act că reclamantul, prin avocat, a precizat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând casarea sentinței recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 6109 din data de 18 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca nefondat, reținând, în esență, că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate - art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Împotriva deciziei instanței de recurs Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În motivarea căii extraordinare de atac a fost invocată, pe de o parte, confuzia între cvorumul pentru constituire și cvorumul pentru deliberare, iar pe de altă parte semnarea procesului-verbal al ședinței, deoarece instanța de recurs nu a observat toate aceste elemente materiale, deși ele erau evidențiate în mod expres de către A.S.F. la dosarul cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 93/2012, Autoritatea de Supraveghere Financiară este condusă de un Consiliu format din 9 membri numiți de Parlament, dintre care un președinte, un prim-vicepreședinte și 3 vicepreședinți, care sunt membri executivi, iar potrivit art. 14 alin. (1)-(3) din același act normativ "Convocarea consiliului A.S.F. se face de către președinte și/sau prim-vicepreședinte, ori de câte ori este necesar sau la solicitarea a cel puțin 4 membri ai acestuia. Consiliul A.S.F. deliberează valabil în prezența a cel puțin jumătate plus unu dintre membrii săi, incluzând președintele sau în absența acestuia, prim vicepreședintele. Hotărârile sunt adoptate cu votul a 2/3 din numărul membrilor prezenți și sunt obligatorii pentru membrii Consiliului."

Contestatoarea a subliniat faptul că până la data de 24 mai 2017, Consiliul A.S.F. a fost format doar din 8 membri în funcție și nu 9 membri. Poziția de vicepreședinte al A.S.F. - sectorul de asigurări-reasigurări era vacantă la data de 27.03.2017 și a fost vacantă până la data de 24.05.2017, când a fost publicată în Monitorul Oficial al României hotărârea Parlamentului nr. 43/24.05.2017 de numire în această funcție a domnului C..

La ședința din data de 27 martie 2017 în urma căreia intimatul a fost sancționat cu amenda contravențională și i-a fost retrasă aprobarea acordată ca Director General, la dezbateri au participat 6 din cei 8 membri ai Consiliului, ședința fiind așadar legal constituită, organizată în condiții de cvorum. De asemenea, procesul deliberativ a respectat cerințele legale prevăzute la art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 93/2012, iar hotărârea privind sancționarea reclamantului a fost legal adoptată, cu respectarea condiției majorității de 2/3 din numărul membrilor prezenți. Aceste susțineri au fost confirmate prin depunerea la dosarul cauzei a Procesului-verbal nr. x al ședinței Consiliului A.S.F. din data de 27 martie 2017. De asemenea, au fost întrunite atât condiția cvorumului legal pentru constituirea Consiliului A.S.F., cât și condiția cvorumului de deliberare, toți membrii Consiliului A.S.F. prezenți în ședință votând, în unanimitate, aplicarea sancțiunii în sarcina intimatului prin Decizia A.S.F. nr. 493/2017, astfel cum rezultă din procesul-verbal menționat.

Instanța de recurs a omis să analizeze aceste elemente evidente, aspect ce a condus la pronunțarea unei soluții eronate și a deschis calea procedurală a contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Un al doilea argument invocat în susținerea contestației în anulare vizează eroarea materială referitoare la greșita reținere de către instanța de recurs a noțiunii de "revocare" astfel cum este prevăzută în Legea nr. 554/2004, ca reprezentând o acțiune a emitentului actului administrativ, iar nu a noțiunii de "revocare" reglementată de Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări.

Astfel, instanța a făcut o confuzie a ceea ce însemnată aplicarea unor măsuri administrative, prudențiale în cadrul activității de supraveghere exercitate de A.S.F., pe de o parte și procesul de aducere la îndeplinire de către entitatea vizată și evaluarea realizată de A.S.F. a acestui proces, pe de altă parte, atunci când a constatat că "nu este acceptabil să se rețină printr-o decizie administrativă că s-au săvârșit anumite fapte contravenționale la o anumită dată, iar prin altă deciziei să se constate, pentru aceeași perioadă și cu privire la aceleași persoane, o situație de fapt contrară, taote acestea conturând un abuz de drept care se impune a fi sancționat prin anularea actului vătămător".

Intimatul A. a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea căii extraordinare de atac promovate.

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute legiuitor.

Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., conform căruia:

"(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale".

Înalta Curte reține că, pentru a fi incident acest caz de contestație în anulare, este necesar ca hotărârea împotriva căreia se îndreaptă contestația să fie pronunțată în soluționarea căii de atac a recursului, iar contestatorul să invoce existența unor erori materiale, săvârșite de instanța de control judiciar, care au influențat soluția astfel pronunțată. Textul de lege are, așadar, în vedere greșelile materiale evidente, de ordin procedural, pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante, ce conduc la retractarea hotărârii pronunțate și pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

În speță, pretinsa eroare materială invocată de contestatoare se referă la confuzia făcută de instanță între cvorumul pentru constituire și cvorumul pentru deliberare, respectiv semnarea procesului-verbal al ședinței din perspectiva aprecierii unei pretinse aplicări greșite a dispozițiilor O.U.G. nr. 93/2012 și pe de altă parte, la greșita reținere a noțiunii de " revocare" din perspectiva unei pretinse aplicări greșite a dispozițiilor Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizovarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări.

Înalta Curte constată că, deși contestatoarea invocă în susținerea căii extraordinare de atac prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în realitate, aceasta reia analiza considerentelor deciziei atacate și își exprimă nemulțumirea față de argumentele instanței de recurs.

Prin decizia nr. 6109 din daza de 18 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că, la ședința din data de 27 martie 2017, Consiliul A.S.F. nu era legal constituit, neexistând cvorum legal pentru constituire și deliberare în conformitate cu art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 93/2012, iar împrejurarea că acesta era compus doar din 8 membri deoarece un post era vacant, nu poate schimba condiția de 2/3 din numărul acestora pentru adoptarea hotărârii.

Totodată, Înalta Curte a statuat că, atât timp cât prin Decizia A.S.F. nr. 1019/26.07.2017 s-a dispus închiderea procedurii de redresare financiară pe bază de plan de redresare financiară a B. S.A. și revocarea Deciziei nr. 901/18.04.2016 și se infirmă aspectele reținute în decizia de sancționare nr. 493/10.04.2017, în mod corect a reținut prima instanță că faptele contravenționale reținute în sarcina intimatului-reclamant nu își mai găsesc fundamentul și este inacceptabil ca printr-o decizie administrativă să se rețină că s-au săvârșit anumite fapte contravenționale la o anumită dată, iar prin altă decizie să se constate, pentru aceeași perioadă și cu privire la aceleași persoane, o situație de fapt contrară, toate acestea conturând un abuz de drept care se impune a fi sancționat prin anularea actului vătămător.

Astfel cum s-a arătat anterior, ipoteza textului art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. invocat de contestatoare vizează numai erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții greșite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de "eroare materială" nu poate fi interpretată extensiv. Greșeala instanței de recurs trebuie să fie una de fapt și nu una de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că pretinsele erori invocate de către contestatoare reprezintă, în realitate, motive de nelegalitate care corespund unei erori de judecată. Aspectele invocate prin contestația în anulare privesc fondul cauzei și au fost analizate și dezlegate de instanța de recurs pe baza înscrisurilor existente la dosar, iar repunerea acestora în discuție urmărește reanalizarea probelor administrate, constituind un veritabil "recurs la recurs".

O nouă apreciere a fondului cauzei contravine însă normelor procedurale interne, dar și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluționat definitiv și irevocabil nu poate determina redeschiderea acestuia, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel/recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, condiție care, în prezenta cauză, nu este realizată.

Principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui "defect fundamental" (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29.07.2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26.01.2006, etc).

Pentru considerentele expuse, constatând că soluția instanței de recurs nu este rezultatul unei erori materiale în sensul art. art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 508 din același cod Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva deciziei nr. 6109 din 18 noiembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2021.