Decizia nr. 6186/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 754/2018 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 11.05.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei ASF nr. 494/10.04.2017, exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 30.000 RON și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 754 din 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiuni contravenționale și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 754 din 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și, în rejudecare, admiterii contestației astfel cum a fost formulată și constatarea nulității deciziei ASF nr. 494/10.04.2017, iar în subsidiar, anularea acestei decizii. O primă critică a vizat faptul că instanța de fond a reținut în mod eronat că nu a operat prescripția dreptului de a aplica sancțiuni contravenționale, susținând recurentul că termenul de 6 luni în care trebuie aplicată sancțiunea contravențională, conform art. 163 alin. (17) din Legea nr. 237/2015, trebuie calculat de la data la care reprezentantul autorității a luat cunoștință despre săvârșirea faptei. Recurentul-reclamant a criticat sentința primei instanțe și sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 93/2012, susținând că judecătorul fondului, în mod greșit a considerat că la dezbateri ar fi participat un număr de șase din cei nouă membri ai Consiliului ASF. În procesul-verbal al ședinței Consiliului ASF din 27.03.2017 sunt nominalizate un număr de șase persoane în componența Consiliului, dar dintre acestea doar patru au semnat procesul-verbal, deși potrivit dispozițiilor legale membrii Consiliului sunt obligați să semenze actele care decurg din hotărârea adoptată. Astfel, în cauză sancțiuile s-au aplicat prin hotărârea Consiliului ASF în condițiile în care ședința Consiliului din data de 27.03.2017 nu a fost legal constituită, respectiv nu a existat cvorumul legal petru constituire respectiv deliberare. O altă critică vizează modalitatea în care instanța de fond a apreciat asupra motivului de nelegalitate ce a constat în încadrarea greșită a faptelor în contravenții prevăzute de Legea nr. 237/2015. Susține recurentul-reclamant că prin contestație s-a solicitat să se constate că deși faptele sunt reținute ca și contravenții conform Legii nr. 503/2004, ele au fost sancționate conform prevederilor Legii nr. 237/2015, însă, judecătorul fondului făcând o gravă eroare de apreciere a normelor de drept material aplicabile, a respins această critică ca neîntemeiată, reținând că: "întrucât prin Legea nr. 237/2015, legiuitorul a făcut o reevaluare a contravențiilor din domeniul asigurărilor și le-a reglementat în mod unitar prin art. 153 din această lege, rezultă că prevederile anterioare cuprinse ăn art. 80 alin. c din Legea nr. 503/2004 privind rederesarea financiară au fost modificate implicit prin dispozițiile Legii nr. 237/2015". Or, în lumina normelor de tehnică legislativă, respectiv a art. 17 și art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu poate fi admisă această motivare a judecătorului de fond referitoare la o intervenirea abrogării implicite. Consideră recurentul-reclamant că prima instanță a respins eronat și motivele de netemeinicie punctual indicate, fără a se pronunța asupra primei critici, considerând că dobândirea de obligațiuni se încadrează în noțiunea de valori mobiliare, operațiune interzisă prin Decizia ASF nr. 901 și considerând că răspunderea intră în sarcina Consiliului, deoarece conform Deciziei ASF nr. 901, acesta răspundea de neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod corespunzător a dispozițiilor deciziei. Prima instanță s-a aflat în eroare ca urmare a omisiunii aplicării normelor de drept substanțial, ignorând Planul de redresare financiară din care rezultă că prin aprobarea dată de ASF asupra Planului de redresare financiară, răspunderea pentru implementarea măsurilor revine exclusiv Conducerii executive. În ceea ce privește nerespectarea obligației de recuperare a împrumuturilor de la entități afiliate, contravenție reținută de pârâta ASF, susține recurentul-reclamant că prin contestația formulată a criticat decizia sub mai multe aspecte însă judecătorul fondului a respins contestația și contrar celor reținute de judecătorul fondului chiar ASF reține în cadrul Deciziei nr. 1019/26/07/2017 că "Referitor la măsura de recuperare a împrumuturilor în relație cu entitățile afiliate și a creanțelor de le debitori diverși, Societatea de Asigurare Reasigurare City Insurance S.A. a făcut demersurile necesare în vederea recuperării acestora". În fine în ceea ce privește fapta reținută de ASF ca și contravenție, respectiv nerespecatrea obligației de a asigura fonduri eligibile să acopere cerințele de capital, SCR și MCR, a arătat recurentul-reclamant că prima instanță a tratat probatoriul cu superficialitate și nu înțeles o parte din criticile formulate, neputând fi primită opinia judecătorului fondului conform căreia scăderea fondurilor reprezintă în mod automat o consecință a unei administrări defectuoase, deoarece deprecierea fondurilor eligibile SCR și MCR trebuie să fie o consecință directă a faptei sale culpabile.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs pentru lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru coroborat cu faptul că recurentul nu aduce efectiv motive de nelegalitate ci dorește o rejudecare a fondului cauzei, excepție la care a renunțat în ședința publică din 8 decembrie 2021. Pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20.05.2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 27 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind ulterior amânată pentru 8 decembrie 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin Decizia nr. 494/10.04.2017 emisă de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară a fost sancționat reclamantul A. cu amendă contravențională în sumă de 30.000 RON pentru săvârșirea a patru fapte contravenționale prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. p) și r) din Legea nr. 237/2015 constând în nerespectarea unor măsuri dispuse prin Decizia ASF nr. 901/18.04.2016. Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei A.S.F. nr. 494/10.04.2017, exonerarea de plata amenzii în cuantum de 30.000 RON și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prima instanță a respins excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiuni contravenționale și a respins acțiunea formulată de reclamant ca nefondată, împotriva acestei soluții reclamantul înțelegând să exercite cale de atac prin formularea recursului de față, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la primul motiv de recurs întemeiat pe prescripția dreptului de a aplica sancțiuni contravenționale, Înalta Curte constată că acesta nu este întemeiat urmând să-l respingă pentru următoarele considerente. Potrivit art. 163 alin. (17) din Legea nr. 237/2015 "Aplicarea sancțiunilor contravenționale prevăzute de prezenta lege se prescrie în termen de 6 luni de la data constatării faptei, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârșirii acesteia". Contractul de subscriere dintre Societatea de Asigurare Reasigurare City S.A. și B.. a fost încheiat la data de 29.09.2016, însă situația acestui contract a fost analizată de ASF ulterior, în luna martie 2017. Data constatării faptei nu poate fi considerată, astfel cum susține recurentul-reclamant, ca fiind momentul comunicării contractului de împrumut subordonat către ASF, întrucât operațiunea de subscriere obligațiuni a fost adusă la cunoștință ASF la momentul comunicării acestui contract. Înalta Curte reține că momentul constatării faptei este reprezentat de data definitivării controlului, deoarece orice acțiune de control presupune un interval rezonabil de timp pentru studierea documentației, pentru observarea tuturor datelor, analizarea tuturor informațiilor recepționate, descrierea situației de fapt și aplicarea prevederilor legale la situația constatată. Astfel, cum corect a reținut și prima instanță momentul constatării faptei este momentul la care ASF a constatat că a fost încălcată una dintre măsurile impuse prin Decizia nr. 901/18.04.2016, cu ocazia verificării stadiului de îndeplinire a măsurilor dispuse în sarcina asigurătorului, respectiv în luna martie 2017. Or, având în vedere această dată, este evident că termenul de 6 luni prevăzut de art. 163 alin. (17) din Legea nr. 237/2015 a fost respectat. Referitor la critica recurentului-reclamant ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 93/2012, reține instanța de control judiciar că aceasta este întemeiată, judecătorul fondului pronunțând soluția cu încălcarea acestor dispoziții legale. Potrivit art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, cu modificările și completările ulterioare: "ASF este condusă de un Consiliu format din 9 membri, dintre care un președinte, un prim-vicepreședinte și 3 vicepreședinți, care sunt membri executivi. Fiecare dintre cei 3 vicepreședinți are atribuții specifice corespunzătoare unuia dintre cele 3 sectoare de supraveghere financiară. In hotărârea Parlamentului României de numire a acestora se stabilește sectorul de supraveghere financiară pentru care sunt numiți. Ceilalți 4 membri sunt membri neexecutivi". Conform art. 14 din același act normativ: "(1) Convocarea Consiliului ASF se face de către președinte și/sau prim-vicepreședinte, ori de câte ori este necesar sau la solicitarea a cel puțin 4 membri ai acestuia. (2) Consiliul ASF deliberează valabil în prezența a cel puțin jumătate plus unu dintre membrii săi, incluzând președintele sau, în absența acestuia, prim-vicepreședintele. (3) Hotărârile sunt adoptate cu votul a 2/3 din numărul membrilor prezenți". Totodată, conform art. 1, art. 13 alin. (1), art. 14 și art. 28 din Regulamentul ASF nr. 10/2016, publicat în M. Of. nr. 1.006 din 15 decembrie 2016, privind organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară: "Art. 1 Autoritatea de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A.S.F., este organizată și funcționează potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare O.U.G. nr. 93/2012. Art. 13 (1) Conducerea ASF este asigurată de Consiliul ASF format din membri executivi și neexecutivi, conform O.U.G. nr. 93/2012. Art. 24 Consiliul ASF este format din 9 membri, dintre care un președinte, un prim-vicepreședinte și 3 vicepreședinți, care sunt membri executivi, și 4 membri neexecutivi. Membrii Consiliului A.S.F. sunt numiți de Parlament, pentru un mandat de 5 ani, în condițiile O.U.G nr. 93/2012. Art. 28 Organizarea și funcționarea Consiliului ASF, precum și atribuțiile acestuia sunt prevăzute în Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului ASF, precum și în Procedura operațională privind organizarea și funcționarea ședințelor Consiliului ASF". Din analiza acestor prevederi legale rezultă că organul de conducere al pârâtei ASF (respectiv, Consiliul ASF) este format din 9 membri care deliberează valabil numai în prezența a cel puțin jumătate plus unu dintre membrii săi, condiție a cărei îndeplinire presupune prezența a cel puțin 6 membri, care se atestă prin semnăturile acestora în cuprinsul procesului-verbal de ședință. Din examinarea procesului-verbal al ședinței Consiliului ASF din 27.03.2017 - depus de autoritatea pârâtă la dosarul de fond, filele x -, când s-au aplicat sancțiunile contravenționale concretizate prin decizia ASF nr. 494/10.04.2017, rezultă că sunt nominalizate 6 persoane în componența consiliului, doi membri neexecutivi ai consiliului fiind absenți, iar dintre aceștia doar 4 membri au semnat procesul-verbal, lipsind semnăturile a doi membri neexecutivi, respectiv semnăturile domnilor C. și D.. Prin concluziile scrise depuse de pârâta ASF în dosarul de fond aceasta a susținut că la ședința din 27.03.2012 au fost prezenți 6 membri din cei 8 care au aprobat cu unanimitate de voturi propunerile formulate. Susținerile pârâtei referitoare la numărul de voturi cu care a fost aprobate propunerile formulate în ședința din 27.03.2012 nu se confirmă. Înalta Curte observă că procesul-verbal de ședință din 27.03.2017 nu îndeplinea cerințele de cvorum prevăzute de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 93/2012, întrucât a fost semnat doar de patru membri din cei șase nominalizați în cuprinsul său, astfel că este atrasă nulitatea acestuia și, implicit, a deciziei emise în temeiul acestei hotărâri a Consiliului ASF. Este adevărat că în recurs, autoritatea pârâtă a prezentat instanței de control judiciar o formă a procesului-verbal al ședinței Consiliului ASF din 27.03.2017 ce cuprinde o semnătură în plus față de forma procesului-verbal depusă la fond, respectiv cea a lui C., însă, această formă a procesului-verbal nu poate fi opozabilă recurentului-reclamant, acestuia fiindu-i opozabil procesul-verbal în forma depusă la prima instanță, formă ce cuprindea semnăturile doar a patru membri și care nu întrunea condițiile de cvorum prevăzute de lege. Ca atare, în raport de cele mai sus expuse, găsind întemeiată critica recurentului-reclamant privitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 93/2012 de către instanța de fond, Înalta Curte consideră că este de prisos a mai analiza celelalte critici aduse de acesta sentinței recurate. În baza dispozițiilor art. 451 și următoarele C. proc. civ., va fi obligată intimata la plata către recurent a sumei de 40 RON reprezentând cheltuieli de judecată. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul declarate de reclamant, va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând, va admite acțiunea, va anula decizia 494/10.04.2017 emisă de pârâta ASF și va exonera pe reclamant de plata amenzii aplicate, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.