ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5115/2022

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2021 din data de 20 ianuarie 2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Agenția pentru Dezvoltare Regională Sud-Muntenia și Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației a solicitat anularea deciziei nr. 10/18.08.2020, prin care s-a dispus rezilierea contractului de finanțare nr. x/2018 și a actelor subsecvente, cu plata sumei de 172.336,99 RON reprezentând despăgubiri.

Prin sentința nr. 2231 din 6.04.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 19 mai 2021 sub nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 209 din 29 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de anulare a deciziei 10/18 august 2020 în contradictoriu cu pârâta B., ca promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată în totalitate față de pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrație și în parte față de Agenția pentru Dezvoltare Regională Sud-Muntenia, respectiv anularea actelor subsecvente emiterii deciziei 10/2020 și acordarea de despăgubiri.

Împotriva sentinței civile nr. 209 din 29 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea contestației astfel cum a fost formulată.

Consideră recurenta-reclamantă că, concluzia instanței care fundamentează respingerea acțiunii, cu privire la faptul că societatea nu ar fi îndeplinit, la momentul accesării programului de finanțare, condițiile de eligibilitate, investiția fiind demarată în mod cert, nu este întemeiată, în cauză fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul motivării sumare a hotărârii, ceea ce echivalează, potrivit practicii judiciare, cu nemotivarea ei.

În opinia sa, instanța nu a examinat, în mod real, probleme esențiale ridicate de speță și care rezultau din coroborarea tuturor probelor și argumentelor, mărginindu-se să rețină, ca situație de fapt, o pretinsă recunoaștere din partea societății, cu privire la achiziționarea unei instalații mici de foraj înainte de depunerea cererii de finanțare, instanța afirmând că își bazează soluția pe răspunsurile la interogatorii ale pârâților și pe Nota de control întocmită de DLAF. Mai mult, instanța denaturând adevărul, afirmă fără temei că exact instalația de foraj mică ar fi fost propusă de societate în cadrul proiectului.

În concluzi, instanța a reținut în mod greșit și fără o analiză pertinentă a situației de fapt și a legii aplicabile că în mod cert instalația de foraj mică achiziționată în cursul lunii aprilie 2017 reprezintă unul din obiectivele specifice pentru care s-a acordat finanțarea nerambursabilă.

În susținerea celui de al doilea motiv de recurs, a susținut recurenta-reclamantă că instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile art. 65 alin. (6) din Regulamentul UE 1303/2013 și a făcut confuzie între instituțiile de drept specifice finanțării în cadrul programelor UE, aceasta apreciind că ar fi nerelevant faptul că societatea nu a solicitat rambursarea cheltuielilor făcute, întrucât rezilierea contractului de finanțare nu s-a dispus pentru neexecutarea culpabilă a unei obligații contractuale, ci pentru neîndeplinirea condițiilor de eligibilitate.

Or, una dintre condițiile de neeligibilitate prevăzute de legislația europeană se referă tocmai la intenția solicitantului de a fi inclus, între cheltuielile eligibile, o cheltuială deja făcută, anterior solicitării finanțării.

Pe cale de consecință, rezultă că toate cheltuielile făcute de o societate comercială în domeniul său de activitate, anterior finanțării, dacă nu sunt solicitate la rambursare, nu sunt considerate eligibile, dar nu impietează asupra finanțării, nu reprezintă un criteriu, o condiție a rezilierii contractului de finanțare așa cum, în mod greșit, a reținut instanța de judecată.

În fine, consideră recurenta că, contrar concluziilor formale ale instanței, pentru a opera rezilierea contractului de finanțare, trebuia îndeplinită condiția existenței solicitării la rambursare a sumelor cheltuite într-o pretinsă demarare a investiției - așa cum însuși MDLPA a constatat - pentru că niciodată societatea nu a urmărit și nu a cerut decontarea, prin program, a instalației deja achiziționate.

4.1 Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, precizând totodată că Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației și-a schimbat denumirea în Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației.

4.2 Agenția pentru Dezvoltare Regională Sud-Muntenia a formulat întâmpinare prin care a arătat că soluția instanței de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a B. nu a fost criticată prin cererea de recurs și prin urmare, sub acest aspect hotărârea pronunțată a rămas definitivă. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 martie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 2 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., excepția tardivității recursului, care face de prisos cercetarea altor cereri sau excepții, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este tardiv formulat.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Agenția pentru Dezvoltare Regională Sud-Muntenia și Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației a solicitat anularea deciziei nr. 10/18.08.2020 emisă de Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, prin care s-a dispus rezilierea contractului de finanțare pentru Programul Operațional Regional 2014-2020, Axa prioritară 2, Prioritatea de învestiții 2.1, nr. 2907/20.08.2018 și obligarea pârâților, în solidar, la plata unei despăgubiri egale cu pierderea suferită prin rezilierea nelegală a contractului și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința atacată, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată în totalitate față de pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației și în parte față de Agenția pentru Dezvoltare Regională Sud-Muntenia.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", acesta urmând a fi calculat, în raport de dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe zile libere așa cum prevăd dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora "când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește".

Totodată, conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea termenului în care trebuie exercitat un drept procesual atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Această sancțiune se aplică și în cazul nerespectării termenului de declarare a recursului, dat fiind că este vorba despre exercitarea unui drept procesual, termenul de declarare a recursului fiind un termen imperativ și absolut.

În cauză, potrivit dovezii de comunicare a hotărârii, aflată la dosarul de fond, sentința atacată a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 5 ianuarie 2022, iar calea de atac a fost depusă prin poștă, la data de 25 ianuarie 2022, astfel cum rezultă din ștampila poștei aplicată pe plicul aflat la dosarul de recurs, prin urmare, cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de lege.

Sancțiunea decăderii poate fi evitată în condițiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedește că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal și că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, sens în care dispune art. 186 C. proc. civ.

Termenul de decădere poate suporta, așadar, o repunere în termen în condițiile art. 186 C. proc. civ., iar aceasta presupune formularea unei cereri exprese, de către parte, cu indicarea motivelor împiedicării și într-un interval de timp de la data încetării acestora, însă în speță recurenta-reclamantă nu a formulat o astfel de cerere.

În raport de aceste aspecte, se constată că recursul de față a fost declarat și motivat cu nerespectarea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termen care s-a împlinit pentru recurenta-reclamantă la data de 21 ianuarie 2022.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 209 din 29 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.