Decizia nr. 5051/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 octombrie 2016, pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice (RADET) Constanța a chemat în judecată pârâtul Serviciul Public de Impozite și Taxe Constanța, formulând contestație și cerere de suspendare a efectelor următoarelor acte administrativ fiscale: Dispoziția nr. S10341/04.02.2016 de soluționare a contestației împotriva Deciziei de impunere nr. x/24.08.2015 și Decizia de impunere nr. x/24.08.2015. Reclamanta a solicitat instanței ca, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să cerceteze legalitatea actelor administrativ-fiscale unilaterale cu caracter individual - raportul de inspecție fiscală nr. x/24.08.2015 al SPIT Constanța și dispoziția de primar nr. 2031/21.08.2014, apreciind că aceste acte nu sunt exceptate de la controlul judecătoresc și pot face obiectul excepției de nelegalitate (acte ce au stat la baza emiterii dispoziției nr. S10341/04.02.2016, care a fost emisă în urma deciziei de impunere, existând pe rolul Judecătoriei Constanța dosarul nr. x/2016, în care judecata este suspendată). De asemenea, reclamanta a solicitat instanței ca, în baza art. 2, art. 7, art. 8 alin. (1), art. 11 alin. (2) și art. 15 din Legea nr. 554/2004, să anuleze Dispoziția nr. S10341 din 04.02.2016, cu consecința desființării deciziei de impunere nr. x/24.08.2015. În temeiul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a solicitat admiterea contestației din perspectiva incidenței cazului fortuit, astfel cum este argumentat și întemeiat la pct. 5 al prezentei contestații (pag. 20). În temeiul art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, a solicitat suspendarea actelor administrative-fiscale atacate până la soluționarea definitivă a cauzei pe fond. De asemenea, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. La data de 28.12.2016, reclamanta a formulat și depus la dosar cerere de suspendare a soluționării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul ÎCCJ în procedură de regularizare, cerere ce a fost admisă de Curte prin încheierea de ședință din data de 08.02.2017. La data de 21.11.2018, reclamanta a formulat și depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei, admisă de Curte prin încheierea din data de 10.01.2018.

Hotărârea primei instanțe Prin încheierea din 10 ianuarie 2018, Curtea de Apel Constanța a dispus amânarea pronunțării cauzei la data de 17 ianuarie 2018, iar prin decizia civilă nr. 6 din 17 ianuarie 2018, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. Totodată, a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii și a deciziei menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se susține că hotărârea atacată a fost pronunțată de instanță cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât, prin nepronunțarea asupra unui aspect esențial pentru dezlegarea pricinii, respectiv că în dosarul nr. x/2016 au fost contestate atât Dispoziția nr. S10341/04.02.2016, cât și Decizia de impunere nr. x/24.08.2016, instanța a comis un exces de putere. Totodată, instanța a încălcat dreptul la un proces echitabil, soluționând același dosar, în raport de care a invocat cazul fortuit și cazul de întrerupere a prescipției dreptului la acțiune, prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, într-un termen mai mare de 6 luni, mai exact, în termen de 7 luni, ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din CEDO. În argumentarea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susține că hotărârea este, pe de o parte, nemotivată, iar pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii. Arată în acest sens că respingerea acțiunii, ca prescrisă, doar cu motivarea că "împrejurarea că partea a înțeles să aștepte soluționarea dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel Constanța, în cadrul căruia s-a solicitat direct anularea deciziei de impunere nr. x/24.03.2015, nu poate constitui motiv de repunere în termenul de prescripție și nu este de natură a justifica aplicarea alin. (2) al art. 11", echivalează cu o nepronunțare a instanței asupra fondului și atrage casarea hotărârii atacate. Cât privește contradictorialitatea, aceasta rezultă din argumentele celor două instanțe care au stabilit în mod diferit data de la care începe să curgă termenul de prescripție. Astfel, în dosarul nr. x/2016, s-a reținut că de la data primirii Dispoziției nr. S10341/04.02.2016 și până la introducerea acțiunii în instanță, la data de 15.03.2016, nu au trecut 45 de zile conform art. 70 din vechiul Codul de procedură fiscală (deși textul de lege se referă strict la termenul în care organul fiscal este obligat să răspundă la contestația formulată de contribuabil), pe când în dosarul de față, instanța a considerat că data de la care începe să curgă termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, este data de 10.02.2016, răsturnând argumentul instanței de fond din dosarul nr. x/2016, având ca obiect anularea aceluiași act administrativ - Dispoziția nr. S1034/04.02.2016. Consideră că decizia nr. 170/05.10.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, are putere de lucru judecat în ceea ce privește data de la care începe să curgă termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în sensul că aceasta nu poate fi data de 10.02.2016. Susține, de asemenea, că prescripția dreptului la acțiune în litigiul de față a fost întreruptă prin: recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie - plăți parțiale din impozit în anul 2016 și 2017, acte de executare silită - plăți din impozit, printr-o altă cerere de chemare în judecată - dosarul nr. x/2016, fiind incidente, astfel, dispozițiile art. 2538 C. civ. (recunoașterea dreptului sau actul voluntar de executare) și cele ale art. 2537 C. civ. care se referă la cazurile de întrerupere a prescripției. Deși instanța de fond a reținut argumentele reclamantei în sensul că prescripția a fost întreruptă prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, a reținut în mod greșit că acest dosar a avut ca obiect doar anularea deciziei de impunere, nu și anularea Dispoziției nr. S10341/04.02.2016. De altfel, dacă instanța ar fi atașat dosarul nr. x/2016 la dosarul de fond, ar fi putut să constate că reclamanta a formulat atât oral, cât și în scris, cerere prin care a solicitat și anularea Dispoziției nr. S10341/04.02.2016. Recurenta-reclamantă susține, de asemenea, că, până la momentul formulării acțiunii din cauza de față, soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016 era imprevizibilă. Aceasta, întrucât, acțiunea din dosarul nr. x/2016 a fost introdusă inițial pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 15.03.2016, primul termen de judecată fiind fixat abia după 3 luni, respectiv la 2.06.2016. La acest termen, tribunalul a admis excepția necompetenței sale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, care, de asemenea, a fixat primul termen de judecată după alte 3 luni, la data de 7.09.2016. La acest termen, deci, după 6 luni, a fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004. Așadar, contrar art. 6 din CEDO și cu concursul instanței, a fost prelungită judecata cauzei pe o perioadă de peste 7 luni, încălcându-se principiul judecării procesului într-un termen rezonabil. Deși a susținut aceste argumente care, în opinia recurentei-reclamante, reprezintă un caz fortuit și un caz de întrerupere a prescripției, instanța de fond nu le-a analizat în profunzime, pronunțând o hotărâre nelegală. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 2537 C. civ., ignorând că, în cauză, prescripția a fost întreruptă prin introducerea acțiunii din dosarul nr. x/2016. Mai mult, ulterior primirii răspunsului la contestația împotriva deciziei de impunere, recurenta-reclamantă susține că a efectuat următoarele demersuri: la data de 15.03.2016, a contestat decizia de impunere și dispoziția nr. S10341/4.02.2016, iar la data de 14.04.2016, a contestat somația la Judecătoria Constanța, pe rolul căreia a fost constituit dosarul civil nr. x/2016, suspendat în data de 01.06.2016, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016 În opinia recurentei-reclamante, toate aceste demersuri reprezintă motive temeinice care au determinat-o să nu sesizeze instanța de judecată în termenul legal de 6 luni, justificând astfel o împrejurare mai presus de voința sa. Un alt motiv pentru care nu a sesizat instanța în termenul de 6 luni este cazul fortuit, pe care l-a argumentat anterior. Recurenta-reclamantă invocă cu titlu de jurisprudență dosarul nr. x/2016, soluționat tot de Curtea de Apel Constanța, prin sentința civilă nr. 18/CA/09.02.2017, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de Regia Autonomă de Transport în Comun Constanța pentru anularea Dispoziției nr. S10223/04.02.2016 și a Deciziei de impunere nr. x/10.07.2015. Apreciază că raționamentul instanței care a soluționat acest dosar devine incident și în dosarul de față.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța (SPIT - VBL Constanța) solicită respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă.

Aspecte procesuale Prin încheierea de ședință din data de 3 februarie 2021 a fost suspendată judecarea recursului, în temeiul art. 242 alin. (1) din C. proc. civ., pentru neîndeplinirea de către recurenta-reclamantă a obligațiilor stabilite în sarcina sa. La data de 27.10.2021 cauza a fost repusă pe rol, urmare cererii de reluare a judecării procesului formulată de recurenta-reclamantă Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța, prin administrator judiciar A., în temeiul art. 415 pct. 1 C. proc. civ.

Suspendarea judecării recursului La termenul de judecată din data de 27 octombrie 2021, recurenta-reclamantă a formulat și depus la dosar cerere de suspendare a judecării recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu termen de judecată la data 3.11.2021. A arătat recurenta-reclamantă că dosarul nr. x/2020 are ca obiect cererea de anulare a unor acte administrative fiscale, respectiv decizia nr. T37553/14.05.2020 și decizia de impunere nr. x/01.08.2019, emise de SPITVBL Constanța, și că, în cadrul acestui dosar, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv analizarea perioadei 08.2015 - 05.06.2019, urmând ca, pentru stabilirea corectă a obligațiilor fiscale, expertul să ia în calcul și HCLM nr. 116/30.04.2013, nr. 64/07.04.2014 și nr. 248/18.12.2014, prin care Radet Constanța a fost scutită de plata taxelor pe teren și clădirile din administrație, cât și dacă la calcularea acestora s-au luat în calcul reevaluările din perioada analizată. Având în vedere că obiectul prezentului dosar îl reprezintă contestația Radet Constanța împotriva dispoziției SPIT-VBL Constanța nr. S10341/04.02.2016, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/24.08.2015, care cuprind creanțe din perioada 2012-2015 și care se vor regăsi și în calculul expertizei ce se efectuează în dosarul nr. x/2020, pentru a nu exista hotărâri contradictorii între aceleași părți, recurenta-reclamantă apreciază că sunt întrunite condițiile de suspendare facultativă a prezentei cauze, până la soluționarea dosarului nr. x/2020 II. Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele: II.1. Referitor la cererea de suspendare a judecării recursului, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, formulată de recurenta-reclamantă Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța, Înalta Curte urmează să o respingă. În justificarea cererii de suspendare, partea recurentă a invocat că litigiul din dosarul nr. x/2020 are ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. x/01.08.2019 și a Deciziei nr. 37553/14.05.2020 de soluționare a contestației formulate de reclamantă împotriva actului de impunere menționat și că, în cadrul acestui dosar, a fost încuviințată o expertiză contabilă ce are ca obiect analiza unor obligații fiscale aferente perioadei 2015-2019, iar instanța a dispus ca această analiză să fie făcută cu luarea în considerare a hotărârilor Consiliului Local din 2013-2014 care au scutit reclamanta de plata taxelor pe teren și clădirile din administrație. Înalta Curte reține, însă, că recurenta-reclamantă nu dovedește prin susținerile sale că în menționatul dosar se analizează aceleași acte cu cele din prezentul dosar și aceeași problemă de drept ca în cauza de față, respectiv cea a termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, așa încât nu este demonstrat că dezlegarea cauzei depinde de existența ori inexistența unui drept care face obiectul judecății din dosarul nr. x/2020. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora instanța poate suspenda judecata, când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. II.2. Analizând recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte îl constată nefondat. Răspunzând primului motiv de recurs invocat, și anume art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, față de criticile de nelegalitate formulate de reclamanta Radet Constanța, în cauză nu sunt incidente aceste dispoziții, întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță. Nefondat este și cel de-al doilea motiv de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În speță, sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. De principiu, un raționament logico-juridic neconvingător poate conduce la concluzia nemotivării/motivării necorespunzătoare, însă, nu aceasta este situația în speță. Recurenta-reclamantă nu agreează raționamentul judecătorului fondului, nefiind în acord cu acesta, însă, un astfel de dezacord nu echivalează cu o nemotivare/motivare necorespunzătoare a hotărârii. O interpretare diferită de cea agreată de recurenta-reclamantă a dispozițiilor legale incidente raportate la starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză nu echivalează cu absența motivării, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Este îndeplinită astfel în cauză cerința motivării hotărârii judecătorești, care constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și mijlocul prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil, în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, Înalta Curte reține că susținerea recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond a dezvoltat argumente contradictorii în motivarea soluției nu are fundament în raționamentul juridic expus de judecătorul fondului. Cercetând criticile vizând contradictorialitatea motivelor, se constată că data de la care începe să curgă termenul de prescripție a fost analizată de către judecătorul fondului prin raportare la situația de fapt relevată din probele administrate în cauză. Nu sunt identificate, așadar, contradicții în raționamentul logico-juridic ce a condus la soluția pronunțată în primă instanță. În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunțate în fond prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivele pe care se întemeiază și, în același timp, necuprinzând motive contradictorii în raport cu dispozitivul hotărârii. În ceea ce privește criticile reclamantei relative la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, de asemenea. Cu titlu preliminar examinării acestor critici, se reține că prima instanță a fost învestită, în principal, cu controlul de legalitate al Dispoziției nr. S10341/4.02.2016, emisă în procedura administrativă, prin care a fost respinsă contestația împotriva Deciziei de impunere nr. x/24.08.2016. Așadar, în raport de dispozițiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, reclamanta a atacat în fața instanței de contencios administrativ și fiscal decizia de soluționare a contestației administrativ-fiscale și actul administrativ-fiscal de impunere, controlul judecătoresc exercitându-se în condițiile și termenele impuse prin Legea nr. 554/2004, respectiv în conformitate cu art. 11 din lege, după cum a arătat și judecătorul fondului. Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât, prima instanță a ajuns la concluzia că aceasta este întemeiată, respingând cererea reclamantei ca prescrisă, soluție împărtășită și de instanța de control judiciar. Se reține astfel că soluția respingerii ca prescrisă a acțiunii promovate în cauză a fost întemeiată pe constatarea că, potrivit înscrisurilor existente la dosar, în speță nu a fost respectat termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că între data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, respectiv dispoziția de soluționare a contestației administrative (10.02.2016) și data introducerii cererii de chemare în judecată (31.10.2016) au trecut mai mult de 6 luni. Contestând această soluție, reclamanta a susținut în recurs că, raportat la prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 2537 C. civ., excepția prescripției dreptului la acțiune a fost admisă în mod nelegal de prima instanță, aceasta ignorând motivele temeinice pe care le-a invocat în apărare. Înalta Curte constată că aceste argumente sunt nefondate, sentința atacată fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, în speță, de la data comunicării dispoziției de soluționare a contestației. Recurenta-reclamantă susține că a contestat dispoziția de soluționare a contestației și în cadrul dosarului nr. x/2016, fapt ce echivalează, în opinia sa, cu întreruperea cursului termenului de prescripție și, în același timp, constituie motive temeinice în sensul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pentru prelungirea la un an a termenului de contestare împotriva acesteia. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține, mai întâi, că, în cadrul dosarului nr. x/2016, recurenta-reclamantă nu a contestat dispoziția de soluționare a contestației administrative, ci doar decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală, aspect ce rezultă cu evidență din hotărârile judecătorești pronunțate în fond și în recurs în dosarul antereferit și depuse la prezentul dosar de recurs chiar de către recurenta-reclamantă . Cât privește susținerile recurentei-reclamante în sensul că introducererea cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2016, reprezintă un caz de întrerupere a cursului termenului de prescripție de 6 luni, nu pot fi primite, de asemenea, față de dispozițiile exprese ale art. 2539 alin. (2) C. civ., dar și de obiectul dosarului nr. x/2016 care nu vizează Dispoziția nr. S10341/4.02.2016, astfel cum s-a arătat mai sus. În acest context, se constată că este corectă reținerea instanței de fond potrivit căreia, faptul că partea a înțeles să aștepte soluționarea dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel Constanța, în cadrul căruia s-a solicitat direct anularea deciziei de impunere nr. x/24.08.2015, nu poate constitui motiv de repunere în termenul de prescripție și nu este de natură a justifica aplicarea art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Totodată, reține instanța de control că instanța de fond s-a pronunțat și asupra celuilalt motiv invocat de reclamantă, respectiv cazul fortuit, apreciind în acest sens că soluționarea dosarului nr. x/2016 nu reprezintă un eveniment imprevizibil și insurmontabil care să determine prelungirea termenului de contestare, având prioritate obligația de a urma procedura legală de contestare și, mai mult, fiind în sarcina și răspunderea exclusivă a reclamantei prezervarea drepturilor sale legale și împiedicarea curgerii prescripției. Nu în cele din urmă, recurenta consideră că decizia nr. 170/05.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2016, are putere de lucru judecat în ceea ce privește data de la care începe să curgă termenul de prescripție de 6 luni, în sensul că aceasta nu poate fi data de 10.02.2016. Înalta Curte constată că aceste susțineri ale recurentei-reclamante sunt neîntemeiate. Data de la care începe să curgă termenul de prescripție, de 6 luni, este stabilită de lege, în speță, de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, decizia civilă nr. 170/2016 nu are putere de lucru judecat, așa cum consideră recurenta, întrucât, prin aceasta, s-a reținut exact contrariul susținerilor sale, respectiv "(...) că, plângerea prealabilă formulată de contestatoare împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție au fost soluționate de organul fiscal prin Dispoziția de soluționare a contestației nr. S10341/04.02.2016, în sensul respingerii, această dispoziție fiind comunicată/primită contestatoarei la data de 10.02.2016 (...)" . În aceste condiții, față de cele anterior arătate, Înalta Curte reține că în mod corect a apreciat instanța de fond că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, de 6 luni, a început să curgă de la data comunicării dispoziției prin care s-a soluționat contestația administrativă, respectiv 10.02.2016, fiind, în mod evident, împlinit la momentul sesizării instanței de judecată, data înregistrării dosarului fiind 31.10.2016. Prin urmare, soluția primei instanțe de respingere a acțiunii, ca prescrisă, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.