ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2993/2024

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020 în urma declinării de competență de la Tribunalului Constanța, reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Impozite și Taxe Constanța a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/01.08.2019 și a Deciziei nr. T37553/14.05.2020 (de soluționare a contestației) emise de SPITVBL Constanța și desființarea raportului de inspecție fiscală x/01.08.2019, ca netemeinice și nelegale. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 203 din 25 octombrie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: - a respins excepția netimbrării acțiunii; - a admis în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța prin administrator judiciar A. și pe pârâtul Serviciul Public de Impozite și Taxe Constanța, având ca obiect contestație act administrativ fiscal; - a anulat în parte Decizia nr. T37553/14.05.2020 emisă de Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța; - a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/01.08.2019 emisă de Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, respectiv pentru suma de 102.639 reprezentând taxă pe clădiri (punct termic nr. 71, anii 2015 și 2016) și accesorii aferente; - a admis cererea de majorare a onorariului formulată de expert judiciar B., a majorat onorariul stabilit pentru efectuarea expertizei cu suma de 8000 RON și a obligat reclamanta la plata diferenței de onorariu în sumă de 8000 RON pentru expertiza judiciară contabilă efectuată de expert judiciar B.; - a obligat reclamanta la plata către pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2320 RON (2000 RON onorariu +TVA 16%). 1.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 203 din 25 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța prin administrator judiciar A., cât și pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța. 1.3.1. Recurenta-reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța prin administrator judiciar A. a invocat motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea ca întemeiată a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/01.08.2019, cu reducerea onorariului de expert, cât și a onorariului de avocat, ca fiind admise în mod disproporționat raportat la obiectul acțiunii și la admiterea în parte a acesteia. În esență, recurenta - reclamantă a susținut că instanța nu a luat în considerare faptul că Regia este asimilată unei instituții publice/autorități publice având în administrare bunuri clădiri și terenuri, raportat la prevederile art. 43 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 2 alin, (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele locale, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează poziția Regiei ca instituție de utilitate publică. A arătat că atât reținerile instanței cu privire la incidența dispozițiilor art. 250, art. 256, art. 257, art. 262, art. 455, art. 456, art. 463, art. 464, art. 469 din Codul fiscal privind scutirea de la plata taxelor și impozitelor locale pentru clădirile, terenurile și mijloacele de transport proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale date în administrare persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, cât și argumentele acesteia în sensul că reclamanta nu a susținut și nu a demonstrat că este instituție publică în sensul legii fiscale pentru a beneficia de aceste scutiri, sunt greșite. În primul rând, în opinia recurentei-reclamante, din interpretarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare se poate considera că furnizorul serviciului de termoficare - RADET Constanța - Regie Autonomă, astfel cum este definit de Legea serviciului de nr. 356/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este o autoritate publică; În al doilea rând, noțiunea de autoritate publică, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, este similară cu cea de instituție publică, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 500/2002), și art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele locale, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, societățile au fost încadrate sferei întreprinderilor având ca scop final satisfacerea necesitaților de interes public (calitate în care se supun unor reguli de drept public, impuse prin mandatul acordat de administrație) și, ca scop imediat, obținerea de profit, în virtutea statutului ținând de organizarea și funcționarea sa, fiind exemplul cel mai elocvent al întrepătrunderii regulilor de drept public, în speță dreptul administrativ, cu regulile de drept privat. În sfera serviciilor publice, societățile apar în diferite ipostaze: societăți cu capital de stat înființate de autoritățile administrației publice centrale sau locale; companii naționale la care statul este acționar unic sau majoritar; societăți cu capital exclusiv privat care desfășoară activități comerciale în domeniul serviciilor publice pe baze contractuale cu structurile statului sau ale unităților administrativ-teritoriale. În concluzie, regia autonomă apare ca o persoană juridică de drept privat, supusă, prin prisma serviciilor publice prestate (exploatarea unor bunuri proprietate publică a statului) și statutului său special, unor reguli de drept public similare, într-o anumită măsură celor aplicabile instituțiilor publice. Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă îl constituie faptul că instanța nu a reținut obiecțiunile sale privind concluziile expertei în raportul de expertiză, în sensul dacă aceasta a procedat corect luând în considerare doar reevaluarea pusă la dispoziție de către RADET, nu și de către SPIT Constanța. Conform fișei mijlocului fix - Punct Termic nr. 71, valoarea de inventar este de 466.451,00 RON la nivelul anilor, 2011, 2015, 2017, iar la nivelul anului 2019, 2021 este de 517.760,61 RON. Astfel că valoarea de 466.451,00 RON a fost impusă Regiei în mod nelegal, aceasta urmând să fie eliminată din decizia de impunere, experta nesolicitând și intimatei valoarea de impozitare a PT nr. 71 la nivelul anului 2016. De asemenea, instanța nu a reținut și nu a argumentat respingerea nici a solicitării reclamantei de admitere a contestației cu anularea Deciziei de impunere nr. x/14.05.2020 și Deciziei nr. T70349/01.08.2019 în valoare de 9.111.544 RON, cu luarea în considerare a reținerilor expertei din cuprinsul expertizei, cu privire la cele 4 obiective formulate. A mai susținut recurenta-reclamantă că instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat nici cu privire la decontul justificativ al expertei privind majorarea onorariului provizoriu cu încă 9000 RON și cu privire la onorariul de avocat, în situația în care reclamanta a solicitat cenzurarea acestora, raportat la faptul că se află în procedura falimentului și nu dispune de suficiente fonduri pentru a achita aceste onorarii. 1.3.2. Recurentul-pârât Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a sentinței, și în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a contestației formulate împotriva Deciziei nr. T37553/14.05.2020, prin care a fost soluționată plângerea prealabilă ce viza Decizia de impunere nr. x/01.08.2019 privind creanțele datorate bugetului local în urma inspecției fiscale. Recurentul-pârât a apreciat că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală, în parte, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 249 și 253 din Legea nr. 571/2003. Astfel, a arătat că în raport de aceste dispoziții legale, pentru stabilirea taxei pe clădire sunt aplicabile în integralitate prevederile aferente calculului impozitului pe clădiri, norme fiscale ce au în vedere drept criteriu fundamental valoarea de inventar a clădirii. De asemenea, conform Normelor metodologice de aplicare a vechiul Codul fiscal - pct. 16-18 de la art. 249, în cazul bunurilor proprietate publică ori privată a statului există prevăzute unele diligente suplimentare față de cele obișnuite (spre exemplu, inserarea în cuprinsul contractelor de închiriere a anumitor informații suplimentare - valoarea de inventar a clădirii închiriate), pe care inclusiv locatarul trebuie să le îndeplinească. Ipoteza reținută de instanța de fond, în ceea ce privește exonerarea reclamantei de plata diferenței dintre taxa pe clădiri pentru anul 2015 cu aplicarea cotei majorate ca efect al neevaluării imobilului punct termin 71 și taxa pe clădiri cu aplicarea cotei normale, nu are temei legal. Conform dispozițiilor art. 253 vechiul Codul fiscal cu referire la calculul taxei pe clădiri aplicabile pentru anul 2015, nu există niciun temei legal care să stabilească un alt mod de calcul al taxei fața de modul de calcul al impozitului pe clădiri, nefiind prevăzută nicio dispoziție legală cu caracter de excepție. Actul administrativ fiscal contestat în prezenta cauză este consecința directă a dispozițiilor legale în vigoare la momentul stabilirii taxei (corespunzător anului pentru care este datorată), astfel încât nu putea să se stabilească o altă valoare a taxei pe clădiri datorată pentru anul 2015 decât cea reglementată legal. Trimiterea la modul de redactare al art. 460 alin. (9) din Noul Codul fiscal care stabilește modul de calcul al taxei pe clădiri pentru anul 2016, în mod diferit față de reglementarea anterioară, nu determină aplicarea acestor reguli pentru o perioadă anterioară, în care nu erau în vigoare și, în mod implicit, nu pot face dovada caracterului nelegal al actului fiscal contestat. În consecință, în mod greșit a fost anulată în parte decizia de impunere nr. x/01.08.2018 în ceea ce privește suma de 86.293 RON, reclamanta datorând pentru anul 2015, pentru bunul impozabil punctul termic 71 taxă pe clădiri în cuantum de 93.290 RON. În temeiul art. 453 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat și obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv onorariu de avocat. 1.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârât, ca nefondat. Recurentul-pârât a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă. 1.

Procedura de soluționare a recursurilor În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și note scrise, precum și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru argumentele prezentate în continuare. În ceea ce privește recursul reclamantei Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța prin administrator judiciar A., Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că, în raport de prevederile legale incidente, recurenta-reclamantă nu beneficiază de o scutire de la plata impozitelor stabilite în sarcina sa. S-a reținut, în mod corect, faptul că reclamanta nu este o instituție publică, ci o persoană juridică de drept privat. Chiar dacă prestează un serviciu public, realizează acest lucru contra cost, activitatea sa fiind una economică. Or, normele invocate de recurenta-reclamantă în sprijinul susținerilor privind scutirea sa de la plata impozitelor în litigiu se aplică doar instituțiilor publice și, așa cum a precizat și instanța de fond, nu acordă o scutire necondiționată de la plata obligațiilor fiscale, prevederile incidente excluzând de la acest beneficiu impozitele referitoare la bunuri utilizate de instituțiile publice în scop economic. Astfel, potrivit Legii nr. 571/2003: Art. 249 - Reguli generale "(1) Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit. (2) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe clădiri, precum și taxa pe clădiri prevăzută la alin. (3) se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. În cazul municipiului București, impozitul și taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată clădirea. (3) Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri." Art. 250 - Scutiri "(1) Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: 1. clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, altele decât cele desfășurate în relație cu persoane juridice de drept public;" Art. 256 - Reguli generale "(1) Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel. (2) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe teren, precum și taxa pe teren prevăzută la alin. (3) se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasat terenul. În cazul municipiului București, impozitul și taxa pe teren se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasat terenul. (3) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, se stabilește taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren." Art. 257 - Scutiri "Impozitul pe teren nu se datorează pentru: f) orice teren deținut, administrat sau folosit de către o instituție publică, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice;" Art. 261 - Reguli generale "(1) Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat/înregistrat în România datorează un impozit anual pentru mijlocul de transport, cu excepția cazurilor în care în prezentul capitol se prevede altfel. (...)" Art. 262 - Scutiri "Impozitul pe mijloacele de transport nu se aplică pentru: c) mijloacele de transport ale instituțiilor publice;" Potrivit Legii nr. 227/2015: Cap. II Impozitul pe clădiri și taxa pe clădiri Art. 455 - Reguli generale "(1) Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit. (2) Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, oricăror entități, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri. (3) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe clădiri, precum și taxa pe clădiri prevăzută la alin. (2) se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. În cazul municipiului București, impozitul și taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată clădirea. (4) Taxa pe clădiri se stabilește proporțional cu perioada pentru care este constituit dreptul de concesiune, închiriere, administrare ori folosință. (5) Pe perioada în care pentru o clădire se plătește taxa pe clădiri, nu se datorează impozitul pe clădiri. (6) În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozitul pentru spațiile situate în partea din clădire aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu se pot stabili părțile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă." Art. 456- Scutiri "(1) Nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru: a) clădirile aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, cu excepția încăperilor folosite pentru activități economice sau agrement, altele decât cele desfășurate în relație cu persoane juridice de drept public; b) clădirile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, instituțiilor publice cu finanțare de la bugetul de stat, utilizate pentru activitatea proprie a acestora; (2) Consiliile locale pot hotărî să acorde scutirea sau reducerea impozitului/taxei pe clădiri." Art. 463 - Reguli generale "(1) Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel. (2) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, se stabilește taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, în condiții similare impozitului pe teren. (3) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe teren, precum și taxa pe teren prevăzută la alin. (2) se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasat terenul. În cazul municipiului București, impozitul și taxa pe teren se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasat terenul. (4) Taxa pe teren se plătește proporțional cu perioada pentru care este constituit dreptul de concesionare, închiriere, administrare ori folosință. (…)" Art. 464 - Scutiri "(1) Nu se datorează impozit/taxă pe teren pentru: a) terenurile aflate în proprietatea publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice sau agrement; b) terenurile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, instituțiilor publice cu finanțare de la bugetul de stat, utilizate pentru activitatea proprie a acestora; (…) (2) Consiliile locale pot hotărî să acorde scutirea sau reducerea impozitului/taxei pe teren datorate pentru: (…)." Impozitul pe mijloacele de transport Art. 468 - Reguli generale "(1) Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat/înregistrat în România datorează un impozit anual pentru mijlocul de transport, cu excepția cazurilor în care în prezentul capitol se prevede altfel. (…)" Art. 469 - Scutiri "(1) Nu se datorează impozitul pe mijloacele de transport pentru: f) mijloacele de transport ale instituțiilor publice;" Așa cum a precizat instanța de fond, scutirea de la plata impozitului/taxei pe teren, clădiri nu operează de plano în cazul instituțiilor publice și nici măcar a statului și unităților administrativ-teritoriale, ci numai în măsura în care clădirile/terenurile nu sunt folosite pentru activități economice, singura scutire acordată necondiționat instituțiilor publice fiind cea pentru impozitul pe mijloacele de transport care, însă, are în vedere instituțiile publice "înființate potrivit legii" (a se vedea și art. 13 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 227/2015). În concluzie, textele de lege invocate de recurenta-reclamantă nu îi sunt aplicabile acesteia, în condițiile în care recurenta este o regie autonomă care desfășoară o activitate economică, orientată spre obținerea de profit, chiar dacă această activitate este reprezentată de un serviciu public. În ceea ce privește motivele de recurs referitoare la modalitatea în care instanța de fond a valorificat expertiza efectuată în cauză, Înalta Curte constată că identificarea, de către expert a unor eventuale inadvertențe în actele administrativ-fiscale contestate nu prezenta relevanță decât în măsura în care acestea se refereau la aspectele de nelegalitate invocate de reclamantă prin acțiune. Având în vedere principiul disponibilității, instanța de fond nu putea reține, prin sentință, alte motive de nelegalitate a actelor contestate decât cele care au făcut obiectul acțiunii și al dezbaterii contradictorii a părților. Or, din acest punct de vedere, instanța de fond a valorificat în mod legal expertiza efectuată în cauză, extrăgând, din aceasta, informațiile necesare pentru soluționarea aspectelor litigioase cu care a fost învestită. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că existența stării de insolvabilitate nu constituie o chestiune de legalitate a modului de stabilire a cheltuielilor de judecată, neexistând nicio prevedere legală care să impună instanței să cenzureze aceste cheltuieli în raport situația financiară a părții care a căzut în pretenții. În ceea ce privește recursul pârâtului Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, Înalta Curte constată că potrivit prevederilor art. 253 alin. (1)-(6) 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: "(1) În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. (2) Cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București. (3) Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare. (3 1 ) În cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, de către locatar, din punct de vedere fiscal, acesta are obligația să comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declarații fiscale, în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective. (4) În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%. (5) În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică. (5 1 ) În cazul clădirilor care aparțin persoanelor juridice care aplică Standardele internaționale de raportare financiară și aleg ca metodă de evaluare ulterioară modelul bazat pe cost, valoarea impozabilă a acestora este valoarea rezultată din raportul de evaluare emis de un evaluator autorizat, depus la compartimentul de specialitate al administrației publice locale. (6) În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între: a) 10% și 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință; b) 30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință. (6 1 ) Cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin. (6) se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepție clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2). Ceea ce se sancționează prin impozitul majorat reglementat de art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal este lipsa unei reevaluări a clădirii o dată la trei, respectiv la cinci ani, reevaluare care ar conduce la o actualizare a valorii bazei de impunere. Obligația de reevaluare revine proprietarului bunului imobil - persoană juridică, fiind vorba de o activitate contabilă care trebuie să se reflecte în contabilitatea respectivei persoane juridice. În speță, o astfel de reevaluare nu a fost realizată și acest lucru nu a fost influențat în niciun mod de vreo conduită culpabilă a reclamantei, ci de pasivitatea Municipiului Constanța, proprietarul Punctului termic 71, care a omis să realizeze reevaluarea pentru clădirea în discuție cu regularitatea impusă de lege. În consecință, nu se justifică sancționarea reclamantei, prin calcularea unei cote majorate a taxei, în condițiile în care culpa aparține, în exclusivitate, proprietarului. Menținerea taxei suplimentare, așa cum a fost calculată de organele fiscale, ar conduce la o sporire a bugetului Municipiului Constanța ca o consecință a culpei propriilor autorități, or nimeni nu este îndrituit să invoce, în favoarea sa, propria culpă. Nu este vorba, așadar, de o extindere a unor norme legale adoptate ulterior la situații consumate, ci de interpretarea corectă a normelor incidente în raport de principii generale de drept. Chiar dacă Legea nr. 571/2003 nu conținea o normă similară Legii nr. 227/2015 referitoare la stabilirea diferenței de impozit majorat în sarcina proprietarului, interpretarea legii nu putea conduce, așa cum am arătat mai sus, la stabilirea unor impozite mai mari tocmai în beneficiul proprietarului vinovat de omisiunea de reevaluare a clădirilor aflate în proprietatea sa. În ceea ce privește impozitul majorat aferent anului 2016 pentru același punct termic, instanța de fond s-a raportat, în mod corect, la prevederile art. 460 din Legea nr. 227/2015 care prevede, la alin. (9), că: "În cazul în care proprietarul clădirii pentru care se datorează taxa pe clădiri nu a actualizat valoarea impozabilă în ultimii 3 ani anteriori anului de referință, diferența de taxă față de cea stabilită conform alin. (1) sau (2), după caz, va fi datorată de proprietarul clădirii." De altfel, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a cererii pentru impozitul pe clădiri aferent anului 2016, recurentul-pârât nu a formulat critici concrete, motivele de recurs referindu-se exclusiv la modalitatea de interpretare și aplicare a normelor legale pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 227/2015. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța - prin lichidator judiciar A. și pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,