Decizia nr. 4951/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată. Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.03.2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România, suspendarea executării Deciziei nr. 26/14.04.2021 emisă de pârât prin care a fost sancționată cu "mustrare" pe o perioadă de 6 luni. Pentru soluționarea cererii de suspendare, reclamanta a făcut dovada achitării unei cauțiuni în cuantum de 1.000 de RON. Prin sentința nr. 87 din 25 martie 2022, Curtea a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta la plata sumei de 2.327,93 în favoarea pârâtului, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului cu consecința admiterii cererii de suspendare a efectelor Deciziei nr. 26/14.04.2021 până la judecarea definitivă a Dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Curții de Apel Cluj având ca obiect anularea deciziei. Referitor la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., a susținut recurenta-reclamantă că instanța de fond nu a arătat în motivare probele reținute și care i-au format convingerea de respingere a cererii de suspendare, apreciind că decizia atacată a cărei suspendare se solicită s-a bazat pe norme previzibile. Aceeași lipsă a motivării se regăsește și în privința condiției pagubei iminente, în condițiile în care i se interzice pe o durată de 3 ani efectuarea de expertize psihologice. Astfel, a socotit recurenta că hotărârea nu respectă cerințele impuse de art. 425 C. proc. civ., soluția Curții de Apel Cluj fiind în fapt nemotivată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apreciat recurenta că instanța nu a verificat și nu a dat eficiență Normei metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România din 14.07.2005. Conform art. 20 din aceste norme, recurenta deținea la data efectuării expertizei psihologice nivelul necesar de testare pentru efectuarea acestui demers, îndeplinind cerințele prevăzute de acest articol, urmând un curs de formare complementară care i-a conferit dreptul de a efectua expertiza psihologice, conform Diplomei, al cărei cosemnatar este chiar Colegiul Psihologilor. Analiza sumară a prevederilor art. 20 din norme și observarea mențiunii "curs de formare complementară" sunt suficiente pentru a forma o îndoială serioasă cu privire la legalitatea deciziei de sancționare, care contrazice diploma menționată. Consecințele lipsei analizei aceste probe a condus la concluzia eronată a Curții că nu s-ar afla în prezența unui caz bine justificat și a unei îndoieli serioase care să conducă la măsura încuviințării suspendării efectelor deciziei de sancționare, emise de însăși entitatea cu a cărei avizare i-a fost emisă diploma de competență în efectuarea expertizelor psihologice și extra judiciare. Cu privire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat recurenta că, deși a înțeles să se folosească în probațiune de diploma obținută de la IPJ, Curtea nu a analizat această probă, nici sub aspectul reținerii sau al înlăturării probei. Noțiunea de proces echitabil presupune ca instanța să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse atenției. Astfel, hotărârea recurată nu oferă niciun răspuns nici față de diploma eliberată de Institutul de Psihologice Judiciară care îi conferă competența efectuării expertizelor psihologice, pe acest aspect de nelegalitate întemeindu-și cererea de suspendare. A mai apreciat recurenta că sunt îndeplinite și condițiile pagubei iminente și viitoare, decizia de sancționare limitându-i drastic dreptul la muncă și la evoluția profesională, afectându-i veniturile necesare întreținerii familiei și pregătirii profesionale.

Apărările intimatului-pârât Intimatul-pârât Colegiul Psihologilor din România a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Decizia instanței de recurs Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat reținând în acest sens, în acord cu instanța de fond, că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actul a cărui suspendare s-a solicitat în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură respectivul act, în cazul particular supus evaluării. Recurenta-reclamantă a solicitat instanței de contencios administrativ suspendarea efectelor Deciziei nr. 26/14.04.2021 emise de Colegiul Psihologilor din România prin care s-a constatat că fapta reclamantei A., constând în efectuarea unei expertize psihologice judiciare privind pe minora B. și întocmirea unui raport de expertiză-opinie de specialitate în materia psihologice clinică judiciară, fără a deține nivelul de atestat care să îi permită desfășurarea acestor activități, s-a realizat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 213/2004, art. 16 lit. a) și art. 17 lit. a), b), c), a) Principiului competenței, B. Cunoașterea competențelor profesionale și a limitelor acestora și C. Servicii psihologice în acord cu competența din Codul deontologic al profesiei de psiholog (2018) și a Hotărârii CD nr. 4/24.11.2017 privind reglementarea activității de expertiză psihologică judiciară și extrajudiciară și constituie abatere disciplinară potrivit Codului deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică aprobat prin Hotărârea Convenției Naționale a Colegiului Psihologilor din România 1/2018. În temeiul art. 18 lit. b) din Codul din 2018 de procedură disciplinară aprobat prin Hotărârea Convenției Naționale a Colegiului Psihologilor din România nr. 2/2018, s-a dispus sancționarea recurentei-reclamante cu mustrare, sancțiune prevăzută de art. 54 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2004. Legea nr. 554/2004 prevede în art. 14 și 15 atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare. Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene. 4.1. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând considerentele hotărârii recurate, constată acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că cererea de suspendare nu îndeplinește condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Contrar criticilor recurentei-reclamante, motivarea hotărârii recurate permite exercitarea controlului judiciar al instanței superioare asupra sentinței pronunțate de prima instanță, fiind respectate garanțiile procesuale ale imparțialității judecătorului și ale calității actului de justiție, precum și exigențele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la existența unui proces echitabil. 4.2. Nici motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu este incident. Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui caz bine justificat și a iminenței unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ. Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. Astfel, îndeplinirea celor două condiții este verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță. Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În jurisprudența sa, Înalta Curte a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. După cum a motivat și prima instanță, astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind, exempli gratia, emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ etc. Or, în prezenta cauză nu se regăsește niciuna din aceste "împrejurări vădite", argumentele recurentei-reclamante neavând capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ. Înalta Curte reține că nu este suficient ca reclamanta să afirme existența unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii, evidente, care fără o cercetare aprofundată să permită formarea unui dubiu asupra legalității actului. Aceste indicii de nelegalitate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu ușurință la nivelul aparențelor. Însă, argumentele recurentei-reclamante, expuse prin acțiune și reiterate în recurs, nu se referă la aparența de nelegalitate a deciziei emise de intimatul-pârât Colegiul Psihologilor din România, ci privesc însuși fondul aspectului litigios, dreptul pe care l-ar fi avut de a efectua expertiza psihologică judiciară (în interpretarea art. 20 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004), și reprezintă veritabile critici de nelegalitate care se analizează în cadrul acțiunii în anulare, ce nu pot fi subsumate condiției cazului bine justificat, întrucât acceptarea unui asemenea raționament ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului care privește examinarea legalității deciziei atacat. Prima instanță a analizat aspectele invocate în limitele învestirii sale, în raport cu obiectul acțiunii și cu aplicarea corectă a normelor de drept material. 4.3. Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut. Sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care a atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, exempli gratia, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ș.a.m.d. Recurenta-reclamantă nu aduce niciun argument că instanța ar fi încălcat vreo formă procedurală, ci susține că instanța nu ar fi avut în vedere diploma eliberată de IPJ la 27.10.2018, care i-ar fi conferit explicit competența de a efectua expertize psihologice. Însă, după cum s-a reținut și mai sus, la pct. 4.2., Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei-reclamante excedează analizei instanței învestite cu suspendarea executării unui act administrativ și nu sunt capabile să dovedească îndeplinirea condiției cazului bine justificat. În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, de aceea nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanță nu li se pot pretinde amploarea și profunzimea probelor și raționamentelor pe care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire la acțiunea în anularea actului, o deplină clarificare și evaluare a aspectelor învederate neputându-se realiza decât cu prilejul soluționării acțiunii de fond, privind anularea actului administrativ atacat. Referitor la condiția prevenirii unei pagubei iminente, întrucât cele două condiții prevăzute la art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru intervenția măsurii suspendării actului administrativ sunt prevăzute de legiuitor în mod cumulativ, constatarea neîndeplinirii unei condiții este suficientă pentru respingerea luării unei asemenea măsuri și scutește, în consecință, Înalta Curte de a analiza îndeplinirea acestei condiții, justificând, astfel, concluzia că, hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material aplicabile. 4.4. Față de cererea intimatului-pârât Colegiul Psihologilor din România de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de cheltuieli de transport și cheltuieli ocazionate de soluționarea dosarului (155,29 RON) și de onorariu avocațial (5.648,21 RON), conform facturilor depuse la dosar, Înalta Curte, reținând culpa procesuală a recurentei, în temeiul art. 453 C. proc. civ., o va admite. 4.

Soluția instanței de recurs Toate considerentele expuse converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este legală, motiv pentru care, în temeiul art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat și recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât.