ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4941/2022

Ședința publică din data de 27 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea înregistrată, inițial, la data de 21.05.2020, pe rolul Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta CNCF CFR S.A. București prin Sucursala Regionala CF Galați a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerului Culturii și Identității Naționale, anularea Deciziei Ministerului Culturii și Identității Naționale din data de 29.01.2020 de respingere a solicitării de declasare a monumentului istoric "Stația de călători-Gara Frumușița", cod GL-II-m-B-03081.01, măsură comunicată cu actul înregistrat sub nr. x/04.02.2020.

Prin încheierea de ședință din 11 august 2020, Curtea a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 03.09.2020.

Prin sentința civilă nr. 868 din 3 iunie 2021, Curtea a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta CNCF CFR S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, cu cheltuieli de judecată.

A susținut recurenta că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, a prevederilor art. 2 din O.G. nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecția patrimoniului cultural național și art. 13 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice și a prevederilor art. 21 alin. (2) lit. c) din Ordinul nr. 2260/2008 emis de Ministerul Culturii, cu referire la Memoriul de declasare aflat la dosar.

Din documentația depusă și din apărările formulate rezultă că Lista cuprinzând imobilul din speță nu a fost comunicată niciodată deținătorului CFR, conform art. 2 din O.G. nr. 27/1992, și nici Ordinul de declasare, contrar art. 13 alin. (4) din Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Prima instanță avea posibilitatea verificării dacă într-adevăr există un act de autoritate privind clasarea imobilului și dacă acest act a fost comunicat deținătorului imobilului.

Precizează că actul de autoritate nu a fost niciodată comunicat, pentru simplul motiv că nu există, neexistând nicio procedură, fie și sumară, privind clasarea imobilului, susceptibilă a face obiectul unei contestații.

Așa cum a arătat, chiar dacă la vremea clasării (1990-1991) nu era necesar un dosar al clasării, totuși o documentație minimală de clasare, un memoriu, ar fi trebuit să prezinte care au fost argumentele clasării. De asemenea, intimatul nu a înțeles, nici măcar în proces, să prezinte instanței care sunt argumentele clasării, privind valoarea acestui imobil.

Dacă nu există un ordin de clasare comunicat, atunci consecința logică este că imobilul nu a fost clasat în mod legal și solicită emiterea unui ordin de declasare, în condițiile în care procedura de clasare nu a fost respectată.

A mai arătat recurenta că instanța de fond în motivarea hotărârii mai reține că toate documentele care au stat la baza actului contestat atestă doar starea de ruină a imobilului, or Memoriul de clasare întocmit de arhitectul A., care face parte din documentața de declasare (reținut, de altfel, de instanța de fond) atestă tocmai lipsa de valoare istorică ori arhitecturală a imobilului și doar în subsidiar starea de ruinare.

În continuarea argumentelor sale, recurenta-reclamantă a prezentat situația de fapt, precizând că motivele înscrise în răspunsul Ministerului Culturii și Identității Naționale nr. 7465/23.10.2019, care a stat la baza respingerii solicitării de declasare, nu sunt argumentate și suficient dezvoltate pentru a putea convinge că s-a făcut o analiză serioasă, pertinentă, cu bună credință, din răspunsul intimatului rezultând că se respinge cererea de clasare pentru că, 1. criteriile de evaluare frecvență și memorial sunt corect evaluate dar calificativul este subevaluat, 2. există o contradicție între argumente și calificativ și 3. gara Frumușița face parte dintr-o serie de gări CFR care nu poate fi descompletată.

Niciunul dintre motive nu este argumentat în răspunsul motivat, nu se precizează condițiile în care criteriile de evaluare au fost "corect evaluate", care ar fi fost calificativul "corect evaluat" și, respectiv, care este "contradicția între argumente și calificativ".

A reiterat recurenta cele prezentate în cuprinsul acțiunii cu privire la demersurile întreprinse pentru declasarea imobilului, apreciind că, în cazul în care se menține decizia de nedeclasare a monumentului istoric, revine intimatului-pârât responsabilitatea de a stabili măsuri concrete privind trecerea, în condițiile legii (prin expropriere, trecere cu plată etc.), din patrimoniul privat al CNCF CFR SA-Sucursala Regională CF Galați în patrimoniul public sau privat al unei autorități publice locale sau centrale care consideră că monumentul prezintă interes, pentru finanțarea proiectelor și lucrărilor de protejare și punere în valoare.

Intimatul-pârât Ministerul Culturii a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că din cerere nu reies motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac.

În subsidiar, pe fondul recursului, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

După cum s-a reținut și în practicaua prezentei decizii, Înalta Curte, examinând hotărârea atacată, constată incident și motivul de casare de ordine publică prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

4.1. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea Deciziei Ministerului Culturii și Identității Naționale nr. 866/04.02.2020 prin care s-a respins solicitarea de declasare a monumentului istoric "Stația de călători-Gara FRUMUȘIȚA", cod GL-II-m-B-03081.01 și răspunsul Ministerului Culturii și Identității Naționale nr. 7465 din 23.10.2019, care au stat la baza respingerii solicitării de declasare. De asemenea, a fost criticat și modul în care Ministerul Culturii și Identității Naționale a soluționat contestația formulată împotriva avizului negativ acordat de Direcția Județeană de Cultură Galați și Avizul nr. x/12.08.2019, emis de Comisia Zonală a Monumentelor Istorice nr. 10 Buzău.

În motivarea acțiunii s-a invocat că actele contestate sunt superficiale și insuficient motivate și, în subsidiar, faptul că sunt îndeplinite condițiile pentru declasarea monumentului istoric indicat.

4.2. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Din parcurgerea considerentelor sentinței recurate se observă că, în soluționarea cauzei, prima instanță, pornind de la soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011, având ca obiect cererea de declasare a aceluiași imobil, a reținut că reclamanta contestă noua decizie prin care s-a respins solicitarea de declasare, fără să fi solicitat în prealabil contestarea ordinului de clasare, aspect ce a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 2027 din 27 februarie 2013.

Reiese astfel că prima instanță a reținut că prin Decizia nr. 2027 din 27 februarie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că nu se poate solicita declasarea monumentului istoric dacă nu s-a contestat ordinul de clasare, deși la pronunțarea respectivei decizii Înalta Curte a constatat că în mod greșit instanța de fond a reținut că ordinul de clasare a bunului respectiv a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 13 alin. (1) pct. 2 a din Legea nr. 422/2001, fără a avea în vedere că nu a fost sesizată să examineze legalitatea acestui ordin, nefiind contestată clasarea pe calea unei acțiuni în anulare.

Ca urmare, concluzia primei instanțe că procedura de declasare este condiționată de atacarea ordinului de clasare este una greșită, fiind evident că declasarea nu poate privi decât un bun care fusese anterior clasat.

Într-adevăr, în cuprinsul acțiunii reclamanta a făcut referire și la faptul că procedura de clasare nu a fost corectă, nefiind emis un ordin de clasare, însă doar cu privire la acest aspect se impun cele reținute în Decizia nr. 2027 din 27 februarie 2013, așa încât legalitatea ordinului de clasare nu mai poate fi analizată în acest cadru procesual.

Însă, așa cum s-a arătat mai sus, prin acțiunea ce face obiectul dosarului de față s-a invocat, în principal, că actele contestate sunt superficiale și insuficient motivate, precum și faptul că aceste acte sunt nelegale întrucât sunt îndeplinite condițiile pentru declasarea monumentului istoric indicat.

Din parcurgerea considerentelor sentinței se constată că prima instanță nu a analizat în niciun fel argumentele de nelegalitate referitoare la nemotivarea actelor administrative atacate, răspunzând doar lacunar argumentelor referitoare la îndeplinirea condițiilor de declasare.

Or, examinarea hotărârii recurate se face în funcție de motivele de fapt și de drept avute în vedere de prima instanță, motive ce trebuie să fie în concordanță cu probatoriul administrat și argumentele expuse de părțile în proces, iar, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanța de recurs se află în imposibilitatea de a analiza legalitatea soluției adoptate.

În consecință, Înalta Curte constată că argumentele părții nu au fost analizate iar situația de fapt existentă în cauză nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce echivalează cu o necercetare efectivă a fondului cauzei și este de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil cel puțin al uneia dintre părți.

4.3. În raport de motivele reținute anterior, nu vor mai fi analizate criticile recurentei-reclamante subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, prima instanță va proceda la un examen efectiv al argumentelor prezentate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, urmând să analizeze cauza sub toate aspectele necesare lămuririi situației de fapt și prin raportare la toate mijloacele de probă administrate sau care se impun a fi administrate.

4.4. Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta CNCF CFR S.A. București prin Sucursala Regională CF Galați împotriva sentinței nr. 868 din 3 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.