ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4836/2022

Ședința publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Aba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 08 ianuarie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamantele Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia și Parohia Romano-Catolica Sibiu - Terezian, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România din cadrul Guvernului României, au solicitat anularea în totalitate a Deciziei nr. 8877 din data de 01 noiembrie 2019, emisă de Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, comunicată pe data de 13 decembrie 2019, cu consecința admiterii Cererii de retrocedare înregistrată cu nr. x în data de 30 ianuarie 2003.

Prin sentința civilă nr. 212/2020 din 16 decembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantele Arhiepiscopia Romano Catolica Alba Iulia și Parohia Romano-Catolică Sibiu - Terezian, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România din cadrul Guvernului României.

Împotriva sentinței civile nr. 212/2020 din 16 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs de reclamantele Parohia Romano - Catolică Sibiu - Terezian și Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În motivarea căii de atac promovate, recurentele au arătat că sentința instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, cuprinzând motive contradictorii și străine de natura cauzei din perspectiva argumentului principal evocat de prima instanță, în justificarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, potrivit căruia Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia nu este persoană îndreptățită la retrocedare motivat de faptul că Ordinariul Romano-Catolie de rit latin din Alba Iulia (Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia) nu ar fi avut un drept de proprietate, ci doar un drept de administrare asupra imobilului situat în municipiul Sibiu. str. x, jud. Sibiu evidențiat în c.f. nr. x a loc. Sibiu sub nr. top. x, respectiv pe faptul că recurentele-reclamante nu sunt continuatorele în drepturi ale proprietarului tabular.

Susțin recurentele-reclamante că din coroborarea prevederilor art. 1, art. 4 alin. (2)-(5) din O.U.G. nr. 94/2000 și ale art. 5 alin. (2) din Hotărârea nr. 1164/17.10.2002 Regulament privind organizarea și funcționarea Comisiei speciale de retrocedare rezultă că, atât Comisia Specială de Retrocedare cât și instanța de fond avea obligația să analizeze dacă imobilele revendicate au aparținut sau nu cultului religios de la care s-a preluat în mod abuziv chiar și în situația în care nu este identitate între solicitant și titularul de carte funciară.

Recurentele-reclamante au învederat că potrivit evidențierilor de carte funciară, pe parcursul timpului imobilele au fost deținute de diverși proprietari, dar la data naționalizării imobilul a constituit proprietatea tabulară a fondului Orfelinatului Terezian administrat de Ordinariul Romano-Catolic de rit latin din Alba Iulia. Entitatea Fondul Orfelinatului Terezian administrat de Ordinariul Romano-Catolic de Rit Latin din Alba Iulia funcționa ca o instituție de sine stătătoare și a constituit proprietatea bisericii romano catolice până la preluare dar, având în vedere că toate bunurile acestei entități au trecut la statul Român prin naționalizare în temeiul Decretului 176 și 177 din 1948, această entitate a încetat să funcționeze în forma concepută. Practic, entitatea Fondul Orfelinatului Terezian administrat de Ordinariul Romano-Catolic de Rit Latin din Alba Iulia nu putea să revendice bunurile imobile care erau în proprietatea acesteia până la deposedare deoarece această entitate nu mai exista. Această entitate și-a pierdut legitimitatea odată cu naționalizarea bunurilor sale și transcrierea bunurilor pe statul Român. În aceste condiții era firesc ca bunurile mobile și imobile să fie revendicate de centrul de cult al bisericii romano catolice, respectiv Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, în calitate de fost proprietar al acestui fond, respectiv de Parohia Romano Catolică Sibiu - Terezian, care în prezent folosește parțial imobilele și în a cărei raze teritoriale sunt amplasate imobilele revendicate.

Recurentele-reclamante au mai arătat și că prima instanță a dat o interpretare greșită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, în sensul că dreptul de proprietate este și rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundațiune, în favoarea fondurilor respective, iar Ordinariului de Alba Iulia i s-a conferit reprezentarea de drept a fondurilor, stabilindu-se interdicția de înstrăinare și grevare a lor în afara dispozițiilor dreptului comun al Regatului României și prescripțiilor dreptului canonic.

Argumentele esențiale pentru care a fost revendicat imobilul în cauză sunt următoarele:

- Sigiliul Orfelinatului Catolic Regal Terezian din Sibiu emis de Maria Thereza la 1 septembrie 1767, acesta reprezentând în opinia recurentelor, "Actul juridic" al autorității de stat al vremii, prin care s-a alocat terenul și resursele financiare necesare construirii și întreținerii Institutului de Orfani Terezian, format din biserică, școală, laboratoare, ateliere de meserii, artă, muzică, chiar fabrică, toate destinate îngrijirii, ocrotirii, educării, învățării și pregătirii profesionale a copiilor orfani.

- între anii 1937 și 1948 (anul naționalizării) Biserica Romano - Catolică a fost singurul proprietar si posesor al azilului, toate actele de dispoziție au fost efectuate de către Ordinar/Episcop.

- prin Decizia Consiliului de Miniștrii nr. 384 din 1937 se recunoaște caracterul ecleziastic al institutului Fondului Orfelinatului Terezian și dreptul de dispoziție al Ordinariului Romano-Catolic Alba Iulia.

- Biserica Romano Catolică a contribuit în mod constant la sporirea orfelinatului.

- preluarea imobilului de Statul Român s-a făcut în mod abuziv în baza Decretului 176 și 177 din anul 1948. Transcrierea dreptului de proprietate pe Statul Român nu se poate considera un act legitim, acesta nu a dobândit în mod legitim bunul imobil. În acest context, în conformitate cu art. 555 din C. civ. și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului apreciaiză că se impune principiul "nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa".

- Legea pentru regimul cultelor din 1928, a statuat că administrarea patrimoniilor și fundațiunilor cultelor se face de organele acestora competente, sub supravegherea autorităților bisericești superioare, conform dreptului canonic.

- autonomia față de Statul Român a cultelor religioase, ca și organizare potrivit statutelor proprii, este consacrată și în art. 29 din actuala Constituție, ceea ce duce la concluzia că reglementările cuprinse în Codul dreptului canonic, în privința regimului juridic al bunurilor ecleziastice, ca și a posibilității acordate unor grupuri de bunuri de a se constitui în persoane juridice, își produc pe deplin efectele și trebuie recunoscute ca fiind norme ce guvernează organizarea și funcționarea Bisericii Romano-Catolice.

- prevederile Codului de drept canonic a Bisericii Romano - Catolice din 1917 în vigoare la data naționalizării, respectiv canoanele 100, 1499 și 1501. Coroborate prevederile canoanelor mai sus citate, rezultă în mod evident că, la încetarea unei persoane juridice bisericești, bunurile acestuia se transmit în proprietatea persoanei juridice bisericești supraordonate, respectând, dacă este cazul voința fondatorilor și donatorilor. În atare situație se subînțelege că, dreptul de revendicare asupra unui bun care nu este utilizat conform destinației, îi revine persoanei juridice subordonate.

- prevederile Codului de drept canonic a Bisericii Romano - Catolice recunoscută prin H.G. nr. 1218/2008, respectiv canoanele 1255, 1256, 1257 și 1258.

Intimatul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare, solicitând, prin evocarea unor considerente similare celor antamate în faza de judecată a fondului, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, drept temeinică și legală, a sentinței recurate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate și de dispozițiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantele Parohia Romano - Catolică Sibiu - Terezian și Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Prin cererea de retrocedare înregistrată cu nr. x/30.01.2003, Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia a înaintat Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România din cadrul Guvernului României solicitarea Parohiei Romano-Catolică Sibiu-Terezian pentru restituirea imobilului situat în Sibiu, str. x, compus din casă, curtea școlii cu teren înscris în CF x.

Prin Decizia nr. 8877/01.11.2019, emisă de intimatul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, s-a respins cererea de retrocedare nr. x/30.01.2003 formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia pentru Parohia Romano-Catolică Sibiu-Terezian pentru imobilul situat în Sibiu, str. x, având destinația Școala romano-catolică, actualmente școala de șoferi, Liceul industrial alimentar, reținându-se că nu au fost indicate numerele topografice ale imobilului solicitat și nu a fost făcută dovada dreptului de proprietate.

Legalitatea acestui act administrativ a fost confirmată prin sentința civilă nr. 212/2020 din 16 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care judecătorul fondului a respins cererea de chemare în judecată formulată de recurente împotriva Deciziei 8877 din data de 01 noiembrie 2019, emisă de pârâtă.

Prin calea de atac promovată, reclamantele Parohia Romano - Catolică Sibiu - Terezian și Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia au criticat soluția instanței de fond, evocând incidența motivelor de casare reglementate de pct. 6 și 8 ale alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, întrucât în dezvoltarea motivelor de recurs nu au fost indicate critici în susținerea acestuia, sentința atacată cuprinzând suficiente argumente în considerente care să permită exercitarea controlului judiciar, precum și exprimarea neechivocă a soluției primei instanțe.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de argumentele principale și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. După cum Înalta Curte a reținut, în mod constant, în jurisprudența sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul fondului expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Cât privește motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă și în îndeplinirea rolului instanței supreme de a asigura o practică unitară (Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Ștefan și Ștef împotriva României, pct. 32-33), reține că anterior analizei criticilor recurentelor, așa cum acestea au fost formulate prin intermediul cererii de recurs, se impune un examen al evoluției situației Statusului romano-catolic din Transilvania (ardelean) și a bunurilor aparținând diferitelor fonduri, precum și condițiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927, între Sfântul Scaun și Guvernul României, cât și Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat.

Astfel, după cum s-a statuat în jurisprudența Înaltei Curți, prin diploma din 12 mai 1581, Stefan Bátory, principe al Transilvaniei și rege al Poloniei înființează un colegiu al ordinului iezuit, cu un pronunțat caracter militant catolic, înzestrându-l cu bunuri achiziționate din averea personală, fiind trecute în proprietatea deplină a acestui, cu toate drepturile, în stăpânire și proprietate (cum omni jure et dominio ac proprietati) în mod perpetuu, irevocabil și pentru vecii vecilor (perpetuo, irrevocabiliter et in omne aevum). Prin diploma din 1583, înființează și un seminar pentru tinerii nobili și plebei, dat în seama colegiului ordinului iezuit, iar cheltuielile seminarului urmau a fi acoperite, pe jumătate, și de către Pontif. În anul 1603 iezuiții au fost expulzați din Transilvania bunurile acestora fiind preluate de către calviniști, astfel că împăratul Leopold a emis o diplomă suplimentară prin care a dispus răscumpărarea domeniului din Mănăștur și restituirea către catolici, celelalte bunuri (mănăstirea și biserica), rămânând calviniștilor. Ulterior, prin Legea nr. VIII din 1744 bunurile răscumpărate sunt restituite definitiv catolicilor, devenind bunuri bisericești. Din averile ordinului dizolvat de Papa Clemente al XIII în anul 1773 au fost create fundațiuni atât în Ungaria cât și în Transilvania, respectiv fondul de religie, fondul de studii și fondul de burse - administrate de Comisia literară, precum și fondul Orfelinatului Terezian din Sibiu. Bunurile au continuat a fi administrate de Comisia literară, în perioada 1773-1848, pentru ca în anul 1866 să se hotărască: a) desființarea Comisiei literare; b) administrarea și conducerea chestiunilor aflate în competența Comisiei Literare "cu influența" Statusului catolic reorganizat și c) alegerea unei comisii de conducere, urmând ca modul de conducere și administrare să fie stabilit ulterior, fiind păstrate neatinse drepturile de suprem patron și supremă inspecțiune ale regelui. În anul 1868, urmare a corespondenței între Ministrul Cultelor ungar și Guvernul ardelean (Adresa Ministerului Cultelor și Instrucțiunei Publice nr. 2660/21 februarie 1868, Raportul comisiei prezidate de baronul Bornemissa Ioan din 6 aprilie 1868 și Adresa Guvernului ardelean nr. 6413/24 aprilie 1868), fondul de studii romano-catolic ardelean urma a fi administrat de către Comisiunea Catolică ce funcționa în sânul guvernului regal, ca reprezentantă a Statusului Catolic. În vederea respectării de către Status a drepturilor de suprem patronat și supremă inspecțiune ale regelui, Ministerul Cultelor a subliniat în corespondența cu Statusul (Adresele din 1884, nr. 30918/1910, și nr. 22072/1912), că fondurile sunt persoane juridice distincte, iar dreptul de administrare exercitat de Status este limitat prin drepturile regelui.

Prin regulamentul din 1915 Statusul catolic a obținut recunoașterea formală a dreptului de conducere, guvernare și administrare a fondurilor cu două îngrădiri: 1. Respectarea drepturilor canonice ale episcopului cu privire la întreaga avere diecezană și 2. Respectarea drepturilor de suprem patron ale regelui fără ca Statul ungar să aibă vreun drept de ingerință sau control cu privire la activitatea Statusului.

După unirea Ardealului cu România, în 1918 și până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de Statusul catolic, fără ca Statul Român să exercite vreo ingerință asupra modului de administrare.

Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon și Convenției dintre România și Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279/19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiției între cele două state, rămânând, însă, în categoria celor ce urmau a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziției Comisiei de reparațiuni din Paris.

Totodată, prin Decizia nr. 1564/30.09.1924, pronunțată în dosarul nr. x, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu putere de lucru judecat că Statusul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaționale, căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate, nici nu poate servi ca bază de uzucapiune, printr-o astfel de hotărâre statuându-se că asupra tuturor fundațiunilor Statul Ungar a avut dreptul de supremă inspecțiune, spre a controla că fundațiunile se administrează conform scopurilor pentru care au fost înființate, că în urma tratatului de pace de la Trianon, acest drept de supremă inspecțiune, a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundațională e pe teritoriul român, că atunci când Statul Român, în baza dreptului său de supremă inspecțiune, a scos din administrația (...) pe Statusul Romano - Catolic și administrația a încredințat altor organe, susținând însă realizarea scopului fundațiunei, nu a comis conturbare de posesiune pentru că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune, ci numai delegație pentru administrarea averii și realizarea scopului fundațiunei.

De o importanță majoră este ratificarea, în anul 1929,

a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun (Lege ce a fost promulgată prin decretul nr. 1842/1929 și publicată în Monitorul Oficial nr. 126 din 12 iunie 1929) care recunoaște personalitatea juridică a întregii biserici catolice.

Prin Concordatul din 1927 s-au desființat drepturile și îndatoririle de patronat de orice categorie (potrivit art. VX), dreptul de supremă inspecțiune urmând a fi exercitat sub forma prevăzută de Legea Cultelor și consacrată de Concordat (După cum rezultă și din Avizul Consiliului Juridic de pe lângă Ministerul Afacerilor Externe din 30 octombrie 1931).

Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon, România avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber și neîngrădit de ele, după exproprierea și plata rentelor de expropriere. Principalele consecințe ale acestor prevederi ale Tratatului și ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele:

a. Urmare a adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, foștii proprietari între care și Biserica Catolică, au fost despăgubiți de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire (Destinate întreținerii episcopilor, canonicilor, parohilor și seminariilor), numite "prebende", care erau afectate unui fond - Patrimoniul sacru - destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depășesc capacitatea de întreținere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiași articol.

b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru - Consiliul Episcopilor Diecezani - urma să administreze și rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea fondurilor.

Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927 este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român.

Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 și 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) și (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate și reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele și Literele de fundațiune(art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia și administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1). Se impune a fi menționat și faptul că, potrivit Dreptului canonic au denumirea de ordinariu: episcopii diecezani, cei echivalați episcopului diecezan (abații și prelații teritoriali, vicarii și prefecții apostolici, administratorii apostolici), administratorii diecezani, vicarii generali și episcopali, superiorii majori ai institutelor călugărești clericale de drept pontifical și ai societăților de viață apostolică clericale, de drept pontifical. (A se vedea pagina Web: http://www.x.ro/biblioteca/micdict.asp?cuvant=Ordinariu).

Potrivit aceluiași Acord, Statul Român păstrează dreptul de control și supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1), iar în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul școlilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcționarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Și, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu și fără plata vreunei taxe de timbru) a cărților funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se mențiunea:

"Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia".

Cât privește Acordul de la Roma, ce a fost publicat în Acta Apostolicae Sedis și în Monitorul Oficial din București, respectiv la l iulie și 3 august 1932, deși nu a fost niciodată ratificat de Parlament, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține lipsa de efecte juridice a acestuia, câtă vreme unui astfel de act bilateral interstatal i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului.

De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunțarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile și convențiunile ulterioare, intervenite în aplicațiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunțate și, ulterior abrogate expres.

Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat (Hotărârea în cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României 33003/03 din 25.09.2012) - cu referire la denunțarea și abrogarea concordatului și a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 - că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, se înscrie în categoria obligațiilor asumate anterior de Statul Român față de Sfântul Scaun.

Așadar, obligațiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind așadar nerelevantă atât denunțarea și, ulterior, abrogarea tratatelor la care România este parte, cât și schimbarea formei de guvernământ și a regimului politic din Romania, Statul Român fiind ținut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligații asumate prin convenții internaționale.

Revenind la motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Împrejurarea că pentru bunuri aparținând Fondului Orfelinatului Terezian au fost făcute o serie de acte de dispoziție, în numele fondurilor de entități aparținând cultului romano-catolic nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor fondurilor; în condițiile în care, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparținând fondurilor (deși aflate în posesia și sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transylvaniensis), este și rămâne garantat în favoarea fondurilor respective - art. V alin. (2) din Acordul de la Roma, or, în cauză, așa cum corect a reținut și judecătorul fondului, recurentele-reclamante Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia și Parohia Romano-Catolica Sibiu -Terezian nu sunt continuatoarele în drepturi ale proprietarului tabular.

Această concluzie este în deplin acord cu hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Decizia nr. 1564/30.09.1924, pronunțată în dosarul nr. x, anterior referită, care a stabilit, cu putere de lucru judecat că, "Statul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaționale căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate nici nu poate servi ca bază de uzucapiune…" și,,…că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune ci numai delegație pentru administrarea averii și realizarea scopului fundațiunei".

De altfel, în cauză, prin adresa nr. x din 27 octombrie 2020, emisă de Arhivele Naționale, a fost depusă la dosar copie după Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 384 din 23 februarie 1937. Or, potrivit acestui act se recunoaște Fondului Orfelinatului din Sibiu administrat de Ordinariul Romano-Catolic de Rit Latin din Alba Iulia caracterul de fundațiune publică și de persoană juridică de drept public sub controlul Guvernului Statului Român și în administrarea Ordinariul Romano-Catolic de Rit Latin din Alba Iulia, urmând ca din acest jurnal să se înscrie și în Cartea Funciară.

Chiar dacă alin. (3) al articolului V din Acord dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic - alin. (1) al art. V din Acord.

Pe de altă parte, dispozițiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres mențiunea "administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia", astfel că nu se poate susține, cu suficient termei, existenta unui drept de proprietate asupra bunurilor, inscripțiunile privitoare la proprietatea bunurilor fiind statuate în sensul de a fi realizate prin indicarea respectivelor fonduri în calitate de proprietari - alin. (1) și (5) din Acord.

În aceste condiții, proprietatea cultului romano catolic, mai exact a Diecezei romano catolice de rit latin de Alba-Iulia (ulterior, la 5 august 1991 ridicată la rangul de arhidieceză, de către papa Ioan Paul al II-lea, n.n.), asupra bunurilor aparținând fondurilor nu poate fi susținută, în raport de argumentele precedente.

Și, nu în ultimul rând, deși recurentele apreciază că exproprierea de Statul Român a unora dintre bunurile aparținând fondului Orfelinatului Terezian echivalează cu o lipsă a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor fondurilor, instanța de recurs precizează că nici acest argument nu este relevant în cauză pentru a justifica dreptul de proprietate al recurentelor, în condițiile, în care această expropriere a fost operată în contextul reformei agrare, despre care instanța de control judiciar a făcut deja precizări anterioare.

Astfel, potrivit Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, ca urmare a despăgubirilor acordate foștilor proprietari, între care și Biserica Catolică, de către Statul Român, în considerarea Tratatului de la Trianon, bunurile în cauză au devenit proprietatea Statului Român.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge și recursul declarat de reclamantele Parohia Romano - Catolică Sibiu - Terezian și Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele Parohia Romano - Catolică Sibiu - Terezian și Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia împotriva sentinței nr. 212/2020 din 16 decembrie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 octombrie 2022.