ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4769/2022

Ședința publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, A. și B. și Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanța nr. 1/23.12.2019 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Ploiești privind averea domnului A..

Prin sentința nr. 25 din data de 17 februarie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, B. și A. și Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 25 din data de 17 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că sentința primei instanțe este netemeinică și nelegală bazându-se pe un calcul eronat al balanței de venituri și cheltuieli cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 176/2010.

Având în vedere perioada de evaluare reținută de inspectorul de integritate în raportul de evaluare, susținerile persoanei cercetate referitoare la existența unor venituri sau disponibilități bănești anterioare datei de 25.06.2012 nu pot fi avute în vedere la stabilirea balanței de venituri și cheltuieli a persoanei cercetate în condițiile în care nu s-a făcut dovada existenței respectivelor sume de bani.

De asemenea, sumele declarate ca fiind venituri din agricultură nu pot fi reținute în condițiile în care nu sunt dovedite.

Este greu de crezut că un crescător de animale să valorifice aproximativ 1800 kg de carne și 2000 kg de brânză anual fără să existe niciun document justificativ al respectivelor operațiuni comerciale.

Astfel, pentru perioada supusă evaluării, din analiza datelor și informațiilor existente la dosarul de evaluare și la dosarul Comisiei rezultă că, potrivit situației modificărilor patrimoniale intervenite în averea persoanei cercetate, există o diferență totală de 40.842.94 Euro (181.238,77 RON).

În cel de-al doilea rând, se invocă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 176/2010 potrivit cărora "prin diferențe semnificative, în sensul prezentei legi, se înțelege diferența mai mare de 10.000 Euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realitate în aceeași perioadă".

Referitor la calculul diferențelor semnificative, în mod eronat Comisia de Cercetare a Averilor și instanța de fond a reținut că în anii 2012-2013 nu au existat diferențe semnificative în condițiile în care este evident conform rapoartelor de expertiză efectuate în cauză că pe această perioadă diferența nejustificată este de 18.150,63 Euro (8.802,25 Euro - anul 2012 și 9.348,38 Euro - 2013).

Faptul că în niciunul dintre cei doi ani nu se depășește suma de 10.000 Euro nu are semnificația inexistenței diferenței semnificative întrucât, fiind vorba de ani succesivi, aceste sume se cumulează rezultând diferența semnificativă de 18.150,63 Euro.

Pentru aceste motive consideră că hotărârea primei instanțe este netemeinică și pe cale de consecință solicită admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecând, anularea Ordonanței nr. 1/23.12.2019 și confiscarea diferenței semnificative în cuantum de 40.842.94 Euro (181.238,77 RON), iar în subsidiar, confiscarea sumei de 18.150,63 Euro pentru anii 2012-2013.

Intimații-pârâți au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 iulie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

6.1. Examinând, cu prioritate, excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Așadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere prevederile legale evocate și ținând cont de împrejurarea că, criticile invocate pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității, ca nefondată.

6.2. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Ordonanței nr. 1/23.12.2019 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Ploiești privind averea pârâților B. și A..

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că pentru perioada anilor 2012-2013 în mod corect Comisia de Cercetare a Averilor a reținut că nu au existat diferențe semnificative în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010 între cheltuielile efectuate de către persoana cercetata și veniturile realizate, în raport de diferența constatată între veniturile declarate și cele estimate de expertul C..

Învestită cu cererea de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin motivele de recurs se invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 18 din Legea nr. 176/2010.

Înalta Curte constată că potrivit motivului de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Conform art. 18 din Legea nr. 176/2010 "Prin diferențe semnificative, în sensul prezentei legi, se înțelege diferența mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă."

Așadar conform Legii nr. 176/2010, confiscarea averii este condiționată de constatarea unei diferențe semnificative între avere și venituri în lipsa căreia sesizarea Comisiei de cercetare a averilor nu este posibilă.

Înalta Curte constată că prezumția constituțională a caracterului licit al dobândirii averii, instituită în strânsă legătură cu garanțiile privind dreptul de proprietate privată, încetează să funcționeze exclusiv în condițiile legii, adică numai atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile, ori valorile aparținând persoanelor vizate nu au fost dobândite în mod licit, și că cererea de cercetare trebuie însoțită de actele doveditoare, din care să rezulte în mod obligatoriu care sunt dovezile pe care se întemeiază, probe în raport de care să fie răsturnată prezumția caracterului licit al dobândirii averii.

În cauza dedusă judecății, recurenta-reclamantă susține că expertiza tehnică în specialitatea agricultură nu este fundamentată din punct de vedere legal și nici statistic, concluziile acesteia fiind simple presupuneri care nu pot conduce nici la reținerea pretinselor producții de carne și brânză și nici a sumelor respective rezultate din valorificarea acestora.

Or, sub acest aspect, Înalta Curte constată că administrarea probei cu expertiză de specialitate în fața Comisiei de Cercetare a Averilor nu a fost contestată de către recurenta-reclamantă, ci a fost invocată nelegalitatea raportului de expertiză prin prisma faptului că acesta s-a întemeiat pe adeverința emisă de medicul veterinar în raport de care se fac și plățile pe cap de animal de către Agenția de Plăți și Intervenții în Agricultură.

Totodată, Înalta Curte constată că prezumția de legalitate a raportului de expertiză tehnică de specialitate agricultură nu a fost răsturnată prin niciun mijloc de probă, iar până la proba contrarie, acesta rămâne valabil.

Cu privire la construcția pentru care a fost emis procesul-verbal de recepție nr. x/15.09.2014, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că aceasta era terminată în anul 2010 fiind trecută în declarația fiscală pentru stabilirea impozitului pe clădiri nr. 12114/19.10.2010 și, pe cale de consecință, procesul-verbal de recepție nu poate avea semnificația unei dovezi certe din care să rezulte că întreaga construcție a fost edificată în anul 2014.

Astfel, Înalta Curte constată că toate criticile reliefate în fața Comisiei de Cercetare a Averilor, precum și în fața primei instanțe, au fost expuse și în cererea de recurs și sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 25 din 17 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2022.