ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4413/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâții DIRECȚIA GENERALA REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI, ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ARGEȘ, SERVICIUL FISCAL MUNICIPAL CURTEA DE ARGEȘ, solicitând instanței anularea Deciziei nr. 3376/18.01.2018 emisa în dosarul de executare nr. 15/2016, privind angajarea răspunderii solidare a numitului A., în calitate de asociat al S.C. C. S.R.L., privind creanța fiscala în suma de 1.108.521 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit, dobânzi și penalități; anularea Deciziei nr. 3375/18.01.2018, emisă în Dosar de executare nr. 15/2016, privind angajarea răspunderii solidare a numitei B., în calitate de asociata a S.C. C. S.R.L, privind creanța fiscala în suma de 1.108.521 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit, dobânzi și penalități, precum și a Deciziei nr. 55/14.03.2018, emisa pe numele B., privind soluționarea plângerii administrative formulate împotriva deciziei nr. 3375/18.01.2018 și prin care s-a respins contestația.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 203 din 27 noiembrie 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea formulată potrivit Legii contenciosului administrativ și fiscal de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI, ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ARGEȘ și SERVICIUL FISCAL MUNICIPAL CURTEA DE ARGEȘ, și, în consecință s-a dispus anularea Deciziei nr. 3376/18.01.2018 privind angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în calitate de asociat al S.C. C. S.R.L. a Deciziei nr. 3375/18.01.2018 privind angajarea răspunderii solidare a reclamantei B., în calitate de asociat al S.C. C. S.R.L., a Deciziei nr. 55/14.03.2018 de soluționare a contestației și a Deciziei nr. 56/14.03.2018 de soluționare a contestației și a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 200 RON către reclamanți.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a exercitat calea de atac a recursului pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii judecătorești atacate și, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, pârâta a arătat că o primă critică vizează concluzia instanței cu privire la faptul că nu se putea dispune angajarea răspunderii solidare a reclamanților pe motivul că aceștia nu au deținut funcția de administratori ai societății.

În atare situație, a opinat că hotărârea este criticabilă, având în vedere că instanța de fond nu a analizat toate argumentele invocate de recurentă, acestea nereflectându-se în motivarea hotărârii pronunțate, drept urmare nelegalitatea și netemeinicia sentinței rezultă din faptul că reclamanții aveau calitatea de asociați. De asemenea, a mai arătat că nu a susținut niciodată că reclamanții au deținut calitatea de administratori ai societății.

A doua critică a sentinței vizează greșita reținere de către instanța de fond că organul fiscal nu a dovedit reaua-credință a reclamanților. Or, a învederat că reaua-credință a reclamanților rezultă și din faptul că organele de executare silită, deși s-au deplasat la sediul social declarat al societății în vederea luării legăturii cu reprezentanții legali, aceștia nu au fost de găsit, cu atât mai mult cu cât au fost invitați la sediul fiscal pentru consultarea documentației aflate la dosarul fiscal și pentru a aduce obiecțiunile, precizările sau orice înscrisuri pe care le consideră utile în apărarea acestuia, dar aceștia nu s-au prezentat. Or, a susținut că în speță, din cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât și în cuprinsul motivelor de recurs, organul fiscal a indicat în concret și a dovedit implicarea reclamanților în ajungerea societății în stare de insolvabilitate, și nu s-a rezumat doar a descrie situația de fapt și de drept numai din punct de vedere teoretic, fără să demonstreze legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilității societății și faptă, potrivit art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările ulterioare, ce au reglementat în mod expres faptul că obligațiile fiscale ale unei societăți constau în a declara la timp și corect impozitele, taxele și contribuțiile, de a plăti la termenele legale impozitele și contribuțiile datorate și de a se interesa de buna funcționare a societății, precum și dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

De asemenea, a mai arătat că potrivit art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare, contestatorul răspunde față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor privind gestionarea resurselor financiare și materiale pe care legea, actul constitutiv la impun. Susține că acesta, în calitate de fost administrator, avea obligația să supravegheze activitatea societății debitoare și să asigure resursele necesare pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale către bugetul de stat.

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, a solicitat respingerea acestei cereri ca nefondată, arătând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., respectiv partea care solicită cheltuieli de judecată să fi câștigat irevocabil procesul, situație care nu este incidentă în prezenta speță.

Apărările formulate în cauză

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, în cadrul căreia au invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, ca nefondat.

În apărare, în esență, referitor la prima critică a sentinței recurate care vizează concluzia instanței de fond cu privire la faptul că nu se putea dispune angajarea răspunderii solidare a reclamanților pe motivul că aceștia nu au deținut funcția de administratori ai societății, au susținut că este nefondată, afirmația pârâtei, cum că a emis notificările de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare a intimaților, că le-a expediat acestora și nu s-au prezentat pentru a-și expune punctul de vedere, fiind contrazisă tocmai de conținutul Deciziilor de atragere a răspunderii solidare, (pag. 2 decizie), unde se confirmă că au solicitat copie de pe dosarul de executare, iar în data de 24.11.2017 au depus punct de vedere.

Cu privire la a doua critică a recurentei-pârâte care vizează reținerea instanței de fond cu privire la reaua-credință a intimaților și anume că acest fapt nu a fost dovedit de către organul fiscal, acesta motivând critica prin faptul că s-a deplasat la sediul social al societății, iar reprezentanții legali nu au fost găsiți, cu atât mai mult cu cât au fost invitați la sediul organului fiscal pentru consultarea documentației și pentru a formula obiecțiuni au arătat că, acest aspect nu dovedește reaua-credință a celor doi asociați intimați, mai mult, din probele existente la dosar cei doi intimați asociați au domiciliul în Brașov, iar sediul societății este în Curtea de Argeș.

Totodată, au mai arătat că din analiza deciziilor de angajare a răspunderii solidare nr. 3375 și nr. 3376/18.01.2018 rezultă că organul fiscal s-a limitat la a susține, în deciziile contestate, incidența art. 25 alin. (2) lit. c) și d) fără raportare la situația de fapt și o prezumție simplă, aceea că fapta de a nu declara sau nu achita la scadență obligațiile fiscale/respectiv de a declara din propria inițiativă insolvența societății în primul rând ar fi constituit obligații pentru intimații asociați și, în al doilea rând, a presupus un management defectuos, exercitat cu rea-credință de către aceștia.

Or, pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului și asociaților, au învederat că se impunea a fi întrunite cumulativ cele patru elemente specifice răspunderii patrimoniale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția persoanei fizice în discuție, iar motivele de recurs formulate de recurentă descriu situația de fapt și de drept numai din punct de vedere teoretic, fără să demonteze legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilității societății și fapta intimaților contestatori.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimații-reclamanți A. și B., deși aceasta i-a fost comunicată în termenul prevăzut de lege.

Procedura de soluționare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 03.06.2019 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 05.10.2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate în cadrul cererii de recurs, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor expuse în continuare:

În prealabil, reamintește Înalta Curte că, în ceea ce privește excepția nulității recursului ce face obiectul judecății, astfel cum a fost invocată de intimații-reclamanți în cadrul întâmpinării depusă la dosar, a fost soluționată în ședința publică de la termenul de față, înainte de închiderea dezbaterilor, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere de către instanță la pronunțarea acestei soluții fiind consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Argumente de drept și de fapt relevante

Prin procesul-verbal nr. x/27.09.2017 emis de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeș a fost declarată starea de insolvabilitate a debitoarei S.C. C. S.R.L., având în vedere că aceasta era înscrisă cu obligații fiscale restante în sumă totală de 1.108.521 RON și nu înregistra, la acea dată, bunuri și venituri urmăribile.

Prin Deciziile nr. 3375/18.01.2018 și nr. 3376/18.01.2018 emise de ANAF - DGRFP Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeș, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamanților B. și A. pentru suma de 1.108.521 RON, din care debite în sumă de 698190 RON și accesorii în sumă de 410331 RON, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) și art. 26 din Legea nr. 27/2015 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere calitatea acestora de asociați la S.C. C. S.R.L..

În motivarea deciziilor de angajare a răspunderii solidare nr. x/18.01.2018 și nr. 3376/18.01.2018 s-a arătat că debitoarea S.C. C. S.R.L. a înregistrat la data de 22.09.2017 obligații fiscale restante în sumă de 1.108.521 RON, din care debite în sumă de 698190 RON și accesorii în sumă de 410331 RON.

Contestațiile administrativ-fiscale formulate de reclamanții B. și A. împotriva acestor decizii de angajare a răspunderii solidare nr. x/18.01.2018 și nr. 3376/18.01.2018 emise de ANAF - DGRFP Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeș, au fost respinse, ca neîntemeiate, prin Deciziile nr. 55 și nr. 56/14.03.2018 emise de ANAF - DGRFP Ploiești.

În cuprinsul acestora, s-a reținut faptul că, potrivit actelor administrative contestate, obligațiile fiscale de 1.108.521 RON, datorate de societatea S.C. C. S.R.L. bugetului general consolidat, reprezintă 424.978 RON TVA, 273.212 RON impozit pe profit, conform deciziilor de impunere din oficiu, întocmite de reprezentanții SFM Curtea de Argeș Activitatea de Control Fiscal și 410.331 RON accesorii aferente, calculate pentru neachitarea la termen a debitelor principale. Cele mai vechi obligații au avut ca termen scadent data de 20.03.2016.

S-a reținut, totodată, faptul că, urmare a neachitării obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat, reprezentanții SFM Curtea de Argeș au întreprins măsuri de executare silită, întocmind și comunicând somații de plată; întocmind și comunicând două adrese de înființare a proprii asupra conturilor bancare consemnate în decizia de măsuri asigurătorii, fără a se recupera creanța fiscală, înființând poprire asupra sumelor datorate de terți debitoarei, urmare demersului respectiv, administratorul S.C. D. S.R.L., în calitatea acestuia de terț poprit, a prezentat organelor de executare din cadrul SFM Curtea de Argeș un contract de vânzare-cumpărare, din care a rezultat faptul că cei doi agenți economici au tranzacționat mai multe imobile, din a căror valoare a fost achitată debitoarei declarată insolvabilă suma de 80.000 RON la data de 09.05.2014, urmând ca diferența să fie achitată până la data de 19.02.2026; sechestrând, evaluând și valorificând bunurile mobile deținute de S.C. C. S.R.L., respectiv două autovehicule, fiind încasată sumă de 11.970 RON, conform proceselor-verbale de adjudecare nr. x/14.04.2017 și nr. y/19.04.2017; verificând situația patrimonială a debitoarei prin solicitarea de informații de la instituțiile abilitate, ocazie cu care au constatat că aceasta nu figurează cu alte bunuri mobile/imobile în proprietate.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâta reiterând aspecte prezentate în fața instanței, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte la apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că prima instanță a considerat că nu se putea dispune angajarea răspunderii solidare a reclamanților pe motiv că aceștia nu au deținut calitatea de administratori ai societății. De asemenea, o altă critică a sentinței recurate a vizat greșita reținere a instanței de fond în sensul că organul fiscal nu a dovedit reaua-credință a reclamanților.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora s-a decis de organul fiscal angajarea răspunderii solidare a reclamanților pentru obligațiile fiscale datorate de S.C. C. S.R.L. "(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspuns solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale".

Art. 25 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 precizează că "Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol privește obligațiile fiscale principale și accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare".

Din interpretarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală rezultă faptul că pentru angajarea răspunderii solidare a unei persoane pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiții:

- persoana în cauză să aibă îndatorirea de a declara și/sau achita la scadență obligațiile fiscale ale societății;

- existența relei-credințe în neîndeplinirea obligației anterior arătate.

Contrar celor reținute de recurentă în deciziile contestate în cauză, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile mai sus enunțate pentru a fi angajată răspunderea solidară a intimaților pentru obligațiile de plată restante ale debitoarei insolvabile S.C. C. S.R.L., în raport de următoarele argumente:

Răspunderea administratorilor/asociaților nu operează automat atunci când pasivul societății nu poate fi acoperit de aceasta, ci doar în situația în care organul fiscal face dovada că administratorii/asociații au provocat starea de insolvabilitate prin săvârșirea în mod culpabil a faptelor expres și limitativ prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar prejudiciul rezultat este cauza directă a faptei săvârșite. Or, din actele dosarului nu rezultă faptul că intimații au acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea societății S.C. C. S.R.L..

De altfel, în deciziile contestate emitentul nu impută, în concret, intimaților nicio faptă ilicită, ci se rezumă să prezinte situația fiscală a societății debitoare și să afirme faptul că partea a acționat cu rea-credință prin nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale societății. Or, reaua-credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelui rezultat prin acțiunile sau inacțiunile ei, contrar celor susținute de autoritatea recurentă.

După cum a reținut și instanța de fond, Înalta Curte constată că potrivit actelor depuse la dosar și, în special, potrivit informațiilor furnizate de ONRC - Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Argeș - dosar, cei doi reclamanți au calitatea de asociați ai debitoarei S.C. C. S.R.L., iar nu de administratori ai acesteia, iar potrivit dispozițiilor legale menționate anterior, administratorului, iar nu asociaților, îi incumbă obligația fiscală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferentei perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate. Or, în condițiile în care reclamanții nu au avut calitatea de administrator ai debitoarei S.C. C. S.R.L., nu ar fi putut reprezenta în mod legal societatea în raporturi juridice cu scopul de a nu declara sau a nu plăti obligațiile fiscale ale societății debitoare.

Conform art. 71 alin. (1) din actul normativ anterior arătat, administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite dacă această facultate li s-a acordat în mod expres.

Instanța de control judiciar constată că reclamanții nu au primit de la administratorul societății debitoare dreptul de a reprezenta societatea, pentru a se putea reține că aceștia, cu rea-credință, nu au declarat și/sau achitat obligațiile fiscale ale societății.

Din considerentele reținute, raportat la motivele invocate în deciziile de angajare a răspunderii solidare și situația de fapt, rezultă că în mod legal instanța de fond a constatat că recurenta-pârâtă, prin deciziile de angajare a răspunderii solidare, nu a făcut dovada modalității în care reclamanții, în calitate de asociați, au determinat cu rea-credință neplata obligațiile fiscale, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

În mod corect instanța de fond a constatat că, din probele existente la dosar, organul fiscal, căruia îi incumbă sarcina probei, nu a dovedit că neachitarea obligațiilor fiscale restante a fost o inacțiune deliberată din partea reclamanților, în scopul aducerii societății în stare de insolvabilitate, și, în final, al sustragerii acesteia de la plata obligațiilor fiscale, nefiind dovedită, prin urmare, intenția acestora de prejudiciere, în final, a bugetului de stat.

Mai mult decât atât, judicios a reținut instanța de fond că răspunderea patrimonială a reclamantului A., (devenit asociat al societății debitoare, în cursul anului 2014) a fost angajată pentru o perioadă în care acesta nici nu avea respectiva calitate, în condițiile în care, potrivit acelorași informații furnizate de ONRC - Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Argeș - dosar, cei doi reclamanți au fost cooptați, în calitate de asociați în cadrul societății debitoare, în anii 2009 (B.), respectiv 2014 (A.), iar debitul neachitat al persoanei juridice provine din perioada 2010-2013 - dosar, astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de inspecție fiscală nr. x, încheiat la data de 23.02.2016.

Mai reține instanța de control judiciar că, pentru angajarea răspunderii solidare, condiția prevăzută imperativ de dispozițiile legale este neachitarea cu rea-credință a obligațiilor fiscale.

Sintagma "rea-credință" nu este definită de dispozițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Art. 12 se referă la bună-credință, în sensul că "(1) Relațiile dintre contribuabil/plătitor și organul fiscal trebuie să fie fundamentate pe bună-credință. (2) Contribuabilul/Plătitorul trebuie să își îndeplinească obligațiile și să își exercite drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și să declare corect datele și informațiile privitoare la obligațiile fiscale datorate. (…) Buna-credință a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul".

Reaua-credință cu privire la neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, care a condus la insolvabilitatea debitorului, nu se prezumă, ci trebuie probată și stabilită în raport de situația de fapt, de respectarea dispozițiilor în materie fiscală, atitudinea persoanelor responsabile față de achitarea obligațiilor fiscale.

Instanța de fond a reținut în mod corect că organul fiscal, prin probele existente la dosar, nu a dovedit nici îndeplinirea condiției constând în legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, respectiv a unei alte condiții necesar a fi îndeplinite pentru antrenarea acestei forme speciale a răspunderii civile delictuale. În acest sens, în mod greșit face referire recurenta la reaua-credință a reclamanților rezultate din atitudinea acestora manifestată pe parcursul îndeplinirii procedurii prealabile emiterii deciziilor angajării răspunderii solidare.

În acord cu instanța de fond și instanța de control judiciar reține că, raportat la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de organul fiscal prin deciziile de angajare a răspunderii, dar cum a rezultat și din probatoriul administrat în cauză, nu s-a dovedit că neachitarea obligațiilor fiscale restante a fost o inacțiune deliberată din partea reclamanților, în scopul aducerii societății în stare de insolvabilitate, și, în final, al sustragerii acesteia de la plata obligațiilor fiscale, nefiind dovedită, prin urmare, intenția acestora de prejudiciere, în final, a bugetului de stat.

Simpla constatare a stării de insolvabilitate, existența obligațiilor fiscale restante nu reprezintă condiții suficiente pentru atragerea răspunderii, în condițiile în care dispozițiile legale prevăd în mod necesar și obligatoriu administrarea unor dovezi pertinente și concludente din care să rezulte reaua-credință. Simpla prezumție că insolvabilitatea societății s-a produs ca urmare a conduitei asociaților A. și B., fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni sau inacțiuni specifice, nu reprezintă dovada relei -credințe, câtă vreme nu s-a probat, prin vreun mijloc de probă, că cei doi intimați - reclamanți, în calitate de asociați, au acționat cu rea-credință și cu scopul de a produce insolvabilitatea societății debitoare S.C. C. S.R.L., simpla neplată a creanțelor la termenele scadente neatrăgând răspunderea de plano a acestora.

Astfel cum în mod judicios a concluzionat prima instanță, recurenta -pârâtă nu a dovedit îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor angajării răspunderii patrimoniale a reclamanților, în solidar cu societatea debitoare și în mod corect a constatat că sunt întemeiate motivele de nelegalitate invocate de reclamanți, anulând actele administrativ-fiscale contestate, criticile recurentei pe acest aspect neputând fi reținute.

Nefondată este și critica vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta susține, fără temei legal, că procesul trebuia să fie câștigat în mod definitiv ("irevocabil") de către reclamanți pentru ca acestora să le fie acordate cheltuielile ocazionate de soluționarea procesului.

Dispozițiile art. 453 C. proc. civ. nu instituie însă o astfel de condiție, ci părții îi pot fi acordate cheltuieli de judecată pentru fiecare etapă procesuală pe care o câștigă, iar fundamentul răspunderii astfel instituite este culpa procesuală.

Cum în prezenta cauză, acțiunea reclamanților a fost admisă, reținându-se nelegalitatea actelor administrativ fiscale întocmite de pârâte, în mod corect prima instanță a reținut și culpa procesuală a acestora, obligându-le la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 200 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată de reclamanți.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legală, a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 203 din 27 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 octombrie 2021.