ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5301/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Ploiești, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea deciziei nr. 116/04.06.2018 privind soluționarea contestației, emisa de Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Ploiești și pe cale de consecința anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.12.2017 emisă de Administrația Județeana a Finanțelor Publice Giurgiu.

Prin sentința civilă nr. 2182 din 9 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat recurs reclamanta A., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței și, în rejudecare, anularea Deciziei nr. 115/04.06.2018 emisă de Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Ploiești.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare arată că prin sentința civilă nr. 2182/09.07.2019 instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că, în calitate de administrator al societății B. S.R.L., nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolventei, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei în care a avut această calitate și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, fiind evident că societatea nu avea șanse de redresare economică.

Totodată, instanța a motivat că nu se poate reține incidența art. 25 alin. (2), lit. d) din Legea nr. 207/2015 (care prevede că se atrage răspunderea solidară dacă administratorii sau alte persoane, cu rea credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale), întrucât nu rezultă ca la data încetării calității de administrator (16.09.2015) creanțele existau.

Practic, s-a atras răspunderea reclamantei, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (2), lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 iar judecătorul fondului a reținut doar incidența literei "c" (nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenței, cu rea credință) considerând că nu se poate reține incidența literei "d" (nu a achitat obligațiile fiscale, cu rea credință).

Instanța de fond s-a limitat strict la susținerile pârâtei fără a lua în calcul normele de drept material aplicabile în situația de față și fără a avea o motivare personală, neexistând, în cuprinsul motivării nicio frază care să aparțină exclusiv instanței, cu excepția celor copiate de mai multe ori.

Soluția este nelegală și netemeinică, fiind în contradicție cu probatoriul administrat și consecința unei interpretări eronate a normelor de drept material incidente, în situația în care instanța nu a ținut cont de argumentele prezentate în cuprinsul contestației.

Judecătorul fondului în alin. (3) din pag. 5 reține dispozițiile art. 5 din Legea 85/2014, în ultimul paragraf reține incidența art. 3 din Legea 85/2006, iar în alin. (2) din pag. 6 reține din nou incidența art. 5 din Legea nr. 85/2014, așadar redate cu copy-paste trei articole de lege cu același conținut și invocate două legi cu aplicare în timp diferită.

Recurenta susține că instanța de fond a reținut dispozițiile art. 3 din Legea nr. 85/2006 (ultimul paragraf din pagina 5), act normativ care nu i se aplică și care nu mai este în vigoare din anul 2014.

Din nou, este redat art. 27 în forma prevăzută de Legea 85/2006 (penultimul alin. din pag. 5), lege care nu se află în vigoare din anul 2014 și care evident că nu poate sta la baza deciziei recurată, pronunțată în anul 2019.

Ca atare, având în vedere motivele prezentate se poate constata că este incident, cu referire la sentința recurată, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, C. proc. civ., respectiv hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceasta întrucât, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt sau a unui text de lege abrogat cu mulți ani în urma, care stă la baza motivării soluției pronunțate.

Instanța de fond a respins acțiunea, limitându-se strict la susținerile pârâtei fără a lua în calcul dispozițiile legale invocate și argumentele prezentate, neanalizând nici implicarea pe care a avut-o în calitate de administrator.

Recurenta mai consideră că este anormal să fie trasa la răspundere pentru insolvabilitatea societății constatată în decembrie 2016, cu toate că nu mai administra societatea din septembrie 2015, fără a se dovedi, prin niciun mijloc de probă, reaua sa credință.

Curtea de apel motivează acest aspect prin prisma faptului ca Raportul de inspecție fiscală din anul 2016 privește debite din perioada administrării sale.

Mai mult, a fost un administrator angajat, societatea nu era a sa, nu avea calitatea de asociat și nu putea să decidă politica societății. În calitate de administrator nu avea cum să decidă cu privire la înființarea sau radierea societății, asociații având aceasta atribuție.

Recurenta mai arată că a fost revocată din calitatea de administrator pentru prin voința asociaților firmei, proprietarii, ca angajată neputând decât să se supună deciziei.

Cu toate acestea, societatea a fost administrată în continuare de noul administrator numit de asociați, dar recurenta a fost trasă la răspundere pentru că nu a deschis procedura insolvenței.

Se vorbește despre debitele înregistrate de societate la data deciziei de atragere a răspunderii (27.12.2017) și nu despre debitele din perioada în care a avut calitatea de administrator.

Niciun act normativ nu trage la răspundere un administrator și pentru perioada în care nu a fost administrator, dar Curtea a considerat, că se poate face acest lucru cu cea mai mare ușurință și în lipsa unui temei legal.

Recurenta a primit Notificarea nr. x/29.05.2017 de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2), lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, față de aceasta situație a formulat un punct de vedere scris, a atașat acte doveditoare și s-a prezentat în fața inspectorilor pentru a le răspunde la întrebări și pentru a le prezenta situația reală din care rezultă că eu nu a fost de rea credință, nu are vreo culpă sau vreo intenție.

Prin Decizia nr. 116 din data de 04.06.2018, ce i-a fost comunicată la data de 20.06.2018, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Comisia de analiză a soluționării contestațiilor a respins contestația formulată, fiind nevoită să se adreseze instanței de judecată.

Din motivarea deciziei rezultă că a fost atrasă angajarea răspunderii solidare pentru faptul că a provocat insolvabilitatea societății cu rea credință, nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale neachitate și tot cu rea credință a determinat neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (2), lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015.

Insolvabilitatea a fost declarată în decembrie 2016, iar recurenta și-a încetat mandatul de administrator la data de 16.09.2015. La data încetării mandatului, societatea înregistra debite față de bugetul de stat în suma de 812.466 RON (din care debit principal 406.916 RON iar dobânzi și penalități de în sumă de 405.550 RON), debite care au fost stinse ulterior prin executarea silită conform licitațiilor organizate de ANAF pentru bunurile deținute de societate și prin încasarea banilor din popriri efectuate la terți, sume indisponibilizate de ANAF încă din octombrie 2012, aspect care rezultă din fișa pe plătitor din sistemul ANAF.

S-au instituit măsuri asigurătorii prin poprire la terți pentru sume care au fost la dispoziția organului de executare din anul 2012 iar acesta nu a procedat la încasarea acestor sume cu toate că erau indisponibilizate (recurenta fiind acuzată că nu a recuperat debitele de la terți dar aceste sume erau indisponibilizate de ANAF). Astfel s-au calculat accesorii care au curs în defavoarea societății, ajungând la valori foarte mari datorită atitudinii pasive a organului fiscal.

În situația în care nu mai era administratorul societății din 16.09.2015, recurenta susține că nu putea și nu avea cum să deschidă procedura insolvenței.

În Decizia nr. 116/2018 privind soluționarea contestației se menționează că "o parte din sumele pentru care a fost atrasă răspunderea personală în solidar cu debitoarea B. S.R.L. au fost constituite în perioada în care administrarea societății a fost asigurată de doamna A." și au fost stabilite prin Raportul de Inspecție Fiscală nr. F-Gr nr. 111/24.06.2016. Acest raport nu îi este opozabil din moment ce a fost emis la 9 luni după încetarea calității sale de administrator și, din informațiile pe care le-a solicitat, i s-a comunicat că în prezent societatea se afla în procedura insolvenței iar RIF-ul este contestat.

Față de primul aspect invocat, în temeiul art. 25, pct. 2, lit. c), prin care se menționează că, cu rea credință, nu a făcut demersurile legale să solicite instanței deschiderea procedurii insolvenței, recurenta menționează că reaua-credință nu este dovedită prin niciun mijloc de probă.

Mai mult, de la data de 16.09.2015, nu mai are calitatea procesuală de a formula o acțiune în justiție în numele societății, situație în care nu poate fi sancționată pentru nerespectarea dispozițiilor art. 25 alin. (2), lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin Hotărârea adunării generale a asociaților B. S.R.L. din data de 16.09.2015 s-a aprobat revocarea sa din funcția de administrator.

În cauză, intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 15 iunie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 4 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, în limitele și pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit Curtea de Apel București cu soluționarea cererii prin care a solicitat anularea deciziei nr. 116/4.06.2018 privind soluționarea contestației emisă de Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Ploiești și anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu.

A susținut recurenta-reclamantă că din motivarea actelor administrative contestate rezultă că a fost atrasă angajarea răspunderii sale solidare pentru faptul că a provocat insolvabilitatea societății cu rea credință, nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale neachitate și tot cu rea credință a determinat neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015.

Față de primul aspect invocat, în temeiul art. 25, pct. 2, lit. b), prin care se menționează că a provocat insolvabilitatea societății, a menționat următoarele:

Nu a avut calitatea de administrator decât până la data de 16.09.2015, când i-a încetat mandatul de administrator. La acea dată societatea debitoare înregistra debite față de bugetul de stat în sumă de 812.466 RON (din care debit principal 406.916 RON iar dobânzi și penalități în sumă de 405.550 RON), debite care au fost stinse ulterior prin executarea silită conform licitațiilor organizate de ANAF pentru bunurile deținute de societate și prin încasarea banilor din popriri efectuate la terți, sume indisponibilizate de ANAF încă din octombrie 2012, aspect care rezultă din fișa pe plătitor din sistemul ANAF.

S-au instituit măsuri asigurătorii prin poprire la terți pentru sume care au fost la dispoziția organului de executare din anul 2012 iar acesta nu a procedat la încasarea acestor sume cu toate că erau indisponibilizate. Astfel au calculat accesorii care au curs în defavoarea societății, ajungând la valori foarte mari datorită atitudinii pasive a organului fiscal.

În cuprinsul cererii de atragere a răspunderii nu se face vorbire și nici nu se demonstrează faptul că a provocat, cu rea credință, insolvabilitatea societății, nu se indică niciun mijloc de probă din care să reiasă acest aspect, doar se indică un articol de lege.

Bineînțeles că, în situația în care nu era administratorul societății nu putea și nu avea cum să provoace insolvabilitatea societății. Faptul că a exercitat atribuția de administrator cu doi ani în urmă nu poate duce la concluzia că a provocat o stare de insolvabilitate, fără a se indica minime probe/acte/fapte în acest sens.

În decizia nr. 116/2018 privind soluționarea contestației se menționează "că o parte din sumele pentru care a fost atrasă răspunderea personală în solidar cu debitoarea B. S.R.L. au fost constituite în perioada în care administrarea societății a fost asigurată de doamna Măgureanu Mihaela’' și au fost stabilite prin raportul de inspecție fiscală nr. xr nr. 111/24.06.2016. Acest raport nu îi este opozabil din moment ce a fost emis la 9 luni după încetarea calității sale de administrator și din informațiile pe care le-a solicitat i s-a comunicat că în prezent societatea se află în procedura insolvenței iar RIF-ul este contestat.

Față de al doilea aspect invocat, în temeiul art. 25, pct. 2, lit. c), prin care se menționează că, cu rea credință, nu a făcut demersurile legale să solicite instanței deschiderea procedurii insolvenței, a menționat următoarele:

Având în vedere că reaua-credință nu este dovedită prin niciun mijloc de probă, a învederat faptul că a avut calitatea de administrator al debitoarei B. S.R.L. până la data de 16.09.2015, așa cum rezultă din Hotărârea A.G.A. nr. 3/16.09.2015 și din Rezoluția ONRC nr. 4225/22.09.2015 (acte pe care le-a prezentat organului fiscal la momentul la care a prezentat punctul de vedere ca urmare a notificării primite).

Mai mult, de la data de 16.09.2015, nu are calitatea procesuală de a formula o acțiune în justiție în numele societății, situație în care nu poate fi sancționată pentru nerespectarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin Hotărârea adunării generale a asociaților B. S.R.L. din data de 16.09.2015 s-a aprobat revocarea sa din funcția de administrator.

Față de al treilea aspect invocat, în temeiul art. 25 pct. 2, lit. d), prin care se menționează că a determinat neachitarea obligațiilor fiscale, a menționat următoarele: Nu poate fi reținută nici aplicarea prevederilor legale invocate de creditoare în situația în care nu are cunoștință de existența unor obligații fiscale neachitate și nu are calitate să facă demersuri pentru achitarea sau contestarea acestor sume.

Așa cum a precizat anterior, sumele de plată existente în perioada în care a fost administrator au fost stinse integral prin executare silită conform fișei pe plătitor din evidența ANAF.

Organul fiscal nu a motivat ce a avut în vedere când a indicat temeiul de drept prevăzut de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în situația în care s-a prezentat cu înscrisuri doveditoare în fața inspectorilor dar cu toate că a dovedit că nu mai deține calitatea de administrator, totuși au insistat în emiterea cererii de atragere a răspunderii sale, exercitând un abuz care nu poate fi înlăturat decât prin admiterea prezentei acțiuni.

Având în vedere motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte consideră că recursul este fondat pentru următoarele considerente.

Recurenta-reclamantă a deținut calitatea de administrator al societății S.C. B. S.R.L. în perioada 22.08.2011-21.09.2015, activitatea societății menționate făcând obiectul unei inspecții fiscale pentru perioada 01.09.2009-31.12.2014, cu consecința emiterii actelor administrativ-fiscale contestate în prezenta cauză.

În considerarea situației de fapt anterior reținută, necontestată de către recurenta-reclamantă, având în vedere și ansamblul materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte va respinge criticile referitoare la inopozabilitatea actelor fiscale contestate, întrucât inspecția fiscală a avut în vedere perioada în care recurenta a deținut calitatea de administrator al societății supuse controlului.

Celelalte critici referitoare la greșita reținere a incidenței dispozițiilor art. 125 alin. (2) lit. c), d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt însă întemeiate, întrucât instanța de fond a avut în vedere exclusiv criticile recurentei-reclamante referitoare la faptul că raportul de inspecție fiscală a fost emis după încetarea calității acesteia de administrator, fără a analiza conținutul textelor de lege anterior menționate.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate."

De asemenea, conform art. 26 alin. (1) din același act normativ:

"Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 se stabilește prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ fiscal potrivit prezentului cod."

Din economia textelor legale menționate reiese că răspunderea specială a administratorului este o răspundere civilă delictuală pentru incapacitatea societății, debitor principal, de a-și achita obligațiile fiscale de plată, stare determinată de lipsa sau insuficiența veniturilor sau a bunurilor urmăribile.

În considerarea caracterului acestei răspunderi a administratorului-răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie - legiuitorul a delimitat în cuprinsul art. 25 alin. (2) lit. c), printr-o enumerare ex haustivă, categoria faptelor considerate ilicite care trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului.

Simultan, sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, din analiza art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese că acesta trebuie să fie dovedit în mod neîndoielnic, după administrare de probe de către organul fiscal competent să emită decizia de atragere a răspunderii solidare a administratorului.

În acest context se poate concluziona că prin dispozițiile art. 25 Codul de procedură fiscală nu este instituită o prezumție legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că prin faptele enumerate de lege, s-a provocat cu rea credință un prejudiciu debitorului aflat în stare de insolvență.

Din analiza dispozițiilor art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, reiese că, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie să fie săvârșite cu rea credință, astfel că vinovăția administratorului trebuie să îmbrace forma intenției directe, prin săvârșirea cu rea credință a faptelor prevăzute de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Analizând materialul probator administrat în cauză, atât în fața instanței de fond, cât și în etapa administrativă a emiterii actelor fiscale contestate, Înalta Curte apreciază că nu există nicio dovadă care să conducă la concluzia că recurenta-reclamantă, cu rea credință, nu a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței, pentru ca astfel să se fi provocat insolvabilitatea societății și sustragerea de la plata obligațiilor fiscale.

Prima instanță a reținut exclusiv existența unor datorii scadente la 25.10.2012, anterioare încetării mandatului de administrator al recurentei, aspecte care prin ele însele nu pot prezuma reaua-credință a reclamantei în sensul dispozițiilor legale menționate astfel încât criticile recurentei urmează a fi admise.

Având în vedere cele anterior expuse în baza art. 496, art. 498 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite acțiunea formulată și va anula decizia nr. 116/04.06.2018 privind soluționarea contestației, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.12.2017 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2182 din 9 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, în rejudecare:

Admite acțiunea formulată.

Anulează decizia nr. 116/04.06.2018 privind soluționarea contestației, emisa de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.12.2017 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.