ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1031/2023

Ședința publică din data de 23 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția civilă la data de 25 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, a solicitat anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.07.2018, încheiată de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploiești (entitate publică desființată din data de 01 noiembrie 2018) și a Deciziei nr. 272/29.10.2018 privind soluționarea contestației introdusă pe cale administrativă, emisă de DGRFP Ploiești, precum și suspendarea actelor administrative atacate până la soluționarea definitivă pe fond a acțiunii în anulare, conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 303 din 12 septembrie 2019, Tribunalul Giurgiu, secția civilă a admis excepția de necompetență materială, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 09 ianuarie 2020, sub același număr.

La data de 04 februarie 2020 reclamanta A. a formulat cerere de modificare a cererii introductive în instanță prin care a modificat acțiunea în sensul că a renunțat la capătul de cerere privind suspendarea actelor administrate a căror anulare se solicită, astfel, înțelegând să se judece doar pe fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 189 din 16 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul DGRFP Ploiești, a anulat decizia nr. 18775/27.07.2018 privind angajarea răspunderii solidare a reclamantei cu debitoarea S.C. B. S.R.L. și decizia nr. 272/29.10.2018 privind soluționarea contestației formulate de reclamantă.

Împotriva sentinței civile nr. 189 din 16 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX- a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a învederat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, intimata-reclamantă, asociat majoritar în perioada în care a fost constituită creanța fiscală pentru care a fost instituită răspunderea solidară, a infirmat buna-credință, în sensul definit de art. 12 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prin neîndeplinirea obligațiilor legale care-i reveneau în "rolul decizional" al asociatului.

Intimata - reclamanta, în calitate de asociat cu cota de participare de 60% al S.C. B. S.R.L. răspunde solidar pentru nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale datorate de societatea insolvabilă, obligații provenite din declarațiile fiscale depuse de societatea debitoare, decizii de calcul accesorii emise urmare neachitării la scadență a debitelor principale, procese-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor și acte de inspecție fiscală, în speță fiind incidente prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedura fiscală, cu modificările și completările ulterioare.

Recurenta-pârâtă a mai învederat aspectul că, faptele administratorului sau ale oricărei persoane, așa cum indică Codul de procedură fiscală, pot îmbrăca forma intenției directe, dar și a intenției indirecte, aceștia prevăzând în cel din urmă caz rezultatul acțiunilor lor și, cu toate că nu-l urmăresc, acceptă riscul sau posibilitatea ca el să se producă.

Drept urmare, toate actele efectuate de intimata-reclamantă prin intermediul cărora aceasta "a contribuit" la ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, indiferent dacă acestea reprezintă o cauză directă a prejudiciului sau doar o condiție, un prilej, pentru săvârșirea faptei ilicite, sunt răspunzătoare potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, iar decizia de angajare a răspunderii solidare conține mențiuni referitoare deopotrivă la persoana căreia îi este imputabilă ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, precum și obligația să repare prejudiciul cauzat pentru obligațiile restante ale debitoarei S.C. B. S.R.L.

Intimata - reclamanta, în calitate de asociat majoritar al societății debitoare și-a însușit starea de fapt fiscală a societății și nu a acționat conform prevederilor art. 194 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.

Referitor la mențiunile primei instanțe, potrivit cărora răspunderea persoanelor enumerate în alin. (2) al art. 25 este condiționată printre altele, de existența legăturii de cauzalitate între faptele expuse și starea de insolvabilitate, recurenta-pârâtă a arătat că în ceea ce privește prejudiciul, acesta există și a fost cauzat ca urmare a neachitării creanțelor fiscale de societatea debitoare, iar vinovăția intimatei-reclamante îmbracă cel puțin forma intenției indirecte, în sensul că aceasta a prevăzut rezultatul faptelor sale și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Fapta ilicită este reglementată de norma specială, atitudinea intimatei-reclamante în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L., reprezentată de indiferența sa față de obligațiile fiscale, era evident că va afecta bunul mers al debitoarei și chiar existența sa, consecințe pe care aceasta le-a acceptat, de vreme ce nu a întreprins nimic în vederea preîntâmpinării lor și nici în vederea limitării prejudiciului după producerea lor.

A., în calitate de asociat majoritar al debitoarei a avut un comportament fiscal inadecvat, manifestând dezinteres față de îndeplinirea obligațiilor fiscale, ultima plată în contul societății fiind făcută în data de 31 octombrie 2016, în sumă totală de 23.840 RON.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește reaua-credință, aceasta s-a manifestat în sensul rămânerii în pasivitate a intimatei-reclamante, cu privire la îndeplinirea obligațiilor pe care aceasta le avea în calitate de asociat al societății debitoare.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 august 2021, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Decizia nr. 18775/27.07.2018, în baza art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015, s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantei (asociat majoritar cu o cotă de participare la beneficiu de 60%), pentru obligațiile restante ale debitoarei S.C. B. S.R.L. până la concurența sumei de 10.231.259 RON.

Ca urmare a contestației formulate de reclamantă în cadrul procedurii prealabile, s-a emis Decizia nr. 272/29.10.2018 de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin care a fost respins demersul reclamantei, ca neîntemeiat. Cu toate acestea, în considerentele acestei decizii s-a reținut a fi incidente doar dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu cererea reclamantei de anulare a Deciziei de angajare a răspunderii solidare cu nr. 18775/27.07.2018 și Decizia nr. 272/29.10.2018 privind soluționarea contestației.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâta reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate:

"Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

(…)

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;"

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a intimatei-reclamante, în calitate de asociat în cadrul societății, ca în cazul ipotezei prevăzute la lit. d), este necesar ca aceasta să nu-și fi îndeplinit obligațiile menționate anterior cu rea-credință.

Or, pentru a putea fi reținută reaua-credință a asociatului, trebuie să se facă referire la aspecte care să demonstreze că, prin fapta sa proprie, reclamanta a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale debitorului declarat insolvabil.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte privind presupusa indiferență și conduita necorespunzătoare a intimatei-reclamante în calitatea sa de asociat majoritar, Înalta Curte reține că din actele dosarului nu rezultă nici înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitoarei S.C. B. S.R.L., nici faptul că intimata-reclamantă, cu rea-credință, ar fi determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale debitoarei S.C. B. S.R.L.

Astfel, în raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a debitoarei S.C. B. S.R.L., întocmit de administratorul judiciar C. în dosarul civil nr. x/2018 al Tribunalului Giurgiu, având ca obiect procedura insolvenței - societăți cu răspundere limitată, depus la fondul cauzei, s-au reținut, printre altele:

- S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de deschidere a procedurii de insolvență în termenul de 30 de zile de la apariția acestei stări de insolvență, în temeiul Legii nr. 85/2014;

- starea de insolvență a fost cauzată de faptul că societatea a fost în imposibilitatea demarării, începând cu data de 01 noiembrie 2018, a contractului nr. x încheiat cu S.C. OMV Petrom S.A., din cauza blocajelor financiar-bancare care au făcut imposibilă finanțarea acestui contract, care ar fi asigurat suficiente lichidități pentru achitarea datoriilor bugetare, în condițiile aprobării eșalonării la plată;

- S.C. B. S.R.L. a inițiat proceduri de prevenire a insolvenței, respectiv a formulat cereri de eșalonare, a formulat cereri de dare în plată a imobilelor deținute, a formulat cereri de valorificare a bunurilor sechestrate (față de împrejurarea că organul fiscal, deși a sechestrat imobilele deținute de S.C. B. S.R.L., nu a efectuat demersuri pentru valorificarea acestora), a continuat activitatea comercială în sensul participării la licitații, în scopul obținerii de venituri;

- S.C. B. S.R.L. are activitate economică, înregistrând creanțe de încasat de nivel considerabil;

- S.C. B. S.R.L. se poate reorganiza după un plan de reorganizare prin restructurarea activității;

- nu există indicii privind persoane cărora le-ar fi imputabilă starea de insolvență a S.C. B. S.R.L. .

În consecință, în mod corect a reținut judecătorul fondului că din probele administrate în cauză rezultă încercările repetate de redresare a situației economico-financiare a debitoarei S.C. B. S.R.L., recunoașterea obligațiilor fiscale ale acesteia și încercarea reprezentanților legali ai societății de eșalonare și de plată a acestor obligații, inclusiv prin cereri de valorificare a bunurilor sechestrate (față de împrejurarea că organul fiscal, deși a sechestrat imobilele deținute de S.C. B. S.R.L., nu a efectuat demersuri pentru valorificarea acestora). În plus, administratorul judiciar a reținut că insolvabilitatea debitoarei S.C. B. S.R.L. nu a fost cauzată de culpa reprezentanților săi legali, ci de motive motive obiective, astfel cum au fost prezentate pe larg în raportul întocmit pentru dosarul civil nr. x/2018 al Tribunalului Giurgiu.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei-pârâte nu pot fi reținute și, în acord cu opinia judecătorului fondului, apreciază că aceste circumstanțe de fapt au fost descrise într-un mod general și impersonal, fără a fi posibilă identificarea precisă a manoperelor neconforme imputabile reclamantei, or, forma de răspundere instituită de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, reclamanta răspunzând doar pentru acțiunile proprii.

Având în vedere că textul de lege face referire la inacțiunea persoanelor, asociata în cazul de față, care cu rea-credință nu achită la scadență obligațiile fiscale, ceea ce sancționează legea fiind faptul intenționat al acesteia de a nu lămuri situația fiscală a societății, acest aspect nu se poate deduce în cauză doar din simpla redare a unei situații de fapt, dublată de simpla afirmație a organelor fiscale în sensul că persoana a cărei răspundere este antrenată a fost de rea-credință, dedusă dintr-o trimitere la dispozițiile din Codul de procedură fiscală ori din Legea 31/1990 ce reglementează răspunderea asociaților, în lipsa unor împrejurări concrete legate de conduita reclamantei în legătură cu acumularea și neplata datoriilor fiscale.

În condițiile în care reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut lipsa de preocupare a organului fiscal emitent al deciziei de angajare a răspunderii solidare de a stabili faptele personale ale reclamantei și a angaja eventual răspunderea solidară a acesteia numai în raport cu faptele astfel individualizate, consecința fiind nedovedirea legăturii de cauzalitate între faptele personale ale reclamantei și prejudiciul pentru care s-a angajat răspunderea solidară a acesteia și, evident, nici dovada relei-credințe ce presupune a demonstra intenția (directă sau indirectă) a reclamantei ca prin faptele sale să aducă prejudicii bugetului general consolidat al statului.

Totodată, Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor și asociaților unei societăți debitoare, ci doar pe numele acelor administratori, ori a altor persoane care sunt vizate de art. 25 alin. (2) lit. d), deci pentru care organul fiscal trebuie să dețină dovezi și argumente că le sunt incidente dispozițiile legale respective.

În cauză, prezumțiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantei nu sunt pertinente pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Este evident, astfel, că decizia de angajare a răspunderii solidare în litigiu a fost emisă cu nerespectarea legii, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) în ceea ce o privește pe reclamantă și nefăcând proba că reclamanta a acționat în mod conștient în scopul nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale ale debitoarei S.C. B. S.R.L.

În ceea ce privește incidența prevederilor art. 194 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind obligațiile asociațiilor, Înalta Curte nu neagă responsabilitatea unui asociat în ceea ce privește activitatea unei societăți, dar, așa cum a dezvoltat în precedent, constată că, raportat la temeiul juridic al răspunderii solidare din prezenta cauză, reprezentat de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, ce reglementează o răspundere specială, nu se confirmă condiția îndeplinirii cerințelor impuse de această normă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești împotriva sentinței civile nr. 189 din 16 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX- a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 23 februarie 2023.