ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1980/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.08.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele ANAF - DGRFP Ploiești și AJFP Giurgiu, a solicitat: (i) admiterea plângerii și, pe cale de consecință, anularea actelor administrative reprezentate de decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 2049 din 12.02.2019 și decizia nr. 68 din 24.04.2019, nefiind îndeplinite condițiile atragerii răspunderii solidare prevăzute la art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală; (ii) anularea totală a actelor administrative atacate în temeiul art. 49 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin sentința civilă nr. 1176 din 10 noiembrie 2020, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantei și a anulat Decizia nr. 68/24.04.2019 emisă de DGRP Ploiești și Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/12.02.2019 emisă de AJFP Giurgiu.

Împotriva sentinței de fond au declarat recurs pârâtele DGRFP Ploiești și AJFP Giurgiu, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu consecința menținerii Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/12.02.2019 și a Deciziei nr. 68/24.04.2019 ca temeinice și legale.

În motivare, recurentele-pârâte arată, în esență, că instanța a reținut în mod greșit că din decizia de atragere a răspunderii solidare lipsesc elemente concrete ori criterii obiective, acțiuni/inacțiuni ale reclamantei care să dea naștere unei suspiciuni rezonabile că a acționat cu rea-credință.

În cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/12.02.2019, organul fiscal cu competențe în executarea silită a debitorului principal a avut în vedere constatările cuprinse în Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/31.01.2017, încheiat de Activitatea de inspecție fiscală din cadrul AJFP Argeș, iar debitele pentru care s-a dispus atragerea răspunderii solidare a intimatei-reclamante sunt aferente perioadei în care reclamanta a deținut calitatea de administrator și asociat al B. S.R.L., respectiv 13.05.2011 - 16.03.2012.

Titlul de creanță reprezentant de decizia de impunere produce efecte juridice atât timp cât partea interesată, odată cu formularea contestației în fața organului fiscal sau instanței de judecată, nu a solicitat și obținut suspendarea executării actului administrativ fiscal menționat.

Atragerea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, în solidar cu B. S.R.L. a fost dispusă în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, dispoziție care privește prejudiciul provocat prin neefectuarea plăților către bugetul general consolidat, în urma activității societății, activitate a cărei conducere și coordonare efectivă este în sarcina administratorului și a asociaților.

Intimata-reclamantă, în calitate de administrator și asociat al societății debitoare în perioada 13.05.2011-16.03.2012, nu a declarat corect obligațiile fiscale datorate bugetului general consolidat, ceea ce a condus la convingerea organelor de executare silită că există o strânsă legătură între culpa administratorului și creanța fiscală datorată bugetului general consolidat pentru perioada respectivă, scopul urmărit fiind acela de a prejudicia creditorul fiscal.

Aceasta, în perioada în care a deținut calitatea de administrator și asociat al societății debitoare, a avut un comportament fiscal inadecvat, manifestând dezinteres față de îndeplinirea obligațiilor ce derivă din funcția deținută, prin nedeclararea și neachitarea obligațiilor fiscale restante către bugetul general consolidat.

Astfel, reaua-credință a acesteia este dovedită în cauză. Pe de altă parte, intimata-reclamantă nu a invocat împrejurări de natură a demonstra că a acționat cu bună-credință.

În calitate de reprezentant al societății debitoare în perioada menționată, intimata-reclamantă avea toate drepturile și obligațiile ce decurg din această calitate, iar prin atitudinea de ignorare a obligației legale de a-și declara corect și de a achita obligațiile fiscale (inclusiv cele din propriile declarații depuse la organul fiscal), aceasta a pierdut beneficiul bunei-credințe. Această atitudine face dovada unui comportament abuziv, de ignorare a unei obligații legale în disprețul statului și al contribuabililor care își achită impozitele, atitudine ce denotă rea-credință în exercitarea prerogativelor specifice.

De asemenea, intimata-reclamantă nu a administrat probe prin care să dovedească un motiv obiectiv de natură a justifica această atitudine, nu a depus documente justificative care să arate o altă stare de fapt.

În fine, reaua-credință reiese și din neîndeplinirea obligațiilor legale prevăzute la art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990, invocate și în decizia contestată, din care rezultă că administratorul, prin însușirea mandatului său își asumă obligația generală de a fi purtătorul voinței sociale a societății și de a întocmi astfel toate actele și faptele necesare înfăptuirii acestora.

Pentru toate cele arătate, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Legal citată, intimata-reclamantă A. nu a depus întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâte este nefondat.

Intimata-reclamantă A. a supus controlului de legalitate Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/12.02.2019 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, prin care s-a dispus în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantei, în calitate de administrator al debitoarei B. S.R.L., pentru creanțe în limita sumei de 6.895.184 RON din totalul sumei de 11.777.585 RON, reprezentând obligații fiscale restante ale societății (din care, debite în sumă de 6.985.184 RON și accesorii în sumă de 4.792.401 RON).

Contestația formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Decizia nr. 68/24.04.2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit întemeiate criticile de nelegalitate formulate de reclamantă și a admis contestația acesteia, anulând decizia de atragere a răspunderii solidare, precum și decizia emisă în soluționarea contestației administrative, soluție însușită și de instanța de control judiciar, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate.

Prin recursul declarat, pârâtele critică sentința de fond prin raportare la considerentele instanței referitoare la faptul că decizia de angajare a răspunderii solidare este nemotivată sub aspectul indicării unor fapte imputabile, care să fie puse în relație cu impunerea suplimentară și dovedirii relei credințe a intimatei-reclamante, reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit art. 25 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare în perioada de referință, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale (lit. d).

În cazul de față, Înalta Curte reține că din prevederile legale expuse supra rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: calitatea de administrator al debitoarei principale, debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în condițiile art. 176 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum și reținerea relei-credințe a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea.

Așadar, reaua-credință reprezintă condiția sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare.

Dacă în privința îndeplinirii primelor două condiții, cele referitoare la calitatea intimatei-reclamante de administrator al debitoarei principale și la declararea debitorului ca insolvabil, în cauză nu există divergențe de opinie între părți, existența acestora fiind deplin dovedite de procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/29.05.2017, în privința celei din urmă condiții, indispensabilă pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, fiind vorba de o apreciere subiectivă a organelor fiscale, revine instanței de judecată stabilirea existenței sau inexistenței acesteia, pe baza motivelor de fapt și de drept reținute de emitentul actului administrativ-fiscal contestat.

Așa cum Înalta Curte a statuat constant în practica sa, motivarea actelor administrative reprezintă o condiție de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligația de a indica neechivoc elementele de drept și de fapt care au stat la baza soluției adoptate, pentru a putea fi cunoscute de destinatar și în funcție de care să-și poată formula eventualele apărări, pe de o parte, precum și pentru ca instanța de judecată să poată exercita un control efectiv a legalității, pe de altă parte.

Motivarea asupra temeiurilor de fapt ale actului adminstrativ fiscal nu trebuie numai să existe ci și să fie concordantă cu temeiul de drept în care actul a fost adoptat, adică să se prezinte elemente factuale care atrag incidența normei aplicate.

Or, în speța dedusă judecății, prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/12.02.2019, emitentul s-a rezumat în esență la a relua elemente factuale reținute prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/31.01.2017, care au condus la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare prin Decizia de impunere nr. x/31.01.2017 în sarcina B. S.R.L., făcând vorbire, totodată, și de o sumă de 1.317 RON, reprezentând impozite și contribuții datorate bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale de stat, fără a identifica punctual impozitul și contribuțiile vizate.

Instanța de control judiciar observă că aceste circumstanțe de fapt au fost descrise într-un mod general și impersonal, fără a fi posibilă identificarea precisă a faptelor imputabile intimatei-reclamante.

Aceleași împrejurări de fapt care au condus la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina debitorului principal pentru neachitarea cărora s-a declarat starea de insolvabilitate a acestuia nu pot constitui, potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, temei și pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului debitorului principal, pentru aceasta fiind necesar a se prezenta și demonstra faptele proprii ale administratorului societății a cărui răspundere solidară este angajată, constând în nedeclararea sau neachitarea obligațiilor fiscale, precum și săvârșirea acestora cu rea-credință, altfel spus, vinovăția administratorului societății constând în intenția acestuia de a nu declara sau achita obligațiile fiscale ale debitorului principal.

Aceasta deoarece potrivit dispoziției legale care constituie temei al emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, răspunderea solidară nu este o consecință automată a declarării insolvabilității debitorului principal ci, pentru atragerea sa, este necesar să se stabilească fapte săvârșite de administratorul societății declarate insolvabile, cu intenție, care să fi avut ca urmare nedeclararea la scadență a obligațiilor debitorului principal.

Prin decizia de angajare a răspunderii solidare ce face obiectul prezentei cauze niciunul din aceste elemente nu sunt prezentate și analizate, ceea ce conduce la concluzia nelegalității sale.

Pe de altă parte, împrejurarea că nu au fost achitate la scadență obligațiile fiscale ale societății reprezintă numai o prezumție simplă, din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condițiilor arătate anterior privind răspunderea delictuală a fostului administrator.

Având în vedere că reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurii arătate mai sus, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut lipsa de preocupare a organului fiscal emitent al deciziei de angajare a răspunderii solidare de a stabili faptele personale ale reclamantei și a angaja eventual răspunderea solidară a acesteia numai în raport cu faptele astfel individualizate, consecința fiind nedovedirea legăturii de cauzalitate între faptele personale ale reclamantei și prejudiciul pentru care s-a angajat răspunderea solidară a acesteia și, evident, nici dovada relei-credințe ce presupune a demonstra intenția (directă sau indirectă) a reclamantei ca prin faptele sale să aducă prejudicii bugetului general consolidat al statului.

Este evident, astfel, că decizia de angajare a răspunderii solidare în litigiu a fost emisă cu nerespectarea legii, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală în ceea ce o privește pe reclamantă și nefăcând proba că reclamanta a acționat în mod conștient în scopul creării unor obligații fiscale în sarcina societății debitoare aflate în stare de insolvabilitate.

În ceea ce privește incidența prevederilor art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990, invocate de organele fiscale, se constată că acestea reglementează răspunderea generală a administratorilor, iar temeiul juridic la răspunderii solidare din prezenta cauză este art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, ce reglementează o răspundere specială, sub condiția îndeplinirii cerințelor impuse de această normă.

Ca atare, sentința atacată se găsește la adăpost de criticile formulate, soluția pronunțată fiind legală, context în care, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Pentru considerente expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâte, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu prin DGRFP Ploiești împotriva sentinței civile nr. 1176 din 10 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 6 aprilie 2023.