ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5376/2020

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, la data de 03.01.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, solicitând anularea Deciziei ANAF-DGRFPB nr. 8526 din data de 14.11.2017, prin care a fost respinsă contestația formulata de reclamanți - înregistrată la organul fiscal sub nr. x din 05.07.2017, admiterea contestației în totalitate și pe cale de consecință anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. IFGDEJ 10744/08.06.2017 comunicată la data de 14.06.2017.

1.2 Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 2698 din data de 08 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței nr. 2698 din 8 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

1.4 Soluția Înaltei Curți asupra recursului

Prin decizia nr. 5669 din 14 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018 s-a respins recursul recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 2698 din data de 8 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 3869 din 6 decembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, recurentii A. și B. au formulat contestație în anulare.

2.1 Motivele contestației în anulare

Contestatorii au solicitat admiterea contestației în anulare și anularea deciziei atacate, admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a unor scurte considerații cu privire la admisibilitatea cererii, contestatorii au susținut că instanța de recurs a motivat și a analizat doar incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenți și mai cu seamă existența relei-credințe, omițând să se pronunțe asupra motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., așa cum a fost acesta invocat prin cererea de recurs, cu privire la greșita aplicare a normelor de drept material.

În aceste condiții, contestatorii sunt privați de dreptul la un proces echitabil, în opinia acestora, instanța omițând să se pronunțe asupra unor ample argumentații referitor la greșita aplicare a normelor de drept material, prezentând în continuare criticile aduse hotărârii curții de apel cu privire la faptele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și lit. d) Codul de procedură fiscală, expuse și în fața instanței de recurs, cu privire la care au arătat că a motivat pe o pagină și jumătate soluția de respingere a recursului ca nefondat

În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

2.2 Apărările intimatei

Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București nu a formulat întâmpinare la contestația în anulare.

2.3 Procedura de soluționare a contestației în anulare

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a contestației în anulare și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de 503-508 C. proc. civ., coroborat cu art. 194-200 și art. 201 alin. (1), (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Prin rezoluția din data de 18 iunie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 21 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Înalta Curte analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate, cu apărările formulate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru considerentele în continuare arătate.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

Aceasta poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, strict formal, prezenta contestație în anulare nu este inadmisibilă, întrucât motivul invocat este prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

În concret însă, prin motivele invocate, se reiau criticile formulate în calea de atac a recursului, demersul judiciar fiind construit ca o rejudecare a unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., pe care contestatorii și-au întemeiat calea de atac, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (...) instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; (...).

Reține Înalta Curte că necercetarea unui caz de casare nu se confundă cu analiza pe care o face instanța de recurs cu privire la apărările părților, și, în egală măsură, nici cu modalitatea în care aceasta evaluează probatoriul administrat în cauză, aceste aspecte neîncadrându-se în teza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., excedând cazul de contestație în anulare invocat, urmărindu-se doar reformarea deciziei pronunțate în recurs, un demers care nu poate fi admis pe această cale.

Astfel, prin cererea formulată, contestatorii critică soluția instanței de recurs, care a realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor aplicabile și a motivelor de recurs.

În esență, contestatorii invocă omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra amplelor argumentații referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material, cu privire la faptele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și lit. d) din Codul de procedură fiscală, pe care le reiterează în cuprinsul contestației în anulare.

Din examinarea deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța de recurs s-a pronunțat cu privire la motivul de recurs privind greșita aplicare a legii astfel cum a fost invocat de contestatori, atunci când, în considerentele deciziei atacate a reținut punctual că recurentul-reclamant A. avea calitatea de administrator al S.C. C. S.R.L. și avea obligația potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, să se adreseze tribunalului cu o cerere pentru a fi supus dispozițiilor acestei legi, în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, iar suținerea recurentului-reclamant în sensul că nu a fost dovedită reaua-credință nu poate fi reținută, întrucât textul de lege menționează simpla apariție a stării de insolvență pentru nașterea obligației de formulare a cererii de deschidere a procedurii, fiind corectă soluția judecătorului fondului sub aspectul reținerii în sarcina recurentului-reclamant a săvârșirii faptei prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală.

Totodată, instanța de recurs a analizat și susținerile contestatorilor cu privire la nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale cu rea-credință, faptă prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, atunci când, în contextul evidențierii documentelor fiscale anuale din care a rezultat faptul că societatea debitoare înregistra obligații fiscale restante (debite+accesorii aferente) în sumă de 297.369 RON, în condițiile în care avea disponibilități bănești (casă și conturi în bănci) în sumă totală de 2.301.798 RON, fără a putea motiva de ce nu a achitat aceste debite restante și a ales soluția de a cesiona părțile sociale la data de 5.06.2013, instanța de recurs a concluzionat că această împrejurare conturează reaua-credință a reclamantului, cu atât mai mult cu cât obligațiile fiscale - debitul privind TVA în sumă de 805.510 RON este aferent perioadei martie-mai 2013, deci anterior datei la care au fost cesionate părțile sociale.

S-a mai reținut în decizia atacată că în contra celor susținute de recurentii-reclamanti, la momentul cesiunii părților sociale, prin procesul-verbal întocmit la data de 5.06.2013 s-au predat către cesionari documentele societății debitoare S.C. C. S.R.L. și nu activele, creanțele, stocurile și disponibilitățile bănești ale acesteia, către persoanele fizice - cetățeni străini: D. și E..

Așadar, contestatorii formulează apărări de fond, interpretări ce reprezintă critici la adresa deciziei care nu pot fi invocate pe calea de atac extraordinară de contestației în anulare, tinzând, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Așa fiind, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestatori nu fundamentează, în sensul dispozițiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanța de control judiciar, pronunțând decizia ce formează obiectul contestației în anulare, a răspuns motivelor de recurs invocate de recurentii-reclamanti, expunând argumentele de fapt și de drept pentru care a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, astfel încât aceasta respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. și de art. 6 § 1 din CEDO.

În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, însă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. referitor la omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurentă.

Prin urmare, în lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, prezenta contestație în anulare nu poate fi admisă, în contextul în care chestiunile de drept invocate au fost analizate de ambele instanțe de judecată (fond și recurs).

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatorilor sunt nefondate și nu pot fi primite, instanța de control judiciar pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 508 din C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B., împotriva Deciziei nr. 5669 din 14 noiembrie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.