ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5669/2019

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Prin cererea înregistrată la 3.01.2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, solicitând anularea Deciziei ANAF-DGRFPB nr. 8526 din data de 14.11.2017, prin care a fost respinsă contestația formulata de reclamanți - înregistrată la organul fiscal sub nr. x din 05.07.2017, admiterea contestației în totalitate și pe cale de consecință anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. IFGDEJ 10744/08.06.2017 comunicată la data de 14.06.2017.

Prin sentința nr. 2698 din data de 08 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac se arată că instanța de fond a reținut în mod nelegal faptul că B. nu poate ataca Decizia x nr. 10744/8.06.2017, deoarece aceasta nu a fost emisă în ceea ce îl privește. Însă, instanța de fond ignoră faptul că în cuprinsul acestei decizii se vorbește totuși despre angajarea răspunderii sale pentru datoriile societății C., iar pe de altă parte, nu a primit o decizie emisă exclusiv pe numele său.

Mai arată recurentul B. faptul că Decizia nr. x 10742 emisă la data de 8.06.2017 la care a făcut referire organul fiscal prin întâmpinarea depusă și care a fost reținută de către instanța de fond, drept impediment în promovarea prezentei acțiuni, nu i-a fost comunicată.

Instanța, în mod nelegal, a reținut incidența prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală și a respins acțiunea formulată de cei doi recurenți, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de Codul de procedură fiscală și de C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială a acestora pentru insolvabilitatea societății debitoare.

Agenția Națională de Administrare Fiscală nu a probat în niciun fel reaua credință a recurenților în comiterea faptelor ce li se impută și nici legătura de cauzalitate dintre presupusa faptă săvârșită (prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) Codul de procedură fiscală) și prejudiciul cauzat de declararea insolvabilității societății C..

Nu trebuie omis faptul că societatea a fost declarată insolvabilă la 4 ani de la semnarea contractului de cesiune și de la depunerea ultimelor declarații fiscale, nefiind astfel demonstrată legătura de cauzalitate dintre presupusele fapte imputate, pretins săvârșite la nivelul anilor 2012-2013 și insolvabilitatea societății constatată în anul 2017.

Mai arată recurenții că organul fiscal nu a formulat opoziție împotriva hotărârii de cesionare a părților sociale.

De asemenea, se arată că suma reprezentând creanța ANAF, în baza căreia s-a decis angajarea răspunderii solidare nu este certă. Organul fiscal nu a procedat efectiv la valorificarea activelor societății, iar răspunderea asociaților nu putea fi angajată decât subsidiar, după epuizarea răspunderii societății și proporțional cu contribuția fiecăruia la producerea prejudiciului.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții-reclamanți au supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal Decizia nr. 8526/14.11.2017 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București prin care a fost respinsă ca neîntemeiată, contestația formulată de cei doi reclamanți împotriva Deciziei nr. x 10744/8.06.2017 de angajare a răspunderii solidare cu debitoarea insolvabilă S.C. C. S.R.L..

Prin Decizia nr. x nr. 10744/8.06.2017 s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului A. în calitate de fost asociat și administrator al societății debitoare S.C. C. S.R.L..

Angajarea răspunderii solidare a fostului asociat al societății menționate, reclamantul B. a fost stabilită prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x 10742/8.06.2017, decizie ce nu a fost contestată în prezenta cauză.

Având în vedere că obiectul prezentei cauze este constituit de acțiunea formulată împotriva Deciziei nr. 8526/14.11.2017, prin care a fost soluționată doar contestația administrativă împotriva Deciziei nr. x 10744/8.06.2017 prin care s-a stabilit răspunderea reclamantului A., în mod corect judecătorul fondului a analizat cererea de chemare în judecată doar cu privire la acest reclamant și a respins-o cu privire la reclamantul B..

În ceea ce îl privește pe acest din urmă reclamant, a fost emisă Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x 10742/8.06.2017, însă această decizie nu a fost contestată în procedura administrativă.

Singura decizie contestată este decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x 10744/8.06.2017 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov pentru recuperarea obligațiilor fiscale restante ale debitoarei declarate insolvabile S.C. C. S.R.L., decizie care îl vizează pe reclamantul A..

Cu privire la fondul contestației formulate de recurentul-reclamant A., Înalta Curte reține că prin decizia de angajare a răspunderii solidare, Agenția Națională de Administrare Fiscală a reținut în sarcina acestuia săvârșirea faptei prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b) Codul de procedură fiscală, anume înstrăinarea/ascunderea cu rea credință a activelor debitoarei, care a provocat insolvabilitatea societății; săvârșirea faptei prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, respectiv neîndeplinirea obligației legale de a cere instanței deschiderea procedurii insolvenței, precum și săvârșirea faptei prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d), faptă constând în determinarea nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale cu rea credință.

Prima instanță a reținut în sarcina recurentului-reclamant A. doar săvârșirea faptele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală și având în vedere că soluția a fost recurată doar de reclamanți, analiza instanței de control judiciar se va referi doar la aceste două fapte.

Recurentul-reclamant A. avea calitatea de administrator al S.C. C. S.R.L. și avea obligația, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, să se adreseze tribunalului cu o cerere pentru a fi supus dispozițiilor acestei legi, în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.

Susținerea recurentului-reclamant în sensul că nu a fost dovedită reaua credință nu poate fi reținută, întrucât textul de lege menționează simpla apariție a stării de insolvență pentru nașterea obligației de formulare a cererii de deschidere a procedurii.

În consecință, este corectă soluția judecătorului fondului sub aspectul reținerii în sarcina recurentului-reclamant a săvârșirii faptei prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală.

În ceea ce privește nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale cu rea credință, faptă prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, din documentele fiscale anuale rezultă că la data de 31.12.2012, înainte de cesionarea părților sociale, societatea înregistra următoarele active:

- active imobilizate (net) - total -17.243 RON;

- active circulante -total -6.670.843 RON;

din care:

-stocuri de materii prime, materiale: 788.824 RON

-creanțe: 3.580.412 RON

-casa și conturi la bănci: 2.301.798 RON.

Societatea debitoare înregistra obligații fiscale restante (debite+accesorii aferente) în sumă de 297.369 RON, în condițiile în care avea disponibilități bănești (casă și conturi în bănci) în sumă totală de 2.301.798 RON, fără a putea motiva de ce nu a achitat aceste debite restante și a ales soluția de a cesiona părțile sociale la data de 5.06.2013.

Tocmai această împrejurare conturează reaua credință a reclamantului, cu atât mai mult cu cât obligațiile fiscale - debitul privind TVA în sumă de 805.510 RON este aferent perioadei martie-mai 2013, deci anterior datei la care au fost cesionate părțile sociale.

De asemenea, contrar celor susținute de recurentul-reclamant, la momentul cesiunii părților sociale, prin procesul-verbal întocmit la data de 5.06.2013 s-au predat către cesionari documentele societății debitoare S.C. C. S.R.L. și nu activele, creanțele, stocurile și disponibilitățile bănești ale acesteia, către persoanele fizice - cetățeni străini: D. și E..

Pentru toate aceste considerente, reținând că în mod corect judecătorul fondului a reținut în sarcina recurentului-reclamant A. faptele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 2698 din data de 8 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2019.