ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 371/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeș, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 3374/18.01.2018, comunicată la data 18.01.2018, emisă în Dosar de executare nr. 15/2016, privind angajarea răspunderii sale solidare, în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L., privind creanța fiscală în sumă de 1.108.521 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit, dobânzi și penalități și a Deciziei nr. 54/14.03.2018 prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva deciziei nr. 3374/18.01.2018, solicitând anularea deciziilor menționate.

Totodată, a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 231 din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeș, și, pe cale de consecință, a anulat Decizia nr. 3374/2018 privind angajarea răspunderii solidare a reclamantului în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L. pentru creanța fiscală în sumă de 1.108.521 RON și Decizia nr. 54/14.03.2018 privind soluționarea contestației.

De asemenea, a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că societatea înregistra obligații fiscale neachitate la bugetul statului, iar reaua credința a început din momentul în care nu au fost declarate sumele reprezentând taxa pe valoarea adăugata, obligatorii și pe care nu le-a achitat la termenul scadent, astfel încât acestea au fost stabilite prin decizie de impunere.

Reprezentantul legal al societății debitoare nu a respectat aceste prevederi legale, dând dovada de rea-credință, în sensul că nu a achitat la termen obligațiile fiscale datorate bugetului de stat și nici nu a declarat insolventa societății.

Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeș a declarat starea de insolvabilitate pentru S.C. B. S.R.L., prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.09.2017, având în vedere faptul că aceasta nu înregistra, la acea data, bunuri și venituri urmăribile suficiente pentru acoperirea obligațiilor fiscale. Declararea stării de insolvabilitate este în conformitate cu prevederile legale în vigoare la acea data și cu prevederile art. 265 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare de la 01.01.2016.

Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.09.2017 a fost transmis la sediul social declarat al societății, fiind comunicat la data de 12.10.2017, sub semnătura administratorului, în conformitate cu prevederile art. 47 alin. (4), 5) și 7) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, nefiind contestat.

Reclamantul-contestator nu a respectat prevederile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, privind societățile comerciale, cu modificările si completările ulterioare, potrivit cărora numitul administratorul răspunde față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor privind gestionarea resurselor financiare și materiale pe care legea, actul constitutiv le impun.

Astfel, în calitate de administrator, reclamantul avea obligația să supravegheze activitatea firmei, să verifice evidența contabilă a acesteia, să verifice modul de calcul și de declare a impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, să asigure resursele necesare pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale către bugetul de stat.

Articolul 10 din Legea 82/1991 privind Legea contabilității, reglementează că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării entității respective.

Acesta nu a respectat cele menționate mai sus, nu a efectuat demersuri pentru achitarea obligațiilor restante, pentru care au fost aplicate măsuri de executare silită, nu a solicitat efectuarea de punctaje, reglări sau corecții în evidentele fiscale, ignorandu-le cu bună știință, nu a solicitat deschiderea procedurii insolventei în termenul prevăzut de lege, nu a contestat starea de insolvabilitate a societății, aceasta atitudine reprezentând în mod evident o dovada a relei credințe si a intenției de a prejudicia creditorul fiscal.

Reclamatul, a mai menționat recurenta, trebuia să procedeze conform prevederilor legale reglementate de art. 66 alin. (1) din Legea 85/2014, potrivit cărora debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolventa, având în vedere că obligațiile fiscale de plata ale societății provin din perioada 01.10.2010-30.09.2015 (pentru impozit pe profit) si perioada 01.12.2010-30.11.2015 (pentru TVA).

Atât Codul de procedura fiscală, cat și Legea insolventei nu conțin dispoziții exprese referitoare Ia aplicarea cu prioritate a unora sau altora, cu incidență în ceea ce privește recuperarea creanțelor bugetare. Astfel, cele doua proceduri nu se exclud, esențial fiind faptul ca antrenarea solidară a răspunderii, în baza Codului de procedura fiscală se face numai cu privire la obligații de plată restante de natura fiscala, în timp ce răspunderea întemeiata pe prevederile Legii insolventei se antrenează indiferent de natura obligațiilor.

Recurenta a făcut trimitere și la dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală care prevăd că reprezentanții legali ai persoanelor juridice, sunt obligați să îndeplinească obligațiile ce revin, potrivit legislației fiscale, entităților reprezentate. Acești reprezentanți îndeplinesc obligațiile fiscale de plată ale entităților reprezentate din acele mijloace pe care le administrează.

În conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea 207/2015 în cazul în care obligația de plata nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin "alte persoane, în condițiile legii", astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) și art. 26 din același act normativ, referitoare la răspunderea solidară cu debitorul a altor persoane, s-a constatat îndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare, fiind întrunite cumulativ elementele specifice răspunderii patrimoniale.

Recurenta a mai formulat critici în privința obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, precizând că nu pot fi reținute în sarcina sa nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, nefiind astfel îndeplinite prevederile art. 453 C. proc. civ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea acestei poziții procesuale, intimatul reclamant a învederat că forma de răspundere instituită de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă o formă de răspundere patrimonială personală, astfel că pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a acestuia este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală provine exclusiv din modul în care și-a exercitat atribuțiile de administrator, iar simpla constatare a stării de insolvabilitate nu este o condiție suficientă pentru ataragerea răspunderii, având în vedere că legea nu instituie o prezumție de culpă în sarcina administratorului sau asociațiilor, ci impune probarea relei-credințe.

În cauză, pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului, se impunea a fi întrunite cumulativ cele patru elemente specifice răspunderii patrimoniale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția persoanei fizice în discuție.

Intimatul a conchis în sensul că motivele de recurs descriu circumstanțele de fapt și de drept numai din punct de vedere teoretic, fără a demonstra legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilității societății și fapta administratorului, instanța de fond reținând corect că nu există elemnte de fapt precise și certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a acestuia cu societatea debitoare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată prin prisma circumstanțelor factuale și a cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, pentru considerentele ce succed:

Preliminar, Înalta Curte reține că potrivit alin. (2) al art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta:

- lit. c) - administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

- lit. d) - administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Decizia de angajare a răspunderii solidare a reclamantului A., în calitate de administrator al societății S.C. B. S.R.L., debitor declarat insolvabil de organele fiscale prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.09.2017 emis de Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeș, a fost emisă de aceeași unitate fiscală, în considerarea dispozițiilor legale anterior evocate.

Decizia a fost motivată prin aceea că, pentru activitatea desfășurată, debitorul S.C. B. S.R.L. datorează la bugetul general consolidat obligații fiscale în cuantum de 1.108.521 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA, dobânzi și penalități de întârziere, neachitate în termen, cu scadență începând din 20.03.2016 și până la data emiterii deciziei, pentru a căror recuperare au fost întreprinse măsuri de executare silită constând în emiterea de somații și titluri executorii, toate comunicate societății conform prevederilor legale incidente, a căror primire a fost confirmată, necontestate, dar administratorul societății nu a făcut dovada stingerii obligațiilor și nici și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru societatea aflată în incapacitate de plată și care nu înregistrează bunuri și venituri urmăribile, fapt care dovedește reaua sa credință.

Raportat la aspectele factuale ale speței dedusă judecății, hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului A., în mod eronat reținându-se neîndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare a acestuia, având în vedere calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L..

În cazul de față, din prevederile legale mai sus menționate, rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele două condiții, și anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în condițiile art. 265 Codul de procedură fiscală și reținerea relei credințe a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea.

Astfel, reaua-credință reprezintă condiția sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare.

Dacă în privința îndeplinirii primei condiții, cea referitoare la declararea debitorului ca insolvabil, în cauză nu există divergențe de opinie între părți, existența acesteia fiind deplin dovedită de procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.09.2017, în privința celei de-a doua condiții, indispensabilă pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, fiind vorba de o apreciere prin excelență subiectivă a organelor fiscale, revine instanței de judecată stabilirea existenței sau inexistenței acesteia.

Prin raportare la contextul faptic al cauzei, Înalta Curte menționează că în speță este vorba, așadar, despre pasivitatea administratorului debitorului insolvabil, constând în inacțiuni reprezentate de împrejurarea că nu a solicitat instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru societatea aflată în incapacitate de plată, deși aceasta înregistra obligații bugetare restante care depășeau valoarea-prag prevăzută de lege, fără însă să dețină bunuri sau venituri urmăribile, coroborat cu împrejurarea că nu a depus diligențe în vederea stingerii obligațiilor bugetare.

Tinând seama de aceste aspecte, instanța de recurs precizează că, conform prevederilor legale regăsite în cuprinsul Legii nr. 31/1990 republicată, printre obligațiile administratorilor se numără și cele referitoare la îndeplinirea tuturor îndatoririlor prestabilite de prevederile legislative.

Tot în sarcina administratorului se regăsește, conform legii societăților comerciale, respectiv art. 73 și obligația de a răspunde solidar față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun.

După cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, respectiv din considerentele Procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate încheiat la data de 27.09.2017, debitorul insolvabil S.C. B. S.R.L. Sibiu figurează în evidențele fiscale cu obligații restante în sumă totală de 1.108.521 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA și accesorii, aferente perioadei fiscale 01.01.2010-30.09.2015.

De reținut este faptul că toate actele administrativ-fiscale emise pe numele societății administrată de reclamant, respectiv somații, titluri executorii, anunțul colectiv pentru declararea ca inactivă a acesteia, au fost comunicate la sediul societății, același cu domiciliul administratorului, respectiv al reclamantului, însă, niciunul dintre aceste acte administrativ-fiscale nu au fost contestate, reclamantul, în calitate de administrator al societății, manifestând ignoranță și pasivitate, în pofida obligației legale de a asigura gestiunea activității curente a societății, pe care o avea în calitatea reținută.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de fond prin sentința atacată, Înalta Curte apreciază că din realitatea evenimențială rezultată pe baza probelor administrate în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală, pentru angajarea răspunderii solidare a intimatului-reclamant, fiind dovedite atât faptul existenței obligațiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât și reaua credință a administratorului, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă în neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, precum și de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate de către organele fiscale.

Atitudinea administratorului nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua-credință a acestuia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuțiilor legale prevăzute de lege în sarcina sa, atât ignoranța cât și pasivitatea de care acesta a dat dovadă în relația cu organele fiscale, fiind contrară principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, în cuprinsul art. 10 și 12, referitoare la obligația de cooperare și bună credință.

Abordarea intimatului-reclamant nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noțiunii sau conceptului bunei credințe, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.

Contrar caracteristicilor relei-credințe, elementele bunei-credințe (bona fide) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestității, elemente care reprezintă o consecință a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudența, ordinea și temperanța) în sfera dreptului.

Având în vedere pasivitatea reclamantului, contrară tuturor acestor elemente prin raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta și îndeplini obligațiile stabilite de lege, Înalta Curte reține că acesta nu a manifestat diligența unei persoane/administrator de bună credință, în sfera și accepțiunea Codului de procedură fiscală inacțiunea acestuia putând fi calificată, într-o manieră lipsită de echivoc, drept rea-credință.

În fine, instanța de fond a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015, prin raportare la dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește atragerea răspunderii solidare a membrilor organelor de conducere pentru pasivul debitorului, paralelismul celor două proceduri nefiind elocvent, în contextul în care acestea sunt distincte, având autonomie proprie, fiind reglementate de lege în virtutea unor rațiuni diferite.

Angajarea răspunderii solidare a administratorului societății, în temeiul art. 25 Codul de procedură fiscală, constituie un remediu la îndemâna organelor fiscale pentru recuperarea obligațiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, iar nu împotriva debitorului cu privire la care a fost deschisă procedura specială reglementată de Legea nr. 85/2014.

Așadar, atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, în accepțiunea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 207/2015, nu este circumstanțiată sau condiționată, cum greșit a apreciat judecătorul fondului, de existența unei legături de cauzalitate între faptele expuse și starea de insolvabilitate și nici de eventualul management defectuos practicat de către administrator, iar reaua credință nu trebuie apreciată doar în raport de eventuale acțiuni ci trebuie avute în vedere și inacțiunile, contextualizate conform celor mai sus reținute, adică starea de pasivitate, în lipsa oricăror dovezi care să probeze diligențele administratorului în vederea îndeplinirii îndatoririlor sale legale.

Având în vedere cele anterior expuse, constatând că actele administrativ fiscale contestate sunt legale și temeinice, respectiv Decizia nr. 54/14.03.2018, cât și Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/18.01.2018, a persoanei fizice reclamantă, în calitate de administrator, pentru plata obligațiilor datorate și neachitate de S.C. B. S.R.L., precum și faptul că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 25 din Legea nr. 207/2015, fapt care atrage incidența în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va proceda la admiterea recursului declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, cu consecința casării hotărârii atacate și, rejudecând procesul în fond, va respinge acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 231 din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Respinge acțiunea formulată de reclamantul A. ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2021.