ÎCCJ, Decizia nr. 602/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Petentul a formulat plângere penală, susținând că doamna judecător E.P., în calitate de președinte al completului de judecată, în data de 13 iunie 2001, și-a exercitat defectuos atribuțiile de serviciu și, prin modul cum a soluționat dosarul nr. 4505/2000 al Curții Supreme de Justiție, secția civilă, a vătămat grav interesele sale legale. Totodată, acesta a susținut că decizia nr. 2990, pronunțată la aceeași dată în dosarul menționat, a fost dată cu încălcarea dispozițiilor procedurale. Prin rezoluția nr. 504/P din 16 octombrie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorul E.P.

pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. În motivarea acestei soluții s-a arătat că, prin decizia nr. 2990 din 13 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de pârâții P.S.F. și P.I. împotriva deciziei nr. 70 din 13 iulie 2000 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, a casat hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei, aceleași instanțe, în vederea rejudecării apelului. În acest fel, reclamantul G.F., căruia i se admisese apelul, și-a văzut prejudiciate interesele personale în rezolvarea acestui litigiu și, în consecință, a acuzat președintele completului de judecată de interes în cauză. Cum însă pronunțarea unei hotărâri judecătorești nefavorabile uneia din părțile în litigiu nu constituie faptă prevăzută de legea penală, acțiunea penală nu a putut fi pusă în mișcare.

Nemulțumit de modul de soluționare a plângerii penale formulate, petentul a formulat plângere împotriva acestei rezoluții. Prin rezoluția din 29 ianuarie 2003, procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a respins plângerea petentului, ca neîntemeiată. Pentru a dispune în acest sens, procurorul șef a apreciat că soluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică, fapta imputată judecătorului menționat nefiind prevăzută de legea penală. Totodată, s-a mai reținut că petentul are posibilitatea de a uza de căile de atac prevăzute de lege pentru reformarea hotărârii judecătorești care nu îi dă satisfacție.

La data de 10 februarie 2003, petentul a formulat plângere împotriva acestei din urmă rezoluții, reiterând motivele invocate prin plângerea penală. Prin decizia nr. 41 din 14 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că modul de soluționare a unei căi de atac nu constituie, în sine, faptă penală, așa încât rezoluția de neîncepere a urmăririi penale și respectiv a rezoluției privitoare la respingerea plângerii împotriva actelor procurorului sunt temeinice și legale. Împotriva hotărârii primei instanțe petentul G.F. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este de reținut că plângerea adresată instanței de judecată competente, prin care persoana nemulțumită de modul în care a fost soluționată în cadrul Ministerului Public plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc.

pen., are natura juridică a unei căi de atac și vizează controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale. Această plângere, de natură a da eficiență dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, învestește instanța cu examinarea legalității și temeiniciei rezoluției atacate. Cum această cale de atac nu a fost reglementată printr-o procedură specială, soluționarea plângerii este supusă regimului căilor ordinare de atac și, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală penală. Rezultă așadar, cu evidență, că instanța de judecată sesizată cu plângerea menționată nu este investită cu atribuții de urmărire penală, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv efectuarea actelor premergătoare și, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale penale.

În cauză, atât plângerea formulată, cât și recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de secția penală a Curții Supreme de Justiție, sesizată cu judecarea plângerii menționate, nu vizează legalitatea și temeinicia rezoluției ci efectuarea unor acte procedurale și dispunerea unor măsuri procesuale, de competența organului de urmărire penală, apreciate de petent ca fiind oportune. Totodată, petentul solicită dispunerea unor măsuri procesuale, într-o cauză aflată în curs de judecată, de către o altă instanță decât cea legal sesizată cu soluționarea acelei cauze și în afara controlului judecătoresc realizat prin exercitarea căilor de atac, legal prevăzute. Or, extinderea acestei căi de atac, neprevăzute de legea procesuală, apare ca o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 17 alin. (2) C. pen. rezultă că singurul temei al răspunderii penale este infracțiunea. Prin alin. (1) al aceluiași articol s-a stabilit că infracțiunea este acea faptă care constituie o manifestare a făptuitorului, în sfera relațiilor sociale, îndreptată împotriva valorilor ocrotite de legea penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol. Ca atare, când fapta nu constituie infracțiune, nu există răspundere penală. În raport de textele legale menționate, se poate conchide că nu există infracțiune dacă o persoană nu a vătămat sau nu a pus în pericol, printr-o faptă săvârșită cu vinovăție, una din valorile ocrotite de legea penală.

În cauză, prin plângerea adresată organului de urmărire penală și, ulterior, prin plângerea formulată împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, cu care petentul a sesizat secția penală a Curții Supreme de Justiție, acesta nu a invocat efectuarea actelor de urmărire cu nerespectarea dispozițiilor procedurale ci a dat expresie nemulțumirii sale privind modul de soluționare a unor cereri formulate într-un proces civil. Or, în raport de dispozițiile legii procesuale civile, eventualele greșeli de judecată sau de ordin procedural fac obiectul controlului judecătoresc și sunt remediate prin soluționarea căilor de atac, exercitate de partea interesată, în condițiile legal prevăzute. Ca atare, chiar reale dacă ar fi, greșelile menționate sunt, pe de o parte, remediabile în condițiile legii procesuale și, pe de altă parte, în raport de dispozițiile penale citate, nu pot atrage răspunderea penală.

În consecință, prin hotărârea atacată cu recurs, prima instanță a dispus, în mod legal și temeinic, în sensul că modul de soluționare a pricinii civile de către judecător, care face obiectul sesizării, nu constituie în sine faptă penală. Pentru aceste considerente, în mod judicios prima instanță a constatat că respingerea, prin rezoluția din 29 ianuarie 2003 a procurorului șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a plângerii formulate de petent împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale, reprezintă o soluție legală și temeinică. Ca atare, hotărârea atacată nu este supusă nici unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc.

pen. În consecință, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de petentul G.F., ca nefondat. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de petentul G.F. împotriva deciziei nr. 41 din 14 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, ca nefondat. Obligă pe recurentul să plătească statului 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2003.