ÎCCJ, Decizia nr. 602/2003
ÎCCJ, Decizia nr. 602/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra
recursului de față;
În baza
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Petentul a
formulat plângere penală, susținând că doamna judecător E.P., în calitate de
președinte al completului de judecată, în data de 13 iunie 2001, și-a exercitat
defectuos atribuțiile de serviciu și, prin modul cum a soluționat dosarul nr.
4505/2000 al Curții Supreme de Justiție, secția civilă, a vătămat grav
interesele sale legale. Totodată, acesta a susținut că decizia nr. 2990,
pronunțată la aceeași dată în dosarul menționat, a fost dată cu încălcarea
dispozițiilor procedurale.
Prin
rezoluția nr. 504/P din 16 octombrie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă
de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea
urmăririi penale față de judecătorul E.P. pentru infracțiunea prevăzută de art.
246 C. pen.
În
motivarea acestei soluții s-a arătat că, prin decizia nr. 2990 din 13 iunie
2001, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de
pârâții P.S.F. și P.I. împotriva deciziei nr. 70 din 13 iulie 2000 a Curții de
Apel Ploiești, secția civilă, a casat hotărârea atacată și a dispus trimiterea
cauzei, aceleași instanțe, în vederea rejudecării apelului.
În acest
fel, reclamantul G.F., căruia i se admisese apelul, și-a văzut prejudiciate
interesele personale în rezolvarea acestui litigiu și, în consecință, a acuzat
președintele completului de judecată de interes în cauză.
Cum însă
pronunțarea unei hotărâri judecătorești nefavorabile uneia din părțile în
litigiu nu constituie faptă prevăzută de legea penală, acțiunea penală nu a
putut fi pusă în mișcare.
Nemulțumit
de modul de soluționare a plângerii penale formulate, petentul a formulat
plângere împotriva acestei rezoluții.
Prin
rezoluția din 29 ianuarie 2003, procurorul șef al secției de urmărire penală și
criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a
respins plângerea petentului, ca neîntemeiată.
Pentru a
dispune în acest sens, procurorul șef a apreciat că soluția de neîncepere a
urmăririi penale este legală și temeinică, fapta imputată judecătorului
menționat nefiind prevăzută de legea penală.
Totodată,
s-a mai reținut că petentul are posibilitatea de a uza de căile de atac
prevăzute de lege pentru reformarea hotărârii judecătorești care nu îi dă
satisfacție.
La data de
10 februarie 2003, petentul a formulat plângere împotriva acestei din urmă rezoluții,
reiterând motivele invocate prin plângerea penală.
Prin
decizia nr. 41 din 14 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a
respins plângerea, ca nefondată.
Pentru a
hotărî astfel, instanța de fond a reținut că modul de soluționare a unei căi de
atac nu constituie, în sine, faptă penală, așa încât rezoluția de neîncepere a
urmăririi penale și respectiv a rezoluției privitoare la respingerea plângerii
împotriva actelor procurorului sunt temeinice și legale.
Împotriva
hotărârii primei instanțe petentul G.F. a declarat recurs, pe care nu l-a
motivat în scris.
Recursul
este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este de
reținut că plângerea adresată instanței de judecată competente, prin care
persoana nemulțumită de modul în care a fost soluționată în cadrul Ministerului
Public plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., are natura juridică a
unei căi de atac și vizează controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a
urmăririi penale.
Această
plângere, de natură a da eficiență dispozițiilor art. 21 din Constituția
României și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale, învestește instanța cu examinarea legalității și
temeiniciei rezoluției atacate.
Cum această
cale de atac nu a fost reglementată printr-o procedură specială, soluționarea
plângerii este supusă regimului căilor ordinare de atac și, ca atare, nu are
aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiții decât cele
prevăzute de legea procesuală penală.
Rezultă
așadar, cu evidență, că instanța de judecată sesizată cu plângerea menționată
nu este investită cu atribuții de urmărire penală, așa încât controlul
judecătoresc privește exclusiv efectuarea actelor premergătoare și, după caz, a
urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale penale.
În cauză,
atât plângerea formulată, cât și recursul declarat împotriva hotărârii
pronunțate de secția penală a Curții Supreme de Justiție, sesizată cu judecarea
plângerii menționate, nu vizează legalitatea și temeinicia rezoluției ci
efectuarea unor acte procedurale și dispunerea unor măsuri procesuale, de
competența organului de urmărire penală, apreciate de petent ca fiind oportune.
Totodată,
petentul solicită dispunerea unor măsuri procesuale, într-o cauză aflată în
curs de judecată, de către o altă instanță decât cea legal sesizată cu
soluționarea acelei cauze și în afara controlului judecătoresc realizat prin
exercitarea căilor de atac, legal prevăzute.
Or,
extinderea acestei căi de atac, neprevăzute de legea procesuală, apare ca o
încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, ca o
soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă
parte, din dispozițiile art. 17 alin. (2) C. pen. rezultă că singurul temei al
răspunderii penale este infracțiunea.
Prin alin.
(1) al aceluiași articol s-a stabilit că infracțiunea este acea faptă care
constituie o manifestare a făptuitorului, în sfera relațiilor sociale,
îndreptată împotriva valorilor ocrotite de legea penală, aptă a le vătăma sau a
le pune în pericol.
Ca atare,
când fapta nu constituie infracțiune, nu există răspundere penală.
În raport
de textele legale menționate, se poate conchide că nu există infracțiune dacă o
persoană nu a vătămat sau nu a pus în pericol, printr-o faptă săvârșită cu
vinovăție, una din valorile ocrotite de legea penală.
În cauză,
prin plângerea adresată organului de urmărire penală și, ulterior, prin
plângerea formulată împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, cu
care petentul a sesizat secția penală a Curții Supreme de Justiție, acesta nu a
invocat efectuarea actelor de urmărire cu nerespectarea dispozițiilor
procedurale ci a dat expresie nemulțumirii sale privind modul de soluționare a
unor cereri formulate într-un proces civil.
Or, în raport
de dispozițiile legii procesuale civile, eventualele greșeli de judecată sau de
ordin procedural fac obiectul controlului judecătoresc și sunt remediate prin
soluționarea căilor de atac, exercitate de partea interesată, în condițiile
legal prevăzute.
Ca atare,
chiar reale dacă ar fi, greșelile menționate sunt, pe de o parte, remediabile
în condițiile legii procesuale și, pe de altă parte, în raport de dispozițiile
penale citate, nu pot atrage răspunderea penală.
În
consecință, prin hotărârea atacată cu recurs, prima instanță a dispus, în mod
legal și temeinic, în sensul că modul de soluționare a pricinii civile de către
judecător, care face obiectul sesizării, nu constituie în sine faptă penală.
Pentru
aceste considerente, în mod judicios prima instanță a constatat că respingerea,
prin rezoluția din 29 ianuarie 2003 a procurorului șef al secției de urmărire
penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de
Justiție, a plângerii formulate de petent împotriva soluției de neîncepere a
urmăririi penale, reprezintă o soluție legală și temeinică.
Ca atare,
hotărârea atacată nu este supusă nici unuia dintre cazurile de casare prevăzute
de art. 385
9
C. proc. pen.
În
consecință, conform art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta
Curte va respinge recursul declarat de petentul G.F., ca nefondat.
Totodată,
în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata
cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de petentul G.F. împotriva deciziei nr. 41 din 14 mai 2003 a
Curții Supreme de Justiție, secția penală, ca nefondat.
Obligă pe
recurentul să plătească statului 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare
în recurs.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2003.