ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4274/2022

Ședința publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, la 15.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției - Direcția Programe Europene, anularea Deciziei nr. 53/15.02.2017 emisă de Ministerul Justiției, prin care i s-a comunicat hotărârea acestei instituții ca urmare a contestației sale formulate împotriva Procesului-verbal nr. x/14.12.2016 de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate, prin care s-a stabilit că este debitoare cu suma de 399,35 RON. Totodată, a arătat că prin decizia împotriva căreia a formulat acțiunea s-a stabilit în sarcina sa un debit în cuantum de 382,35 RON.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că înțelege să solicite desființarea actului administrativ atacat ca fiind emis cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare, solicitând exonerarea sa de la plata sumei de 382,35 RON reprezentând dobândă legală calculată conform prevederilor art. 42 din O.G. nr. 66/2011.

Față de împrejurarea că prin actul administrativ contestat s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a dobânzii legale aferente sumelor contestate în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București a constatat că soluționarea cauzei de față depinde de soluția ce urmează a fi pronunțată în dosarul nr. x/2016, astfel că prin încheierea din 03.10.2017 a dispus, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei formulate de reclamanta Administrația Națională a Penitenciarelor în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției - Direcția Programe Europene, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 12 din 27 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția perimării, invocată din oficiu, și s-a constatat perimată acțiunea formulată de reclamanta Administrația Națională a Penitenciarelor în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției - Direcția Programe Europene.

Împotriva sentinței nr. 12 din 27 ianuarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, a declarat recurs reclamanta Administrația Națională a Penitenciarelor, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului recurenta-reclamantă a arătat că în mod eronat a constatat Curtea de Apel București ca fiind perimată acțiunea sa, întrucât suspendarea cauzei nu s-a datorat unei culpe a instituției, ci urmarea faptului că instanța nu a avut în vedere soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a pronunțat decizia nr. 4028/30.07.2020.

A subliniat că suspendarea cauzei a intervenit la termenul din data de 03.10.2017, în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., citate în cuprinsul cererii de recurs, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016, ca urmare a verificărilor efectuate de instanța de judecată, așa încât, fiind o măsură dispusă din oficiu de către instanță, era necesar un demers corelativ, tot din oficiu, din partea acesteia, în sensul constatării încetării cauzei de suspendare.

În condițiile în care în dosarul nr. x/2016 ce a avut ca obiect anularea Deciziei nr. 42/102355/13.07.2016 privind soluționarea contestației formulate împotriva Notei rectificative la Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/26.05.2016, prin care s-a stabilit de către Ministerul Justiției că Administrația Națională a Penitenciarelor este debitor cu suma de 177.218,46 RON, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat în mod definitiv, prin decizia nr. 4028/30.07.2020, actul emis de Ministerul Justiției, anterior menționat, și implicit debitul principal de 177.218,46 RON, recurenta-reclamantă considerând că nu se mai justifică plata sumei de 382,35 RON cu titlu de dobândă calculată la debitul în cuantum de 177.218,46 RON, dobândă stabilită prin actul administrativ contestat în cauza de față.

A mai arătat că în temeiul art. 413 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza ce a determinat suspendarea a rămas definitivă, fiind norme cu caracter imperativ, iar acest aspect și împrejurarea că instanța a ales ca mecanism procesual suspendarea judecății cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016, în temeiul cazului de suspendare facultativă prevăzut de art. 413 alin. (1) din C. proc. civ. și nu suspendarea de drept reglementată de art. 412 alin. (1) pct. 7 din același Cod, precum și neformularea unei cereri de repunere a cauzei pe rol după pronunțarea hotărârii instanței supreme, nu pot fi considerate de natură a contura o culpă a Administrației Naționale a Penitenciarelor în lăsarea cauzei în nelucrare.

Totodată, în ceea ce privește reluarea judecății, a susținut că art. 415 din C. proc. civ. nu include o obligație în sarcina Administrației Naționale a Penitenciarelor de a depune o cereri de reluare a procesului de față în situația suspendării facultative a judecății acestuia, deoarece nu este vorba despre o învoire a părților, a lipsei lor sau o situație de deces, ipoteze care să o oblige să depună o astfel de cerere.

În final a făcut trimitere la jursprudența instanței supreme pronunțate în materie și a concluzionat că nu se justifică constatarea perimării acțiunii ce face obiectul cauzei de față în contextul în care Curtea de Apel București nu și-a îndeplinit obligația de verificare din oficiu a finalizării procesului în dosarul nr. x/2016, citând în acest sens dispozițiile art. 416 alin. (3) din C. proc. civ. conform cărora: "nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată."

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare la recursul promovat de reclamanta Administrația Națională a Penitenciarelor, prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond atacate. În esență, a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, în cauza de față reluarea judecății nefiind o obligație pe care instanța de judecată trebuia să o îndeplinească din oficiu.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat argumentele invocate în susținerea recursului exercitat și a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de partea adversă.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge în consecință, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când, " prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Înalta Curte reține, așa cum s-a statuat în doctrină și în jurisprudența recentă, că acest caz de nelegalitate a unei hotărâri poate fi invocat în următoarele situații: încălcarea dreptului la apărare; judecata pricinii în lipsa părții care nu a fost legal citată; nerespectarea principiului oralității; publicitatea ședinței de judecată; nesemnarea minutei de către judecători; lipsa încheierii de dezbateri; aplicarea greșită a unor texte de lege; nesocotirea principiului contradictorialității ori a principiului disponibilității și altele asemenea. Totodată, instanța de control judiciar are în vedere faptul că în procesul civil operează principiul disponibilității cu privire la derularea procedurii.

Pornind de la aceste considerente, constată că în cauza de față motivul de casare invocat nu este incident.

Prin cererea de recurs formulată recurenta-reclamantă critică soluția primei instanțe, în esență, pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul constatării perimării acțiunii sale, considerând astfel că nu avea obligația să depună o cerere pentru reluarea judecății în situația suspendării facultative a procesului, această obligație aparținând instanței de fond, care, în mod corelativ cu măsura suspendării judecății dispuse din oficiu, trebuia să procedeze și la repunerea cauzei pe rol.

Pentru a răspunde criticilor recurentei, Înalta Curte reține că la data de 03.10.2017 s-a dispus suspendarea judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., iar la data de 30.07.2020 dosarul menționat a fost soluționat în mod definitiv prin decizia nr. 4028.

În cauza de față a fost întocmit procesul-verbal din data de 06.12.2021, în temeiul dispozițiilor art. 106 din Regulamentul de organizare interioară al instanțelor judecătorești, în sensul de a se verifica dacă mai subzistă cauza ce a determinat suspendarea judecății, iar prin rezoluția instanței din data de 07.12.2021 s-a stabilit termen la 27.01.2022, ora 10

00

, cu citarea părților.

La termenul menționat instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 416 alin. (1) din C. proc. civ. ce reglementează instituția perimării, găsind astfel întemeiată excepția invocată din oficiu.

Se constată că, în esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare vizează aspectul reluării judecății în situația juspendării facultative a cauzei dispuse în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., respectiv dacă partea avea obligația să formuleze cerere de repunere a cauzei pe rol, sau, dimpotrivă, dacă această obligație incumba instanței care trebuia să dispună din oficiu repunerea cauzei pe rol.

Recurenta-reclamantă apreciază, în ceea ce privește reluarea judecății, că prevederile art. 415 din C. proc. civ. nu includ ca obligație în sarcina sa depunerea unei cereri de reluare a procesului în situația suspendării facultative a judecății acestuia, deoarece nu este vorba despre o învoire a părților, a lipsei lor sau o situație de deces a acestora, ipoteze care să o oblige să depună o astfel de cerere, această obligație aparținând instanței de fond, care, în mod corelativ cu măsura suspendării judecății dispuse din oficiu, trebuia să procedeze și la repunerea cauzei pe rol.

În schimb, intimatul-pârât consideră că reluarea judecății nu trebuia dispusă de instanță din oficiu, acest demers fiind în sarcina părții interesate.

Potrivit art. 413 alin. (2) din C. proc. civ.: "Suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă", iar conform art. 416 alin. (1) din același Cod: "Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță. (...)".

De asemenea, art. 420 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "Perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții interesate. Judecătorul va cita de urgență părțile și va dispune grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea."

Din interpretarea coroborată a normelor legale enunțate rezultă că termenul de perimare de 6 luni curge de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în cauza care a determinat suspendarea, în speță de la 30.07.2020, iar obligația de a repune cauza pe rol, din oficiu, incumbă instanței doar după împlinirea acestuia, în vederea constatării perimării, și nu în vederea reluării judecății cum în mod greșit susține recurenta-reclamantă.

Aceasta deoarece pentru redeschiderea procesului și continuarea judecății este necesară formularea unei cereri de către persoana interesată, în virtutea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil, o atare interpretare rezultând și din împrejurarea că, atunci când legiuitorul a înțeles să prevadă o posibilitate sau o obligație în sarcina instanței, a făcut-o în mod expres, așa cum reiese din normele legale cuprinse la art. 413 alin. (3) din C. proc. civ., când instanța poate reveni motivat asupra suspendării, precum și din cele cuprinse la art. 415 pct. 3 din același act normativ, care stabilesc obligația instanței de a repune cauza pe rol, din oficiu, doar în situațiile expres prevăzute în acest text, respectiv în ipotezele de la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) și alin. (4), după pronunțarea hotărârii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Relativ la ipoteza suspendării facultative dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a pronunțat Decizia nr. 2/2022 prin care a stabilit că, "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., în cazul suspendării facultative, dispuse de instanță în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. până la pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare, ca urmare a solicitării unei alte instanțe naționale sau a unei instanțe dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, nu intervine perimarea cererii de chemare în judecată sau, după caz, a căii de atac, în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la data pronunțării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța de judecată fiind obligată să dispună din oficiu reluarea judecării procesului."

Ipoteza evidențiată nu este însă incidentă, în prezenta cauză fiind vorba despre o suspendare facultativă generată de existența dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Spre deosebire de cauzele de suspendare voluntară și suspendare de drept prevăzute de art. 411 și art. 412 din C. proc. civ., în cazul suspendării facultative operează un termen precis de suspendare, acesta sfârșindu-se la data rămânerii definitive a hotărârii care a provocat suspendarea, conform art. 413 alin. (2) din același act normativ, citat în precedent.

Înalta Curte reține că perimarea, astfel cum este reglementată la art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., reprezintă o sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților un timp îndelungat în judecată, în lipsa unei distincții prevăzute în mod expres de legiuitor acestora revenindu-le obligația de a formula cerere de repunere a cauzei pe rol și de a împiedica intervenția perimării. De asemenea, referitor la cursul perimării se mai impune a se observa că dispozițiile art. 417 din C. proc. civ. prevăd întreruperea acestuia prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Așadar, analizând cerințele prevăzute de lege pentru intervenirea sancțiunii perimării, ce decurg din conținutul art. 416 alin. (1) C. proc. civ., se constată că rămânerea cauzei în nelucrare presupune absența oricărui act de procedură în vederea judecării pricinii în intervalul prevăzut de lege (6 luni), iar culpa părții reprezintă o chestiune de fapt pe care instanța de judecată o stabilește de la caz la caz.

În speță, hotărârea care a generat suspendarea facultativă a prezentei cauze (decizia nr. 4028/30.07.2020), fiind pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în faza procesuală a recursului, a rămas definitivă la data pronunțării sale, și anume 30.07.2020, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acela fiind momentul de la care se calculează termenul de perimare de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) din același act normativ. Totodată, conform art. 181 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.: "Termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum urmează: 3. Când termenul se socotește pe săptămâni, luni sau ani, se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an", iar conform alin. (2) al aceluiași text: "Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează."

În concluzie, termenul de perimare în dosarul de față s-a împlinit la 1 februarie 2021, având în vedere că 30 și 31 ianuarie 2021 au fost în zilele de sâmbătă și duminică, nefiind zile lucrătoare, iar în intervalul cuprins între 30.07.2020 și 01.02.2021 părțile au lăsat cauza în nelucrare, fără să îndeplinească niciun act de procedură.

Or, atât timp cât în cauza de față nu este vorba despre un act de procedură ce trebuia efectuat de instanță din oficiu și nici nu s-a făcut dovada că s-ar fi formulat o cerere care nu a ajuns la instanță din motive neimputabile părții sau o altă situație expres prevăzută de lege, instanța de control judiciar nu poate reține susținerea recurentei-reclamante conform căreia instanța de fond avea obligația să dispună, din oficiu, repunerea cauzei pe rol, după soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că starea de pasivitate a părților a reprezentat motivul pentru care cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni de la data la care aveau posibilitatea să solicite repunerea pe rol a acesteia în vederea continuării judecății, și, implicit, că soluția pronunțată de prima instanță este legală și că nu există motive de nelegalitate care să atragă casarea acesteia din perspectiva dispozițiilor legale invocate.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Administrația Națională a Penitenciarelor și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței nr. 12 din 27 ianuarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.