ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4267/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09.03.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 22716/13.02.2020 emisă de pârât; obligarea pârâtului la emiterea deciziei de restituire a sumelor solicitate prin cererea de despăgubire nr. x/25.05.2018, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 1058 din 21 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva sentinței nr. 1058 din 21 octombrie 2020 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului partea a susținut că hotărârea de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, prima instanță dând o interpretare greșită dispozițiilor legale incidente în speța dedusă judecății. Astfel, a considerat că prin respingerea contestației sale instanța de fond a motivat soluția în mod nelegal, reținând în mod eronat că este decăzut din dreptul de a solicita despăgubirile solicitate raportat la dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015. Aceasta întrucât instanța de fond a ignorat că cererea sa a fost formulată în termen prin raportare la dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul de Garantare a Asiguraților fiind în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, iar potrivit alin. (6) al aceluiași text de lege, dreptul de acțiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, însă nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. În aceste condiții, întrucât a achitat prima de asigurare stabilită, este îndreptățit să solicite de la asigurătorul RCA plata despăgubirii raportat la culpa asiguratului RCA în producerea accidentului rutier ce a avut loc la data de 21.11.2014. În concluzie, față de situația de fapt existentă în cauză, respingerea contestației sale este vădit nelegală prin raportare la împrejurarea că a formulat cererea de despăgubire către pârât, iar acesta avea obligația de a lua măsurile necesare în vederea deschiderii dosarului de daună, de a constata din punct de vedere tehnic avariile, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii accidentului. Or, pârâtul s-a limitat să motiveze sumar respingerea cererii sale de plată ca fiind tardiv formulată, fără a mai analiza data nașterii dreptului la acțiune. Cât privește solicitarea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale, a arătat că potrivit art. 1535 din noul C. civ., "în situația în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți, sau în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu." Ca atare, a considerat că există un refuz nejustificat al debitoarei ce poate fi cenzurat prin prisma art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și constrângerea juridică a pârâtei de a dispune achitarea despăgubirilor materiale integrale, a dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată justificate, întrucât, potrivit dispozițiilor legale invocate, pretențiile pe care le-a formulat sunt în limitele prevăzute de Legea nr. 136/1995, Legea nr. 213/2015, precum și de dispozițiile noului C. civ., în vigoare la data producerii accidentului. Față de considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii acțiunii, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. 3. Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se constate că recursul este neîntemeiat și că hotărârea instanței de fond este legală, impunându-se a fi menținută întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente în materie. Astfel, a apreciat că în mod corect a reținut prima instanță că reclamantul a depus cererea de plată a despăgubirilor cu depășirea termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015. În concluzie, este eronată interpretarea recurentului în sensul că termenul pentru depunerea cererii de plată este un termen de prescripție și nu unul de decădere. Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a argumentelor invocate în apărare de intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge ca atare în considerarea argumentelor ce se vor arăta în continuare: Demersul judiciar pendinte vizează solicitarea formulată de reclamantul A., de anulare a Deciziei nr. 22716/13.02.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de restituire a sumelor solicitate prin cererea de despăgubire nr. x/25.05.2018, precum și la plata cheltuielilor de judecată generate de litigiu. În fapt, prin cererea de plată nr. x din data de 22.05.2018, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților la 25.05.2018, reclamantul A. a solicitat o despăgubire pentru vătămarea suferită într-un eveniment rutier petrecut la 21.11.2014, din culpa comună a acestuia, în calitate de biciclist care circula pe drumul public, precum și a conducătorului autoturismului cu numărul de înmatriculare x. Soluționând cererea prin Decizia nr. 22716/13.02.2020, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins-o cu motivarea că petentul a formulat solicitarea după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată pentru asigurătorul în faliment S.C. B. S.A. Instanța de fond, învestită cu verificarea legalității actului administrativ emis de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a constat că în mod corect a fost respinsă cererea reclamantului, întrucât a fost formulată după expirarea termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului din data de 16.06.2017. Soluția instanței de fond este legală și urmează să fie menținută de instanța de control judiciar, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale aplicabile situației deduse judecății. Cu titlu preliminar, Înalta Curte amintește că în literatura de specialitate decăderea este definită ca fiind acea sancțiune procedurală ce constă în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege sau stabilit de instanță. Prin urmare, aceasta sancționează neglijența de care a dat dovadă partea care nu și-a exercitat dreptul procesual înăuntrul termenului peremptoriu, fiind destinată să asigure celeritatea procesului civil. Potrivit dispozițiilor art. 185 din C. proc. civ., "(1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate". Prin derogare de la aplicarea sancțiunii decăderii, art. 186 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate". În speță, recurentul-reclamant nu a făcut apărări cu privire la excepția tardivității formulării cererii de plată și nu a solicitat repunerea sa în termen în considerarea vreunui motiv temeinic justificat. În schimb, a invocat faptul că termenul de formulare a cererii ar fi unul de prescripție, de 5 ani de la data nașterii dreptului, și nu cel de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și, totodată, că prin raportare la dispozițiile art. 13 alin. (1) și alin. (6) din aceeași lege, a formulat cererea către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în termen legal. Contrar alegației recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că în speță nu este aplicabil termenul de prescripție indicat de parte în vederea formulării cererii sale de plată, ci acela de decădere prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Astfel, reține instanța de control judiciare, potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea 213/2015: "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", iar art. 13 alin. (3) prevede că. "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale." De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din același act normativ: "În vederea încasării indemnizațiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi" iar alin. (2) prevede că: "Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate." Totodată, la art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților legiuitorul a prevăzut că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări". Așadar, pentru a se naște în sarcina pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare, are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula o atare solicitare. Altfel spus, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cererea de plată conduce la pierderea dreptului în discuție. Este astfel indiscutabil că, în speță, conduita oricărui creditor de asigurare este în mod clar determinată de cadrul normativ evidențiat, fiind inserate condițiile și termenele în care își pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți, astfel că, pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate nu se pot raporta decât la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică. Or, potrivit art. 2545 din C. civ.: "(1) Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale" "(2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor". Totodată, art. 2548 din același act normativ prevede că: "Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel." În concluzie, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor în vederea exercitării unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție. Pe de altă parte, deși este real că dispozițiile art. 13 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 213/2015, invocate de recurentul-reclamant, reglementează obligația Fondului de a achita creditorilor de asigurări sumele cuvenite acestora, din disponibilitățile sale, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, și că dreptul la acțiune al creditorului se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, acestea nu se interpretează în sensul indicat de parte, întrucât la alin. (1) se menționează foarte clar că plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări se face cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări, a procedurii administrative de plată reglementate de lege, adică aceea prevăzută la art. 14 alin. (1), în urma căreia Fondul se pronunță prin emiterea unui act administrativ. În speță, dreptul de creanță al părții s-a născut la data accidentului rutier ce a avut loc la 21.11.2014, înaintea deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului S.C. B. S.A. din 16.02.2017, rămasă definitivă la data de 17.03.2017, astfel că reclamantul avea obligația depunerii cererii de plată în termen de cel mult 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului, respectiv până cel târziu la data de 16.06.2017, independent de procedurile judiciare în care acesta era implicat în acea perioadă și pe care le-a învederat instanței prin cererea de recurs formulată. Cum recurentul-reclamant a formulat cererea de plată la data de 22.05.2018, fiind înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților la 25.05.2018, cu mult după data limită din 16.06.2017, astfel cum rezultă din actele dosarului, în mod corect a respins-o pârâtul ca tardivă prin raportare la dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Pe cale de consecință, întrucât nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat în cauză, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond, de respingere a acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile în cauză și, ca atare, o va menține ca legală, respingând ca nefondat demersul judiciar al părții. Referitor la solicitarea din cererea de recurs a recurentului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată generate de litigiu, Înalta Curte reține, pe de o parte, că acesta nu a indicat cuantumul cheltuielilor, nu a precizat în ce constau acestea și nu a depus acte doveditoare, astfel cum impune art. 452 din C. proc. civ.. Pe de altă parte, constată că raportat la modalitatea de soluționare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din același act normativ pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurentul-reclamant, întrucât este partea care se află în culpă procesuală, în accepțiunea normelor legale incidente în materie. 6. Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că nu este întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele invocate prin cererea de recurs de recurentul-reclamant nefiind apte să determine reformarea sentinței de fond din perspectiva încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material aplicabile în cauză, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul reclamantului și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.