ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4787/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 2 iunie 2000 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta Administrația domeniului public sector 6 a chemat în judecată pe pârâtul H.Ș. solicitând instanței, astfel cum și-a precizat acțiunea (la data de 14 ianuarie 2002) obligarea pârâtului la plata sumei de 97.107.971 lei reprezentând prejudiciul cauzat de către pârât. În motivarea cererii se arată că pârâtul este angajatul reclamantei în funcția de conducător auto și în această calitate i-a fost încredințată autobasculanta cu nr. 13 – 10 – GJF, iar potrivit prevederilor înscrise în fișa postului, pârâtul avea obligația să parcheze autobasculanta în garajul unității situat în Bdul Regiei.

Încălcând aceste prevederi, se mai arată de către reclamantă, pârâtul a parcat autobasculanta în apropierea blocului în care locuiește, iar la data de 18 martie 2000 a declarat că mașina a fost furată de acolo. Reclamanta a făcut și o sesizare pentru furt la circa 21 Poliție. Prin sentința civilă nr. 290 din 28 februarie 2002 Tribunalul București, secția III- a, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată și a obligat pe pârât la plata sumei de 97.107.791 lei reprezentând contravaloarea autobasculantei și la 2.000.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că în conformitate cu fișa postului pârâtul avea obligația de serviciu, de a parca autovehicului cu care își desfășura activitatea ca angajat al reclamantei în incinta autobazei, deci sustragerea mașinii datorându-se culpei exclusive a pârâtului, constând tocmai în neîndeplinirea acestei obligații de serviciu.

Prin această faptă pârâtul creînd reclamantei un prejudiciu constând în contravaloarea autobasculantei care a fost sustrasă. Împotriva acestei sentințe a declarat în termen legal apel pârâtul, invocând un motiv de nelegalitate, respectiv că instanța de fond a soluționat cauza apreciind-o ca fiind un litigiu civil, când, în realitate, este vorba de un litigiu de muncă. Curtea de apel București, prin decizia civilă nr. 319 din 11 septembrie 2002, a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudacare instanței competente – Tribunalul București, secția litigii de muncă. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că între părți există raporturi de muncă, pârâtul fiind angajatul reclamantei, că în cadrul acestor raporturi pârâtului i-a fost încredințată autobasculanta pe care acesta își desfășura activitatea.

Prejudiciul care a fost cauzat reclamantei a fost făcut din culpa pârâtului tocmai prin nerespectarea unor obligații prevăzute în fișa postului. Ca atare, a reținut instanța de apel, raportul juridic dedus judecății se circumscrie sferei litigiului de muncă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Se susține că în mod greșit s-a apreciat că este vorba de un litigiu de muncă, cu toate că dispariția autobasculantei s-a petrecut nu în condițiile îndeplinirii unei sarcini de serviciu. Recursul este nefondat.

Instanța de apel a reținut faptul că pârâtul este angajatul reclamantei, că în cadrul acestor raporturi de muncă i s-a încredințat autobasculanta și că prejudiciul ce i-a fost creat reclamantei s-a petrecut tocmai prin încălcarea unor atribuții de serviciu (prevăzute în fișa postului) respectiv a parcării autovehiculului în incinta autobazei. În consecință, fiind vorba de un litigiu de muncă, care este supus unei jurisdicții speciale, competența în primă instanță aparține tribunalului secția litigii de muncă, care soluționează cauza într-o compunere specială a completului de judecată. Astfel fiind urmează a constata că instanța de apel în mod legal a trimis cauza spre rejudecare secției de litigii de muncă a Tribunalului București făcând o aplicare corectă a legii.

În consecință, pentru considerentele mai înainte arătate, urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta Administrația Domeniului Public Sectorul 6 București împotriva deciziei nr. 319 din 11 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentă să plătească intimatului-pârât H.Ș. 2.500.000 cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2003.