ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1653/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1653/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 2/83/2011

pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția a II-a civilă și de contencios

administrativ și fiscal, reclamantul S.Z. a chemat în judecată pe pârâtul M.B.,

solicitând să se constate că între părți a intervenit o tranzacție

extrajudiciară prin care pârâtul s-a obligat să-i plătească suma de 129.997

euro reprezentând contribuția reclamantului la patrimoniul SC M.S. SRL Carei,

să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 129.997 euro echivalent în

RON la data pronunțării hotărârii și a dobânzii legale aferente acestei sume,

de la data pronunțării hotărârii și până la data plății, cu cheltuieli de

judecată.

Prin Sentința nr.

1172 din 10 octombrie 2011, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă și de

contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile netimbrării acțiunii,

necompetenței materiale a secției civile, inadmisibilității cererii, lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului, autorității de lucru judecat și

prematurității cererii invocate de pârâtul M.B. a admis acțiunea civilă

formulată de reclamantul S.Z. și a obligat pârâtul M.B. la plata sumei de

55.000 euro pretenții sau echivalentul în RON la data plății și a dobânzii

legale aferente acestei sume, calculată în RON de la data pronunțării până la

data plății, precum și la plata sumei de 12.296 RON cheltuieli de judecată

constând în onorariu de avocat și taxă timbru.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele:

Cu privire la

excepțiile invocate de pârât, tribunalul a reținut că reclamantul a achitat

taxa de timbru aferentă retențiilor solicitate, în cuantum de 55.000 euro;

competența materială revine tribunalului acestei instanțe funcție de caracterul

comercial al cauzei; pârâtul are calitate procesuală pasivă ce derivă din raporturile

contractuale existente între acesta și reclamant; nu există autoritate de lucru

judecat între litigiul dedus judecății și cauza soluționată prin Sentința

civilă nr. 238/LC/2010, care a avut alt obiect decât pretențiile reclamate în

cauză.

Cu privire la fondul

cauzei, instanța a apreciat cererea reclamantului ca fiind întemeiată în raport

de probele administrate în dovedirea convenției părților dedusă judecății,

având ca obiect cesiunea părților sociale deținute de reclamant în cadrul SC

M.S. SRL Carei în favoarea pârâtului și stingerea litigiilor patrimoniale

dintre părți, convenție certificată prin semnătura unui alocat și a unui expert

financiar și născând drepturi și obligații corelative în sarcina ambelor părți.

În considerarea celor

anterior expuse și în baza art. 969 și urm. C. civ., tribunalul a admis

acțiunea reclamantului astfel cum a fost precizată și a dispus obligarea

pârâtului la plata sumei de 55.000 euro în RON precum și la plata de dobânzi

legale.

În baza art. 274 C.

proc. civ. pârâtul a fost obligat la cheltuielile de judecată ocazionate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul M.B., solicitând admiterea apelului și în

principal, admiterea excepției inadmisibilității, în privința primului capăt de

cerere, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate.

Prin Decizia nr.

56/2012-A/C din 26 iunie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea căii ordinare de

atac, a admis apelul declarat de pârâtul M.B. în contradictoriu cu reclamantul

S.Z. împotriva Sentinței nr. 1172 din 10 octombrie 2011 pronunțată de

Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și

fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea precizată

și a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate privind respingerea

excepțiilor invocate de pârât; a obligat intimatul-reclamant la plata sumei de

11.160 RON cheltuieli de judecată în fond și apel în favoarea

apelantului-pârât.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de control a reținut, în esență, că înțelegerile

părților referitoare la cesiunea părților sociale deținute în cadrul SC M.S.

SRL Carei, consemnate în procesul-verbal încheiat la data de 28 mai 2008 și în

Hotărârea A.G.A. din 22 august 2009 nu s-au concretizat, părțile neperfectând

contractul de cesiune de părți sociale, modificarea actelor constitutive ale

societății cu stabilirea noilor proporții deținute de asociații rămași în

societate și înregistrarea modificărilor intervenite la registrul comerțului

În aceste condiții,

curtea a reținut că, întrucât nu a operat cesiunea părților sociale și

retragerea reclamantului din societate, acesta nu este îndreptățit la

despăgubiri proporționale părții deținute din patrimoniul societății.

De asemenea, a

înlăturat susținerea reclamantului potrivit căreia și-ar fi îndeplinit

obligația de a demisiona din funcția de administrator al societății, reținând

că nu aceasta este obligația corelativă, în raport de care și-a asumat pârâtul

obligația de plată a sumei stabilite în tranzacția extrajudiciară, ci pentru

plata cesiunii de părți sociale și ca efect al retragerii reclamantului din

societate.

Or, câtă vreme în

cauză nu s-a făcut dovada cesiunii părților sociale și nașterii corelative și

concomitente a obligației de plată în sarcina pârâtului prima instanță a

apreciat că acesta nu poate fi obligat să-i achite reclamantului cota parte din

patrimoniu convenită extrajudiciar și cuvenită ca urmare a retragerii lui din

societate.

De asemenea, a reținut

că societatea în cadrul căreia sunt asociați părțile în litigiu din cauză se

află actualmente în insolvență, ea fiind anterior dizolvată și intrată în

lichidare în baza art. 233 din Legea nr. 31/1990 - modificată și completată,

ceea ce face imposibil de adus la îndeplinire obligațiile asumate de acestea

prin tranzacția extrajudiciară încheiată, societatea nemaiputând realiza decât

operațiunile legate strict de lichidarea sa și de acoperirea creanțelor

înscrise la masa credală.

În considerarea

dispozițiilor art. 247 C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală a

reclamantului, instanța de control a dispus obligarea acestuia în favoarea

apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond și în

apel.

Împotriva Deciziei

nr. 56/2012-A/C din 26 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în termen legal, a declarat

recurs reclamantul S.Z. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea

recursului și în principal modificarea deciziei atacate în sensul respingerii

apelului și menținerii hotărârii primei instanțe ca justă și temeinică, iar în

subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamantul a susținut, în esență, că hotărârea atacată

este nemotivată în drept și pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 970

alin. (1) și 1014 C. civ.

În acest sens reclamantul

a arătat că instanța de apel, în mod greșit a calificat implicit natura

juridică a actului dedus judecății - tranzacția extrajudiciară - ca fiind aceea

a unui contract de vânzare-cumpărare, contract real a cărei cauză principală

este predarea părților sociale în schimbul unui preț real, când, în opinia sa,

contractul trebuia calificat ca o tranzacție prin care se tinde rezolvarea

litigiilor între părți.

Astfel, reclamantul

susține că tranzacția conține o serie de condiții interdependente, respectiv:

cedarea funcției de administrator al SC M.S. SRL către intimatul M.B. și

demisia din calitatea de salariat al societății; evaluarea patrimoniului

societății de un expert contabil; retragerea acțiunii în dizolvarea SC M.S. SRL

ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1112/83/2009 și cesionarea părților sociale

deținute în cadrul aceleiași societăți de reclamantul S.Z. către pârâtul M.B.,

dintre care îndeplinirea ultimelor două condiții a fost împiedicată în mod

direct respectiv în cel de-al doilea caz indirect prin manopere dolosive de

către pârât.

În altă ordine de

idei, a mai susținut că, atât timp cât suma de 55.000 euro s-a stabilit în

virtutea înțelegerii intervenite între persoane fizice în nume propriu, fără ca

suma să fi fost raportată la valoarea prezentă sau viitoare a părților sociale

ale SC M.S. SRL, constituie o obligație de plată forfetară, indiferent de

valoarea părților sociale la momentul plății, iar invocarea nerealizării

cesiunii părților sociale, în condițiile în care, însuși pârâtul a împiedicat

perfectarea acesteia prin opoziția formulată la renunțarea la judecată acțiunii

în dizolvarea societății, nu este de natură a avea ca efect dispariția

obligației de plată asumate de pârât.

În ceea ce privește

cuantumul cheltuielilor de judecată acordate apelantului-pârât prin decizia

atacată, reclamantul a susținut că instanței îi revenea obligația cenzurării

acestora funcție de volumul muncii avocatului și de complexitatea cauzei,

criterii, în raport de care suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată

este disproporționat de mare.

Reclamantul a

solicitat casarea cu trimitere a deciziei atacate susținând că instanța de

apel, statuând asupra excepției inadmisibilității primului capăt din cererea

inițială de chemare în judecată (constatarea intervenției tranzacției) a

consemnat că acesta se interpretează corelativ cu cel de-al doilea capăt de

cerere (plata sumei de 55.000 euro), reținând totuși, eronat, în considerente

că nu a fost învestită cu un capăt de cerere prin care să se solicite

consfințirea cesiunii de părți sociale și modificarea implicită a actelor

constitutive de către reclamant, cu toate că, în opinia reclamantului, obiectul

primului petit - constatarea intervenției unei tranzacții - nu a unei simple

promisiuni de a tranzacționa - are chiar această finalitate.

Din această

perspectivă, reclamantul a arătat că instanța de apel a omis să se pronunțe

asupra acestui capăt de cerere în mod separat, chiar implicit, cum s-a

pronunțat prima instanță, stabilind că actul încheiat între părți avea natura

unui veritabil contract de vânzare-cumpărare cu efecte obligatorii față de

părți și că se impune soluționarea și a acestui capăt de cerere, drept pentru

care a solicitat trimiterea cauzei în rejudecare.

Prealabil examinării

motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea

referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale

de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ.

Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul

în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim

grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea

legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Față de aceste

precizări se constată că deși reclamantul, în memoriul de recurs, a indicat

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., nu a

dezvoltat și structurat criticile formulate subsumat acestora

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că criticile formulate

de reclamant permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta

Curte reține că susținerile reclamantului referitoare la pretinsa greșită

interpretare a actului dedus judecății, respectiv tranzacția extrajudiciară

încheiată între părți, nu se circumscriu dispozițiilor legale menționate, care

sancționează denaturarea sau schimbarea înțelesului unei convenții, sub acest

aspect soluția instanței de apel fiind dată cu respectarea cadrului și

limitelor procesuale.

Convenția părților

fiind semnată de ambii asociați - părți în litigiu dedus judecății și atestată

de avocat, constituie materializarea acordului de voință a celor doi cu privire

la obligațiile asumate de fiecare dintre aceștia.

Instanța de apel a

reținut că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a cesiona părțile

sociale deținute în cadrul SC M.S. SRL, și apreciind că, întrucât nu a operat

transferul părților sociale de la reclamant către pârât, acesta din urmă nu

poate fi obligat la plata sumei de 55.000 euro convenite pentru contravaloarea

patrimoniului societății ce i se cuvenea reclamantului.

Susținerea

reclamantului în sensul că, prin această apreciere instanța de control a

schimbat natura actului juridic dedus judecății, urmează a fi înlăturată de

Înalta Curte ca nefondată, în contextul în care, reclamantul însuși, prin

precizarea cuantumului pretențiilor depusă în fața primei instanțe, a arătat că

suma de 55.000 euro pe care o pretinde a fost convenită prin Hotărârea A.G.A.

din 22 august 2009 și reprezintă contribuția sa la patrimoniul societății.

Chiar și în

eventualitatea în care s-ar avea în vedere opinia recurentului potrivit căreia

raportul obligațional dedus judecății este unul complex, obligația pe care

acesta și-a asumat-o corelativ plății sumei de 55.000 euro fiind una cu obiect

multiplu vizând cumulativ cedarea funcției de administrator al SC M.S. SRL

către pârâtul M.B., demisia din calitatea de salariat al societății; evaluarea

patrimoniului societății de către un expert contabil; renunțarea la judecata

acțiunii în dizolvarea SC M.S. SRL - obiect al Dosarului nr. 1112/83/2009 și

cesionarea părților sociale deținute în cadrul aceleiași societăți în favoarea

pârâtului, aceasta nu a fost integral îndeplinită de reclamant și ca atare,

soluția ce se impunea a fi dispusă era aceeași, acesta nefiind îndreptățit să

pretindă partenerului contractual executarea obligației ce îi incumba, în

condițiile în care el însumi, nu și-a îndeplinit propriile obligații asumate.

Înalta Curte, reține

astfel că, în mod corect, instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt

îndeplinite dispozițiile art. 969 C. civ. și că obligațiile asumate de părți nu

mai pot fi executate, în condițiile în care prin hotărâre definitivă și

irevocabilă s-a dispus dizolvarea și lichidarea SC M.S. SRL în condițiile art.

233 din Legea nr. 3l/1990 completată și modificată.

Susținerile

reclamantului referitoare la dolul pârâtului constând în aceea că acesta l-a

împiedicat să-și îndeplinească obligația asumată prin tranzacție de a renunța

la acțiunea în dizolvarea societății vor fi înlăturate, având în vedere că dolul

este o chestiune de fapt, ce ține de temeinicia hotărârii și nu de

nelegalitatea acesteia.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii

criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Altfel spus, motivul

de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa

temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a

soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate,

nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză

se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează

interpretarea eronată a unei norme juridice.

Pentru a fi în

prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial -

trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie

în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele

și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar

acesta să contravină dispozițiilor legale

Pentru a fi în

prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice -

trebuie ca instanța, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită

interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu

exigențele unui anumit text de lege.

De asemenea, motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident și atunci

când, în dezlegarea pricinii, instanța face aplicarea unei norme generale

nesocotind existența unei norme speciale.

În speță, criticile

vizând pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 970 alin. (1) și art. 1014 din

C. civ. sunt nefondate și vor fi înlăturate pentru argumentele ce urmează a fi

expuse.

Astfel, reclamantul a

susținut că, pârâtul a încălcat art. 970 alin. (1) din C. civ. potrivit căruia

era obligat să se comporte cu bună-credință, prin aceea că s-a opus, în faza

procesuală a apelului, la renunțarea la judecata cererii în dizolvarea SC M.S.

SRL împiedicându-l astfel să-și execute obligația privind transmiterea

dreptului de proprietate asupra părților sociale asumată prin convenția dedusă

judecății.

A mai arătat

reclamantul că, potrivit dispozițiilor art. 1014 C. civ., pârâtul datorează

prețul părților sociale dacă prin faptele sale a împiedicat exigibilitatea

creanțelor prin împiedicarea transferării lor.

Conform prevederilor

art. 1014 din C. civ. "condiția este reputată ca îndeplinită, când

debitorul obligat, sub această condiție, a împiedicat îndeplinirea ei."

În speță, se constată

că reclamantul face confuzie între obligația complexă cu obiect multiplu și

condiția ca modalitate a actului juridic constând într-un eveniment viitor și

nesigur ca realizare, de care depinde însăși existența actului juridic.

În cauză,

neexecutarea unei obligații complexe cu pluralitate de obiect, în temeiul

căreia debitorul acesteia datorează prestații multiple nu este similară unei

obligații condiționale, afectate de condiție, eveniment de a cărui îndeplinire

depinde însăși existența acesteia, norma legală precitată nefiind incidentă în

cazul obligației complexe.

În ceea ce privește

critica vizând necenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate

apelantului-pârât de către instanța de prim control judiciar, Înalta Curte

apreciază că poate fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. din perspectiva unei eventuale incorecte aplicări a

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dar că aceasta este nefondată

în considerarea următoarelor:

Astfel, potrivit art.

274: "Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere sa

plătească cheltuielile de judecată.

Judecătorii nu pot

micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional,

plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe

care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

Judecătorii au însă

dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele

prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat

că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca

îndeplinită de avocat."

Se constată că, în

cauză, din totalul cheltuielilor de judecată efectuate de pârât în fond și

apel, în cuantum de 11.160 RON, 3.336,42 RON reprezintă taxa judiciară de

timbru și timbru judiciar achitate în apel, sumă care nu poate face obiectul

cenzurii instanței potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ., iar diferența de

7.824 RON, reprezentând onorariu de avocat, achitat pentru susținerea apărării

în două grade de jurisdicție, nu este disproporționat de mare în raport de

complexitatea cauzei și valoarea pretențiilor deduse judecății în cuantum de

55.000 euro, echivalentul sumei de 234.850 RON, valoare din care onorariul

aferent fiecărui grad de jurisdicție reprezintă aproximativ 1,86%.

În ceea ce privește

critica referitoare la nepronunțarea primei instanțe în asupra petitului

privind constatarea intervenirii tranzacției dintre părți, care în opinia

reclamantului are finalitatea nesoluționării cererii privind constatarea existenței

cesiunii părților sociale, Înalta Curte urmează a o înlătura, motivat de faptul

că reclamantul nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe, astfel

că această susținere nu a făcut obiectul analizei instanței de apel și prin

urmare nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs, caz în care

instanța s-ar pronunța omisso medio.

În raport de cele

anterior expuse, Înalta Curte apreciază soluția instanței de apel ca fiind

corectă și legală, înlăturând ca irelevante criticile formulate împotriva

acesteia.

Pentru a răspunde

greșitei aplicări a legii, reclamantul se află în situația de a demonstra că

instanța, recurgând la unele texte de lege, a dat acestora o interpretare

eronată sau reținut fapte pe care le-a calificat greșit, în raport cu exigențele

unui anumit text de lege.

În cazul de față, cu

referire la motivul de nelegalitate invocat, se reține că reclamantul, prin

argumentele aduse, a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca

atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ceea ce

privește modul de aplicate a legii.

Altfel spus, situația

de fapt stabilită de instanța de apel constituie o premisă care nu mai poate fi

repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea

recursului, iar criticile reclamantului nu relevă nicio încălcare a

dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției

adoptate.

Este de reținut că

simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate atât de prima

instanță, cât și de instanța de apel, modalitatea în care acestea au analizat

probele administrate în cauză, precum și succinta relatare a situației de fapt

nu pot constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în raport de

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Așa fiind, se constată

că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în

cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la

adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul S.Z. împotriva Deciziei nr.

56/2012-A/C din 26 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, să fie respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul S.Z. împotriva Deciziei nr. 56/2012-A/C din 26 iunie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 16 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS