ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1653/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 2/83/2011 pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.Z. a chemat în judecată pe pârâtul M.B., solicitând să se constate că între părți a intervenit o tranzacție extrajudiciară prin care pârâtul s-a obligat să-i plătească suma de 129.997 euro reprezentând contribuția reclamantului la patrimoniul SC M.S. SRL Carei, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 129.997 euro echivalent în RON la data pronunțării hotărârii și a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data pronunțării hotărârii și până la data plății, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 1172 din 10 octombrie 2011, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile netimbrării acțiunii, necompetenței materiale a secției civile, inadmisibilității cererii, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, autorității de lucru judecat și prematurității cererii invocate de pârâtul M.B. a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul S.Z. și a obligat pârâtul M.B. la plata sumei de 55.000 euro pretenții sau echivalentul în RON la data plății și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată în RON de la data pronunțării până la data plății, precum și la plata sumei de 12.296 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat și taxă timbru.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele: Cu privire la excepțiile invocate de pârât, tribunalul a reținut că reclamantul a achitat taxa de timbru aferentă retențiilor solicitate, în cuantum de 55.000 euro; competența materială revine tribunalului acestei instanțe funcție de caracterul comercial al cauzei; pârâtul are calitate procesuală pasivă ce derivă din raporturile contractuale existente între acesta și reclamant; nu există autoritate de lucru judecat între litigiul dedus judecății și cauza soluționată prin Sentința civilă nr. 238/LC/2010, care a avut alt obiect decât pretențiile reclamate în cauză. Cu privire la fondul cauzei, instanța a apreciat cererea reclamantului ca fiind întemeiată în raport de probele administrate în dovedirea convenției părților dedusă judecății, având ca obiect cesiunea părților sociale deținute de reclamant în cadrul SC M.S.

SRL Carei în favoarea pârâtului și stingerea litigiilor patrimoniale dintre părți, convenție certificată prin semnătura unui alocat și a unui expert financiar și născând drepturi și obligații corelative în sarcina ambelor părți. În considerarea celor anterior expuse și în baza art. 969 și urm. C. civ., tribunalul a admis acțiunea reclamantului astfel cum a fost precizată și a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 55.000 euro în RON precum și la plata de dobânzi legale. În baza art. 274 C. proc. civ. pârâtul a fost obligat la cheltuielile de judecată ocazionate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul M.B., solicitând admiterea apelului și în principal, admiterea excepției inadmisibilității, în privința primului capăt de cerere, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate.

Prin Decizia nr. 56/2012-A/C din 26 iunie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea căii ordinare de atac, a admis apelul declarat de pârâtul M.B. în contradictoriu cu reclamantul S.Z. împotriva Sentinței nr. 1172 din 10 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea precizată și a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate privind respingerea excepțiilor invocate de pârât; a obligat intimatul-reclamant la plata sumei de 11.160 RON cheltuieli de judecată în fond și apel în favoarea apelantului-pârât.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control a reținut, în esență, că înțelegerile părților referitoare la cesiunea părților sociale deținute în cadrul SC M.S. SRL Carei, consemnate în procesul-verbal încheiat la data de 28 mai 2008 și în Hotărârea A.G.A. din 22 august 2009 nu s-au concretizat, părțile neperfectând contractul de cesiune de părți sociale, modificarea actelor constitutive ale societății cu stabilirea noilor proporții deținute de asociații rămași în societate și înregistrarea modificărilor intervenite la registrul comerțului În aceste condiții, curtea a reținut că, întrucât nu a operat cesiunea părților sociale și retragerea reclamantului din societate, acesta nu este îndreptățit la despăgubiri proporționale părții deținute din patrimoniul societății.

De asemenea, a înlăturat susținerea reclamantului potrivit căreia și-ar fi îndeplinit obligația de a demisiona din funcția de administrator al societății, reținând că nu aceasta este obligația corelativă, în raport de care și-a asumat pârâtul obligația de plată a sumei stabilite în tranzacția extrajudiciară, ci pentru plata cesiunii de părți sociale și ca efect al retragerii reclamantului din societate. Or, câtă vreme în cauză nu s-a făcut dovada cesiunii părților sociale și nașterii corelative și concomitente a obligației de plată în sarcina pârâtului prima instanță a apreciat că acesta nu poate fi obligat să-i achite reclamantului cota parte din patrimoniu convenită extrajudiciar și cuvenită ca urmare a retragerii lui din societate.

De asemenea, a reținut că societatea în cadrul căreia sunt asociați părțile în litigiu din cauză se află actualmente în insolvență, ea fiind anterior dizolvată și intrată în lichidare în baza art. 233 din Legea nr. 31/1990 - modificată și completată, ceea ce face imposibil de adus la îndeplinire obligațiile asumate de acestea prin tranzacția extrajudiciară încheiată, societatea nemaiputând realiza decât operațiunile legate strict de lichidarea sa și de acoperirea creanțelor înscrise la masa credală. În considerarea dispozițiilor art. 247 C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală a reclamantului, instanța de control a dispus obligarea acestuia în favoarea apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond și în apel.

Împotriva Deciziei nr. 56/2012-A/C din 26 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în termen legal, a declarat recurs reclamantul S.Z. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului și în principal modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii primei instanțe ca justă și temeinică, iar în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu cheltuieli de judecată. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a susținut, în esență, că hotărârea atacată este nemotivată în drept și pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 970 alin. (1) și 1014 C. civ.

În acest sens reclamantul a arătat că instanța de apel, în mod greșit a calificat implicit natura juridică a actului dedus judecății - tranzacția extrajudiciară - ca fiind aceea a unui contract de vânzare-cumpărare, contract real a cărei cauză principală este predarea părților sociale în schimbul unui preț real, când, în opinia sa, contractul trebuia calificat ca o tranzacție prin care se tinde rezolvarea litigiilor între părți. Astfel, reclamantul susține că tranzacția conține o serie de condiții interdependente, respectiv: cedarea funcției de administrator al SC M.S. SRL către intimatul M.B. și demisia din calitatea de salariat al societății; evaluarea patrimoniului societății de un expert contabil; retragerea acțiunii în dizolvarea SC M.S.

SRL ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1112/83/2009 și cesionarea părților sociale deținute în cadrul aceleiași societăți de reclamantul S.Z. către pârâtul M.B., dintre care îndeplinirea ultimelor două condiții a fost împiedicată în mod direct respectiv în cel de-al doilea caz indirect prin manopere dolosive de către pârât. În altă ordine de idei, a mai susținut că, atât timp cât suma de 55.000 euro s-a stabilit în virtutea înțelegerii intervenite între persoane fizice în nume propriu, fără ca suma să fi fost raportată la valoarea prezentă sau viitoare a părților sociale ale SC M.S.

SRL, constituie o obligație de plată forfetară, indiferent de valoarea părților sociale la momentul plății, iar invocarea nerealizării cesiunii părților sociale, în condițiile în care, însuși pârâtul a împiedicat perfectarea acesteia prin opoziția formulată la renunțarea la judecată acțiunii în dizolvarea societății, nu este de natură a avea ca efect dispariția obligației de plată asumate de pârât. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate apelantului-pârât prin decizia atacată, reclamantul a susținut că instanței îi revenea obligația cenzurării acestora funcție de volumul muncii avocatului și de complexitatea cauzei, criterii, în raport de care suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este disproporționat de mare.

Reclamantul a solicitat casarea cu trimitere a deciziei atacate susținând că instanța de apel, statuând asupra excepției inadmisibilității primului capăt din cererea inițială de chemare în judecată (constatarea intervenției tranzacției) a consemnat că acesta se interpretează corelativ cu cel de-al doilea capăt de cerere (plata sumei de 55.000 euro), reținând totuși, eronat, în considerente că nu a fost învestită cu un capăt de cerere prin care să se solicite consfințirea cesiunii de părți sociale și modificarea implicită a actelor constitutive de către reclamant, cu toate că, în opinia reclamantului, obiectul primului petit - constatarea intervenției unei tranzacții - nu a unei simple promisiuni de a tranzacționa - are chiar această finalitate.

Din această perspectivă, reclamantul a arătat că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere în mod separat, chiar implicit, cum s-a pronunțat prima instanță, stabilind că actul încheiat între părți avea natura unui veritabil contract de vânzare-cumpărare cu efecte obligatorii față de părți și că se impune soluționarea și a acestui capăt de cerere, drept pentru care a solicitat trimiterea cauzei în rejudecare. Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302 1 și 304 C. proc. civ.

Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Față de aceste precizări se constată că deși reclamantul, în memoriul de recurs, a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., nu a dezvoltat și structurat criticile formulate subsumat acestora Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că criticile formulate de reclamant permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru următoarele considerente: Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că susținerile reclamantului referitoare la pretinsa greșită interpretare a actului dedus judecății, respectiv tranzacția extrajudiciară încheiată între părți, nu se circumscriu dispozițiilor legale menționate, care sancționează denaturarea sau schimbarea înțelesului unei convenții, sub acest aspect soluția instanței de apel fiind dată cu respectarea cadrului și limitelor procesuale.

Convenția părților fiind semnată de ambii asociați - părți în litigiu dedus judecății și atestată de avocat, constituie materializarea acordului de voință a celor doi cu privire la obligațiile asumate de fiecare dintre aceștia. Instanța de apel a reținut că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a cesiona părțile sociale deținute în cadrul SC M.S. SRL, și apreciind că, întrucât nu a operat transferul părților sociale de la reclamant către pârât, acesta din urmă nu poate fi obligat la plata sumei de 55.000 euro convenite pentru contravaloarea patrimoniului societății ce i se cuvenea reclamantului.

Susținerea reclamantului în sensul că, prin această apreciere instanța de control a schimbat natura actului juridic dedus judecății, urmează a fi înlăturată de Înalta Curte ca nefondată, în contextul în care, reclamantul însuși, prin precizarea cuantumului pretențiilor depusă în fața primei instanțe, a arătat că suma de 55.000 euro pe care o pretinde a fost convenită prin Hotărârea A.G.A. din 22 august 2009 și reprezintă contribuția sa la patrimoniul societății. Chiar și în eventualitatea în care s-ar avea în vedere opinia recurentului potrivit căreia raportul obligațional dedus judecății este unul complex, obligația pe care acesta și-a asumat-o corelativ plății sumei de 55.000 euro fiind una cu obiect multiplu vizând cumulativ cedarea funcției de administrator al SC M.S.

SRL către pârâtul M.B., demisia din calitatea de salariat al societății; evaluarea patrimoniului societății de către un expert contabil; renunțarea la judecata acțiunii în dizolvarea SC M.S. SRL - obiect al Dosarului nr. 1112/83/2009 și cesionarea părților sociale deținute în cadrul aceleiași societăți în favoarea pârâtului, aceasta nu a fost integral îndeplinită de reclamant și ca atare, soluția ce se impunea a fi dispusă era aceeași, acesta nefiind îndreptățit să pretindă partenerului contractual executarea obligației ce îi incumba, în condițiile în care el însumi, nu și-a îndeplinit propriile obligații asumate. Înalta Curte, reține astfel că, în mod corect, instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 969 C. civ.

și că obligațiile asumate de părți nu mai pot fi executate, în condițiile în care prin hotărâre definitivă și irevocabilă s-a dispus dizolvarea și lichidarea SC M.S. SRL în condițiile art. 233 din Legea nr. 3l/1990 completată și modificată. Susținerile reclamantului referitoare la dolul pârâtului constând în aceea că acesta l-a împiedicat să-și îndeplinească obligația asumată prin tranzacție de a renunța la acțiunea în dizolvarea societății vor fi înlăturate, având în vedere că dolul este o chestiune de fapt, ce ține de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea acesteia. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice.

Pentru a fi în prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial - trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar acesta să contravină dispozițiilor legale Pentru a fi în prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanța, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu exigențele unui anumit text de lege. De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este incident și atunci când, în dezlegarea pricinii, instanța face aplicarea unei norme generale nesocotind existența unei norme speciale. În speță, criticile vizând pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 970 alin. (1) și art. 1014 din C. civ. sunt nefondate și vor fi înlăturate pentru argumentele ce urmează a fi expuse. Astfel, reclamantul a susținut că, pârâtul a încălcat art. 970 alin. (1) din C. civ. potrivit căruia era obligat să se comporte cu bună-credință, prin aceea că s-a opus, în faza procesuală a apelului, la renunțarea la judecata cererii în dizolvarea SC M.S. SRL împiedicându-l astfel să-și execute obligația privind transmiterea dreptului de proprietate asupra părților sociale asumată prin convenția dedusă judecății.

A mai arătat reclamantul că, potrivit dispozițiilor art. 1014 C. civ., pârâtul datorează prețul părților sociale dacă prin faptele sale a împiedicat exigibilitatea creanțelor prin împiedicarea transferării lor. Conform prevederilor art. 1014 din C. civ. "condiția este reputată ca îndeplinită, când debitorul obligat, sub această condiție, a împiedicat îndeplinirea ei." În speță, se constată că reclamantul face confuzie între obligația complexă cu obiect multiplu și condiția ca modalitate a actului juridic constând într-un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde însăși existența actului juridic. În cauză, neexecutarea unei obligații complexe cu pluralitate de obiect, în temeiul căreia debitorul acesteia datorează prestații multiple nu este similară unei obligații condiționale, afectate de condiție, eveniment de a cărui îndeplinire depinde însăși existența acesteia, norma legală precitată nefiind incidentă în cazul obligației complexe.

În ceea ce privește critica vizând necenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate apelantului-pârât de către instanța de prim control judiciar, Înalta Curte apreciază că poate fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din perspectiva unei eventuale incorecte aplicări a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dar că aceasta este nefondată în considerarea următoarelor: Astfel, potrivit art. 274: "Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere sa plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat." Se constată că, în cauză, din totalul cheltuielilor de judecată efectuate de pârât în fond și apel, în cuantum de 11.160 RON, 3.336,42 RON reprezintă taxa judiciară de timbru și timbru judiciar achitate în apel, sumă care nu poate face obiectul cenzurii instanței potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ., iar diferența de 7.824 RON, reprezentând onorariu de avocat, achitat pentru susținerea apărării în două grade de jurisdicție, nu este disproporționat de mare în raport de complexitatea cauzei și valoarea pretențiilor deduse judecății în cuantum de 55.000 euro, echivalentul sumei de 234.850 RON, valoare din care onorariul aferent fiecărui grad de jurisdicție reprezintă aproximativ 1,86%.

În ceea ce privește critica referitoare la nepronunțarea primei instanțe în asupra petitului privind constatarea intervenirii tranzacției dintre părți, care în opinia reclamantului are finalitatea nesoluționării cererii privind constatarea existenței cesiunii părților sociale, Înalta Curte urmează a o înlătura, motivat de faptul că reclamantul nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe, astfel că această susținere nu a făcut obiectul analizei instanței de apel și prin urmare nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs, caz în care instanța s-ar pronunța omisso medio. În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte apreciază soluția instanței de apel ca fiind corectă și legală, înlăturând ca irelevante criticile formulate împotriva acesteia.

Pentru a răspunde greșitei aplicări a legii, reclamantul se află în situația de a demonstra că instanța, recurgând la unele texte de lege, a dat acestora o interpretare eronată sau reținut fapte pe care le-a calificat greșit, în raport cu exigențele unui anumit text de lege. În cazul de față, cu referire la motivul de nelegalitate invocat, se reține că reclamantul, prin argumentele aduse, a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ceea ce privește modul de aplicate a legii. Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile reclamantului nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, modalitatea în care acestea au analizat probele administrate în cauză, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul S.Z. împotriva Deciziei nr. 56/2012-A/C din 26 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul S.Z. împotriva Deciziei nr. 56/2012-A/C din 26 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS