ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3849/2021

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 07.05.2018 sub numărul x/2018 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Raportului de evaluare nr. x/19.04.2018 emis de Agenția Națională de Integritate.

Soluția instanței de fond. Prin sentința civilă nr. 5397 din 17.12.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs formulată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 5397 din 17.12.2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a acestuia și modificarea în totalitate a sentinței recurate și, pe fond, admiterea acțiunii. A invocat reclamantul prev. art. 87 alin. (1), lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice si în mediul de afaceri, prevenirea si sancționarea corupției, redând textul de lege în integralitate. A susținut aceeași parte că incompatibilitatea este determinată de exercitarea în paralel a unor funcții publice și private însă, în ceea ce îl privește a menționat că nu a exercitat o funcție prohibita, sens în care se impune admiterea cererii de recurs.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 08 aprilie 2019, pârâta Agenția Națională de Integritate a solicitat să se constate în temeiul art. 486 C. proc. civ. nulitatea cererii de recurs iar, în subsidiar, să se respingă cererea.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. Trecând la analiza motivelor de nelegalitate circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărui "casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că sunt nefondate, de asemenea. Instanța de fond a fost învestită, pe calea prevăzută de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, cu soluționarea cererii formulate de reclamantul A., având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. 13469/G/II, emis de intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate, prin care s-a reținut că persoana evaluată a încălcat regimul juridic al incompatibilităților în sensul prevăzut de art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, deținând în perioada 04.07.2012 - 09.02.2017, simultan, funcția de viceprimar al Comunei Frumosu cu calitatea de administrator al B. S.R.L.. Instanța a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată, soluție care este legală, reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, Înalta Curte considerând-o a fi în sensul scopului normei prevăzute de art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Critica prin care recurentul-reclamant susține că starea de incompatibilitate nu există, întrucât nu a exercitat efectiv o altă funcție decât cea de viceprimar, calitatea de administrator a societății comerciale rămânând doar ca titulatură de la momentul la care a fost înființată persoana juridică B. S.R.L., nu are susținere câtă vreme art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în forma în vigoare în perioada evaluată, funcția de viceprimar era incompatibilă cu calitatea de administrator al unei societăți comerciale. Mai mult decât atât, nu are nici un fel de relevanță în prezenta speță alegația recurentului conform căreia activitatea pretins a fi remunerată în baza contractului de manadat comercial a reprezentat doar o formă legală de a achita impozite la stat, câtă vreme dispoziția legală din Legea nr. 161/2003 nu condiționează existența stării de incompatibilitate de realizarea unor venituri într-un anumit cuantum din deținerea simultană a celor două funcții ci este suficient ca persoana în cauză să obțină orice formă de venit din activitatea suplimentară în raport de care s-a constatat incompatibilitatea. În raport de conținutul clar și precis determinat al dispoziții legale amintite mai sus, se constată că starea de incompatibilitate există în prezența îndeplinirii simultane a funcției de viceprimar și a celei de administrator a unei socități comerciale, cum este cazul în speță. Este de observat că, potrivit textului legal mai sus-menționat, existența situației de incompatibilitate este întrunită prin simpla realizare cumulativă a celor două condiții - calitatea de viceprimar și calitatea de administrator de societate comercială pe care reclamantul le-a întrunit, simultan, în perioada relevantă în cauză, respectiv 04.07.2012 - 09.02.2017. Intenția legiuitorului, așadar, este clară și neechivoc exprimată, în sensul stabilirii unei incompatibilități între funcția de primar/viceprimar și cea de administrator al unei societăți comerciale. Referitor la critica prin care recurentul-reclamant susține că trebuia să se dea eficiență modificărilor aduse art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 prin Legea nr. 128/2017, este adevărat că legea incidentă, în articolul care interesează, a suferit modificări în sensul instituirii unei excepții pentru situația în care calitatea de membru în consiliul de administrație al unei instituții publice vizează o unitate de învățământ din rețeaua autorităților unităților de administrație publică locală. Astfel, potrivit Legii nr. 128/2017 de modificare a Legii nr. 161/2003, există incompatibilitate pentru cumulul de calități ...cu excepția... membrilor în consiliile de administrație ale unităților și instituțiilor de învățământ de stat sau confesionale și ale spitalelor publice din rețeaua autorităților administrației publice locale. O atare modificare legislativă, însă, nu reprezintă legea aplicabilă raportului juridic de drept administrativ supus analizei în prezenta cauză, și aplicarea acestei dispoziții legale nu poate fi atrasă asupra litigiului din prezenta cauză, așa cum greșit apreciază recurentul-reclamant dată fiind perioada suspusă verificării, respectiv 04.07.2012 - 09.02.2017. Se constată, astfel, că modificarea legislativă a survenit la un moment ulterior perioadei în care recurentul a fost supus verificății și pentru care a fost constatată starea de incompatibilitate. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. În același sens, potrivit art. 6 din C. civ. - cu care legea de drept administrativ (material și procesual) se completează, potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, aceasta nu are putere retroactivă. Nu se poate reține astfel, aplicarea Legii de modificare nr. 128/2017, publicată în M.O. din 7 iunie 2017, înapoi în timp, anterior datei edictării ei, pentru a se reține astfel a fi incidentă și situației recurentului-reclamant, cu mult premergătoare apariției acestei legi (04.07.2012 - 09.02.2017), nefiind vorba, prin excelență, despre o lege penală sau contravențională pentru care Constituția admite, prin excepție, retroactivitatea. Reglementarea incompatibilităților, din punct de vedere al existenței și efectelor pe care le generează, se raportează la legea în vigoare la momentul cumulării funcțiilor incompatibile, fără a avea relevanță modificările legislative intervenite ulterior, în cursul, sau după finalizarea activității de evaluare Astfel, raportul juridic este supus reglementărilor legale în vigoare la data nașterii sale, schimbarea ulterioară a condițiilor legale neavând nicio influență asupra legalității acestuia. Cu alte cuvinte, o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data nașterii ei. De aceea, în mod legal, pârâta ANI a aplicat faptelor de incompatibilitate dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în vigoare la data comiterii acestora, și nu dispozițiile Legii nr. 128/2017, care a intrat în vigoare ulterior săvârșirii faptei de incompatibilitate referitoare la deținerea și exercitarea simultană a funcției de viceprimar și funcției de membru în Consiliul de Administrație al unor școli gimnaziale. Față de acestea, se reține, încă o dată, că recurentul-reclamant s-a aflat în stare de incompatibilitate, prin efectul legii, întrucât a exercitat simultan funcția de viceprimar al orașului Negrești și cea de administrator al B. S.R.L.. Nu servește în prezenta cauză, pentru înlăturarea concluziilor de mai sus, nici argumentul legat de interpretarea dispozițiilor cu observarea modificărilor succesive în timp. Soluția legislativă instituită de art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în forma în vigoare intervalului temporal pentru care se constatase incidentul de integritate, este clar în sensul unei incompatibilități pentru situația de cumul de calități precum cel în cauză, astfel că, nu invită la speculații și interpretări, în care forma viitoare a legii (care introduce excepția), să poată constitui un argument de clarificare, interpretare. Această lege este o chestiune de optică legislativă ce aparține exclusiv legiuitorului, care și-a asumat o astfel de formă, tot astfel cum, ulterior, în 2017, legiuitorul a înțeles să-și asume o altă optică și să instituie o excepție în sensul arătat anterior. În acest sens, de altfel, s-a pronunțat și Curtea Constituțională în decizia nr. 45 din 22 ianuarie 2019, arătând că din această perspectivă, a succesiunii legilor în timp, Curtea a observat că autorul critică, în realitate, modul de interpretare și aplicare a legii de către Agenția Națională de Integritate, aspect ce excedează controlului de constituționalitate. În acest sens, Curtea a reținut că, în jurisprudența sa în materie, a constatat că susținerile privind înțelegerea conținutului normelor juridice criticate, prin corelare cu alte dispoziții legale, vizează interpretarea și aplicarea legilor în cauza dedusă judecății. Cu privire la succesiunea în timp a soluțiilor legislative criticate, Curtea a reținut că acestea reprezintă opțiunea legiuitorului, încadrându-se în marja sa de apreciere cu privire la stabilirea regimului incompatibilităților, iar instanța judecătorească analizează aplicarea legii la cazul dedus judecății, potrivit principiului tempus regit actum. În concluzie, Înalta Curte constată că este neîntemeiată critica din recurs privitoare la neaplicarea de către autoritatea pârâtă și de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 128/2017. Prin urmare, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond, de menținere a Raportului de evaluare prin care s-a reținut starea de incompatibilitate în sarcina recurentului-reclamant este legală, corect fiind constatată incidența prevederilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în forma în vigoare intervalului temporal pentru care se constatase incidentul de integritate. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.