ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 466/2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 07.02.2018 sub nr. de mai sus reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Integritate, solicitând anularea Raportului de evaluare nr. x/13.02.2018 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 4495 din 5 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în anularea Raportului de evaluare nr. x/13.02.2018 formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 4495 din 5 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A..

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva sentinței de fond, criticând-o pentru motive de nelegalitate, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se susține că prima instanță a înlăturat argumentele sale privind nelegalitatea Raportului de evaluare nr. x/13.02.2018 fără să țină cont de interpretarea coroborată a tuturor normelor legale incidente în speță, în acord cu scopul urmărit de legiuitor.

Referitor la cauza raportului de evaluare, prima instanță apreciază că aceasta trebuie apreciată în acord cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 176/2010 referitoare la asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, iar nu prin raportare la efectele produse de constatare, care nu ar face obiectul analizei în prezenta speță.

Cu toate acestea, recurentul apreciază că prevederile art. 8 din Legea nr. 176/2010 stabilesc scopul ANI și a activității sale în general, însă cauza actului emis de către instituție în exercitarea atribuțiilor sale trebuie sa fie una concretă, căci în lipsa unei finalități a actului care să deservească în mod real interesului public, emiterea raportului de evaluare nu se justifică.

În acest sens, se precizează că recurentul a deținut calitatea de șef de secție până la data de 30.12.2016, iar cea de membru în consiliul de administrație al ICUTR Cluj-Napoca până la data de 03.01.2017, când a înaintat demisia din aceste funcții. Prin urmare, atât la data sesizării ANI (09.01.2017), cât și la data întocmirii raportului de evaluare (13.02.2018), exercițiul funcțiilor amintite a încetat. În aceste condiții, constatarea ANI este lipsită da finalitate, deoarece remediile față de pretinsul conflict de interese, care sunt prevăzute de art. 185 alin. (15) din Legea nr. 95/2006, nu mai pot fi dispuse. Astfel, pe de o parte, rezilierea contractului de administrare sau revocarea din funcție nu mai poate opera, iar pe de altă parte, eventuale despăgubiri nu ar putea fi solicitate, deoarece nu există prejudiciu cauzat instituției, având în vedere natura funcțiilor deținute (funcții nedeciziorii care nu pot să cauzeze o pagubă în gestiunea spitalului).

Pentru aceste considerente, în opinia recurentului, raportul de evaluare este lipsit de cauză la data întocmirii sale, ceea ce atrage ca sancțiune nulitatea actului.

Referitor la limitele controlului ANI din perspectiva persoanelor care pot fi supuse evaluării potrivit art. 1 din Legea nr. 176/2010, prima instanță apreciază ca fiind irelevante toate argumentele prezentate de recurent în considerarea faptului că ar fi relevante doar dispozițiile din Legea nr. 95/2006 care

reglementează conflictul de interese aplicabil deopotrivă șefilor de secție și membrilor consiliului de administrație (art. 130 alin. (2)coroborat cu art. 184 și art. 186), precum și prevederile art. 1 pct. 32 din Legea nr. 176/2010 potrivit cărora persoanele cu funcții de conducere din cadrul instituțiilor sanitare publice au obligația de a depune declarații de avere și de interese.

Însă, recurentul apreciază că prima instanță nu a analizat în mod temeinic motivul de nelegalitate invocat și în consecință, nu a ținut cont de toate normele legale incidente, care prezintă relevanță deosebită sub aspectul competenței ANI de a evalua persoane cu funcții similare cu cele deținute de recurent în perioada anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 79/2016.

Consideră recurentul că ANI poate să evalueze doar anumite categorii de persoane, respectiv strict cele care au obligația legală de a declara averea și interesele lor în condițiile Legii nr. 176/2010* potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Prin urmare, reglementarea unor situații de conflict de interese sau cazuri de incompatibilitate printr-o lege specială, precum Legea nr. 95/2006 nu este suficientă pentru a atrage competența ANI, ci suplimentar, persoana trebuie să aibă obligația de a declara averea și interesele în temeiul Legii nr. 176/2010. Pentru a stabili în ce măsură persoana titulară a unei funcții este supusă obligație de declarare, trebuie verificat dacă aceasta se încadrează într-una din categoriile expres prevăzute de art. 1 din Legea nr. 176/2010.

Prima instanță a apreciat că recurentul, (pentru perioada în care am avut calitatea de șef de secție, respectiv membru în consiliul de administrație al ICUTR Cluj-Napoca) ar face parte din categoria prevăzută la pct. 32 al art. 1 din Legea nr. 176/2010, care include "persoane cu funcții de conducere și control din cadrul unităților sistemului de învățământ de stat și unităților de stat din sistemul de sănătate publică", însă, pentru ca această încadrare să fie aplicabilă în speță, este obligatoriu ca funcția de șef de secție și funcția de membru în consiliul de administrație să fie funcții de conducere și control.

În aceste condiții, contrar considerentelor primei instanțe, recurentul opinează că este esențială natura juridică a acestor funcții pentru a determina dacă sunt, într-adevăr, funcții de conducere și control. Astfel, natura lor juridică poate fi stabilită pornind de la atribuțiile aferente funcțiilor, care sunt reglementate de art. 185 alin. (4) din Legea nr. 95/2008 (art. 134 alin,(3) în numerotarea anterioară republicării) sau art. 187 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 (art. 186 alin. (9) în numerotarea anterioară republicării).

Cu toate acestea, prima instanță a înlăturat ab inițio toate argumentele dezvoltate referitoare la natura juridică a celor două funcții (șef de secție și membru în consiliul de administrație), pe care le califică drept funcții de conducere și control doar prin raportare la dispozițiile art. 184 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

Recurentul susține că această calificare este eronată, cu consecința aplicării greșite a art. 1 pct. 32 din Legea nr. 176/2010, având în vedere că noțiunea de funcție de conducere și control din cuprinsul art. 1 alin. (1) pct. 32 din Legea nr. 176/2010 se referă la persoane care exercită în mod individual conducerea și controlul instituției din perspectivă administrativă.

De altfel, în chiar raportul de evaluare, ANI își raportează perioada de evaluare doar la durata de exercitare a funcției de șei de secție, fără să se mai refere la durata de exercitare a funcției de membru în consiliul de administrație, atunci când își verifică competența, raportat la art. 1 alin. (1) pct. 32 din Legea nr. 176/2010.

De asemenea, noțiunea de funcție de conducere și control se refera Ia conducerea administrativă a instituției care implica atribuții decizionale și care pot fi în mod real sensibile din perspectiva integrității evaluate de către ANI.

Recurentul precizează că potrivit art. 185 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, șefii de secție au ca atribuții îndrumarea și realizarea activității de acordare a îngrijirilor medicale în cadrul secției respective și răspund de calitatea actului medical. Prin urmare, șeful de secție nu exercită atribuții decizionale cu privire la conducerea untități, ci răspunde doar de calitatea actului medical, motiv pentru care nu poate fi asimilat categoriei prevăzute de art. 1 alin. (1) pct. 32 din Legea nr. x.

Chiar dacă prin art. 134 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, legiuitorul tratează funcția de șef de secție ca fiind o funcție de conducere, acesta nu are în vedere conducerea decizională la nivelul întregii instituții, ci vizează exclusiv organizarea secției sub aspect medical.

De asemenea, față de funcția de membru în consiliul de administrație al spitalului public în mod similar, consiliul de administrație nu este în mod direct răspunzător de conducerea operativă a spitalului, în condițiile în care atribuțiile sale nu sunt decizionale, ci de avizare. Prin urmare, nici sub acest aspect, funcția nu se încadrează în ipoteza reglementată de pct. 32 a art. 1 din Legea nr. 176/2010.

Se precizează că dispozițiile art. 1 alin. (1) pct. 32 din Legea nr. 176/2010 sunt de strictă aplicare și interpretare, având în vedere că normele legii sunt de drept public și reglementează un anumit tip de control administrativ. In egală măsură, norma legală trebuie interpretată și în conformitate cu scopul avut în vedere de către legiuitor, respectiv evaluarea acelor funcții care pot să fie problematice din perspectiva dobândirii averii sau a unei stări de conflict cauzată fie de un cumul de calități, fie de alte împrejurări.

În acest context, recurentul precizează că este deosebit de relevantă adoptarea O.U.G. nr. 79/2016, act normativ care aduce lămuriri suplimentare sub aspectul determinării subiectelor obligației de declarare a averii și intereselor în temeiul Legii nr. 176/2010 la nivelul spitalelor publice.

Prin O.U.G. nr. 79/2016 se modifică art. 183 din Legea nr. 95/2006 în sensul că se precizează în mod expres că au obligația de a depune la spitalul în cauză o declarație de interese, precum și o declarație de avere potrivit prevederilor Legii nr. 176/2010 persoanele cu funcții de conducere și control din cadrul spitalului public, printre care sunt enumerați și șefii de secție și membrii consiliului de administrație. Prin urmare, doar prin O.U.G. nr. 79/2016 se includ șefii de secție și membrii consiliului de administrație în categoria persoanelor care dețin o funcție de conducere și control în cadrul unităților sanitare de stat în înțelesul Legii nr. 176/2010, prin precizarea expresă a obligației de a depune la rândul lor declarații de avere, respectiv de interese în conformitate cu această lege, iar expunerea de motive este relevantă în acest sens.

De aceea, în lipsa obligației de declarare conform Legii nr. 176/2010, pentru perioada anterioară implementării dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2016, ANI nu poate să efectueze evaluarea din perspectiva averii, incompatibilităților și a conflictelor de interese a recurentului în calitate de șef de secție, respectiv de membru în consiliul de administrație al ICUTR Cluj-Napoca.

Pe acest aspect, se concluzionează că dispozițiile art. 1 alin. (1) pct. 32 din Legea nr. 176/2010 potrivit cărora au obligația declarării averii și a intereselor persoanele cu funcții de conducere și control din cadrul unităților de stat din sistemul de sănătate publică, nu se aplică persoanelor care dețin funcția de șef de secție sau de membru în consiliul de administrație al unui spital public cum este ICUTR Cluj-Napoca, astfel încât nu sunt supuse controlului exercitat de către ANI.

A mai susținut recurentul că ANI poate să evalueze doar persoanele care au obligația de declarare a averii și intereselor în temeiul Legii nr. 176/2010, însă aplicabilitatea acestei obligații nu numai că este determinată de încadrarea persoanei într-una din categoriile enumerate de art. 1 din Legea nr. 176/2010, ci suplimentar, obligația este condiționată și de implementarea la nivelul instituției a dispozițiilor art. 5 și 6 din Legea nr. 176/2010.

Recurentul consideră că obligația de declarare a averii și intereselor este aplicabilă sub condiția ca în cadrul instituției, să existe desemnată o persoană responsabilă cu implementarea prevederilor legale privind declarațiile de avere și declarațiile de interese.

Din cuprinsul art. 5 alin. (2) și art. 6 din Legea nr. 176/2010 rezultă că depunerea declarațiilor se realizează printr-un compartiment specializat, îndeplinirea obligației fiind intermediată de către persoana responsabilă desemnată, în condițiile în care procedura de completare și înregistrare a declarațiilor se îndeplinește cu concursul persoanei responsabile, rezultă că obligația de declarare a averii și intereselor nu este opozabilă persoanei până la asigurarea contextului procedural impus de lege pentru declararea averii si a intereselor.

De altfel, chiar titlul marginal al cap. II din Legea nr. 176/2010 poartă denumirea de implementarea prevederilor legale privind declarația de avere și declarațiile de Interese.

În cazul spitalelor publice nu s-au desemnat persoane responsabile potrivit art. 5 din Legea nr. 176/2010, un alt motiv pentru care s-a intervenit legislativ prin O.U.G. nr. 79/2016. Astfel, doar după aplicarea acestui act normativ, se poate pune în discuție existența unei obligații efective de declarare a averii și intereselor potrivit Legii nr. 176/2010.

De asemenea, art. IV din O.U.G. nr. 79/2016 precizează că în termen de 30 de zile de la împlinirea termenului prevăzut la art. III persoanele care la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgentă ocupă funcții de conducere și control (...) în cadrul spitalelor publice vor depune declarații de avere și declarații de interese conform prevederilor art. 118 și 119 din Legea nr. 95/2006.

În speță, recurentul arată că a demisionat în data de 30.12.2016 din calitatea de șef de secție, iar în data de 03.01.2017 din funcția de membru în consiliul de administrație al ICUTR Cluj-Napoca. Având în vedere că cele două funcții au încetat înainte de implementarea prevederilor O.U.G. nr. 79/2016

,

astfel că nu este supus obligației legale de declarare a averii și a intereselor pentru perioada de exercitare a funcțiilor respective.

Prin urmare, având în vedere că nu se poate reține obligația de declarare în perioada în care a avut calitatea de șef secție clinică, respectiv de membru In consiliul de administrație al ICUTR Cluj-Napoca, ANI nu este abilitată potrivit Legii nr. 176/2010 să-l evalueze.

Dintr-o altă perspectivă, hotărârea este criticată referitor la normele imperative privind obținerea de către ANI a informațiilor nepublice sub sancțiunea nulității absolute exprese.

Deși nu contestă că o parte din informațiile obținute de către ANI anterior datei de 17.01.2013 sunt date cu caracter public, totuși instanța omite o bună parte din date care au caracter nepublic și care nu se regăsesc exclusiv în actul de sesizare.

De exemplu, prin adresa nr. x/10.01.2017, ANI solicită de la Ministerul Sănătății - Cabinet Ministru o serie de documente privind date cu caracter personal respectiv: datele de identificare (nume și prenume, CNP, domiciliul, seria, numărul, organul emitent și data eliberării actului de identitate), or datele cu caracter personal sunt informații nepublice, protejate de legislația specială în materie, respectiv de Legea nr. 677/2001 în vigoare la dala emiterii actului.

La data de 06.02.2017, în răspuns la adresă, ICUTR Ciuj-Napoca pune la dispoziția ANI dalele personale ale recurentului, inclusiv CNP-ul și date privind actul de identitate, precum și actele care privesc funcțiile acestuia (numiri și demisia din 03.01.2017).

Față de aceste date, prima instanță nu face aplicarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 544/2001 care exceptează de la accesul liber informațiile cu privire la datele personale si care confirmă astfel, caracterul nepublic al acestor date.

De asemenea, se arată că prin adresa mai sus amintită, ANI solicită și primește inclusiv copii ale actelor de numire/suspendare/revocare din funcțiile deținute de recurent în cadrul ICUTR Cluj-Napoca. Deși anumite informații referitoare la conducerea instituției publice pot fi într-adevăr obținute în temeiul ari. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001, aceste informații sunt limitate la activitatea instituției (și se pot referi la structura organizatorică sau la numele persoanelor care dețin o anumită funcție), însă nu conferă acces liber la conținutul integral al actelor de numire, suspendare sau de revocare din funcție, așa cum în mod eronat apreciază prima instanță.

In final, prima instanță omite faptul că ANI solicită și obține informații nu numai de la ICUTR Cluj-Napoca sau ONRC, ci și de la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, cu privire a situația fiscală personală a recurentului, informații care sunt în mod evident nepublice și care nu fac obiectul prevederilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001.

Prin urmare, raportul de evaluare a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor art. 13 din lege coroborat cu art. 20, deoarece ANI a solicitat și obținut date cu caracter nepublic înainte ca recurentul să fie informat și invitat pentru a exprima un punct de vedere, ceea ce atrage nulitatea expresă a actului contestat potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

În sfârșit, un ultim motiv de recurs se referă la evaluarea conflictului de interese In reglementarea Legii nr. x cu privire la șefii de secție si membrii consiliului de administrație din cadrul spitalului public prin prisma dispozițiilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003.

Recurentul apreciază că prima instanță a apreciat în mod greșit raportul dintre norme (cele cuprinse în Legea nr. x față de cela cuprinse în Legea nr. 161/2003) și a aplicat în mod nelegal dispozițiile referitoare la conflictul de interese în reglementarea Legii nr. 95/2006 pentru perioada în care a deținut funcția de șef de secție și de membru în consiliul de administrație al ICUTR Cluj-Napoca.

În primul rând, arată că deși normele din Legea nr. 95/2006 privitoare la conflictul de interese sunt norme speciale în materie, Legea nr. 161/2003 conține norme care stabilesc principiile și definiția conflictului de interese (art. 70 și 71) și care trebuie avute în vedere cu prioritate. Astfel, chiar dacă în principiu normele Legii nr. 161/2003 ar putea fi calificate drept norme generale de la care se poate deroga prin norme speciale, totuși situația Legii nr. 161/2003 este una de excepție, deoarece aceasta prevalează față de orice altă lege specială, în temeiul art. 32 din Legea nr. x.

Astfel, dacă se admite că este incidență Legea nr. 176/2010 și că ANI este abilitată să evalueze prin raport conflictul de interese din Legea nr. 95/2005, atunci ANI era obligată să aplice dispozițiile Legii nr. 161/2003 cu prioritate în baza art. 32 din Legea nr. 176(2010 potrivit căruia "Dispozițiile prezentei legi (n.n. Legea nr. 176/2010) se completează cu cele ale (.,.), precum și cu dispoziția altor acte normative, inclusiv ale celor care reglementează alte incompatibilități și conflicte de interese, dacă acestea nu sunt contrare prezentei" legi și Legii nr. 161/2003. cu modificările și completările ulterioare".

Prin urmare, calificarea unei situații ca fiind conflict de interese nu se poate face doar prin raportare la norma legii speciale, ci trebuie să fie avute în vedere și dispozițiile Legii nr161/2003, respectiv cele ale art. 70 care definesc conflictul de interese și care stabilesc elementele sale componente esențiale, fără de care o anumită situație nu ar putea fi calificată ca fiind conflict de interese, precum și cele ale art. 71 care stabilesc principiile prevenirii conflictului de interese, precum transparența deciziei sau supremația interesului public. De aceea, recurentul susține că prima instanță în mod nelegal a exclus de la aplicare aceste dispoziții.

Pentru a determina situația premisă a conflictului de interese, nu se verifică doar elementele din reglementarea art. 130 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, ci suplimentar se va evalua dacă situația poate să reprezinte conflict de interese în baza art. 70 din Legea nr. 161/2003 respectiv dacă întrunește următoarele elemente:

- persoana care deține funcția publică are un interes personal de natura patrimonială,

- interesul respectiv ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care fi revin.

De aceea, pentru conflictul de interese în care s-ar putea regăsi șefii de secție ai spitalului public sau membrii în consiliul de administrație nu sunt suficiente cumulul de calități deținute și existența raporturilor juridice patrimoniale, ci trebuie să se analizeze dacă interesul de natură patrimonială care s-ar prezuma raportat la calitatea de asociat al unei societăți comerciale și existenta contractelor dintre aceasta societate și spitalul public, ar fi putut să influențeze îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin persoanei în calitatea de șef de secție, respectiv de membru în consiliul de administrație la spitalului public. Astfel, numai în aceste condiții se poate identifica o vătămare concretă sau cel puțin un risc de vătămare a interesului public, care este în final, scopul urmărit prin normele care instituie cazurile de conflict de interese

Insă, atât ANI, cât și prima instanță au reținut conflictul de interese doar prin raportare la deținerea cumulată a calității de șef de secție și cea de membru în consiliul de administrație al ICUTR Cluj-Napoca cu cea de asociat al societății B. S.R.L. (respectiv cu calitatea soției de asociat și cea a fiului de administrator în cadrul aceleiași societăți), societate cu care spitalul s-a aflat în relații comerciale, fără să mai verifice dacă acest cumul în concret, ar fi putut să influențeze îndeplinirea cu obiectivitate de către recurent a atribuțiilor aferente funcțiilor din cadrul spitalului.

În speță, nu este îndeplinită condiția ca întrunirea cumulată a calităților să fie în măsură să influențeze îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor aferente funcțiilor de șef de secție, respectiv de membru în consiliul de administrație al ICUTR Cluj-Napoca deoarece aceste funcții nu sunt funcții de decizie, prin raportare la care recurentul să fi fost abilitat să angajeze spitalul public în relații contractuale cu societatea B. S.R.L..

Așa cum se reține și în raportul de evaluare, contractele au fost semnate în numele ICUTR Cluj-Napoca de către managerul de la acea data. Recurentul arată nu a fost implicat, în calitatea de șef de secție a clinicii de Urologie II sau de membru în consiliul de administrație al ICUTR Cluj-Napoca, într-unul dintre procesele de luare a deciziei la nivel de conducere al spitalului cu privire la încheierea contractelor cu B. S.R.L., pentru că printre atribuțiile aferente celor două funcții nu se regăsește o prerogativa de decizie sau de participare la luarea unei decizii în acest sens, astfel încât prin chiar natura funcțiilor acestea nu sunt apte să atragă existenta conflictului de interese.

De altfel, conflictul de interese este reglementat ca atare în Legea nr. 95/2006 în secțiunea dedicată managerului spitalului, care într-adevăr, raportat la natura acestei funcții, justifică existenta unut conflict de interese cu deținerea cumulată a unor părți sociale sau alte interese la o societate privată cu care spitalul s-ar afla în relații contractuale. Aplicarea acestei norme și în cazul șefului de secție, respectiv în cazul membrilor din consiliul de administrație prin trimiterile făcute prin art. 185 alin. (15) și art. 187 alin. (13) din Legea nr. 95/2006 trebuie să se facă în mod corespunzător, respectiv să se verifice dacă există pentru șeful de secție sau pentru membrii consiliului de administrație atribuții decizorii care i-au fost delegate de natură să atragă incidența conflictului de interese, ceea ce în speță nu a fost cazul.

In concluzie, raportul de evaluare este emis cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 161/2003 privitoare la condițiile pe care conflictul de interese trebuie să le îndeplinească, având în vedere că funcțiile de șef de secție și cea de membru în consiliul de administrație al ICUTR Cluj-Napoca nu sunt în măsura prin simpla lor natură (funcții nedecizorii) să atragă o situație de conflict de interese precum cea prevăzută de art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, în absența unor atribuții particulare atipice delegate care să permită titularului funcției să adopte decizii cu privire la conducerea operativă a spitalului public.

Intimata pârâtă ANI a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca tardiv formulat, iar în subsidiar ca nefondat.

Intimata susține că sentința Curții de Apel București a fost pronunțată la data de 05.11.2018, fiind comunicată Agenției Naționale de Integritate precum și recurentului-reclamant la data de 06.02.2019, iar în raport de data formulării recursului - 07.03.2019, acesta este declarat tardiv cu încălcarea prevederilor art. 485 C. proc. civ. și 20 din Legea nr. 554/2004.

În legătură cu criticile formulate, se arată, contrar celor invocate de către recurent, că natura funcțiilor de șef de secție, respectiv de membru In consiliul de administrație al unei instituții spitalicești de stat este prevăzută în mod expres în Legea nr. 95/2006, sub aspectul incidentelor de integritate reprezentate de incompatibilități și de conflicte de interese.

In cauză, raportul de evaluare a fost întocmit ca urmare a constatării unor fapte de conflicte de interese în sarcina medicului șef de secție dr. A., membru în consiliul de administrație al Institutului, aspecte care, prin natura faptelor nu au în vedere

alte atribuții efective ale funcțiilor deținute, ci analizează conduita avută prin raportare la dispozițiile legale speciale.

Tot lipsit de relevanță pentru eventuala înlăturare a stării de conflict de interese reținute este și expunerea recurentului referitoare la lipsa completării și a depunerii declarațiilor de avere și de interese.

Punctând pe scurt aceste alegații menționează faptul că Legea fir. 176/2010 care reglementează cadrul general de completare și de depunere a declarațiilor de avere și de interese de către persoanele care dețin una dintre funcțiile prevăzute la art. 1 al aceluiași act normativ este în vigoare încă din 2010 iar obligația completării și depunerii exista și în legislația anterioară.

Subliniază, de asemenea, faptul că obligația depunerii declarațiilor de avere și de interese de către persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) Legea nr. 176/2010 este o obligație personală a acestora, chiar textul de lege făcând această mențiune la art. 4), nedepunerea lor neputând fi imputată niciunei alte persoane.

Aplicabilitatea normelor speciale din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății în situațiile privind incompatibilitățile și/sau conflictele de interese din rândurile persoanelor cu funcții specifice, prevăzute în acest act normativ, este una corecta.

Este adevărat că Legea nr. 161/2003 reprezintă sediul materiei privind incompatibilitățile și conflictele de interese ce pot apărea în exercitarea funcțiilor publice menționate, însă acest act normativ este unul cu caracter general în materie și el poate fi completat cu orice altă reglementare cu caracter specific din acest domeniu, cât timp nu are o natură contrară.

În ceea ce privește nulitatea raportului de evaluare prin raportare la încălcarea prevederilor legale referitoare la informarea persoanei evaluate, respectiv la colectarea datelor cu caracter nepublic, se arată că susținerile recurentului sunt nefondate.

Așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond în cuprinsul sentinței recurate evaluarea situației de conflict de interese s-a realizat exclusiv pe baza informațiilor cu caracter public, nefiind încălcate prevederile art. 20 și art. 13 din Legea 176/2010.

Recurentul deține o funcție pentru care există obligația depunerii declarațiilor de avere și de interese, documente ce sunt centralizate la nivelul ANI și în cuprinsul cărora persoana declarantă are obligația completării unor date din cele utilizate de inspectorul de integritate la debutul procedurii (nume, prenume, funcție, alte calități, venituri). Prin urmare, aceste informații sunt publice, având în vedere funcțiile exercitate.

II. Soluția instanței de recurs

1.1 Excepția tardivității recursului invocată de intimată este nefondată, având în vedere că au fost respectate prevederile art. 20 din Legea 554/2004, la depunerea prezentului recurs, referitoare la termenul legal de declarare a căii de atac.

Astfel, hotărârea primei instanțe a fost comunicată recurentului la data de 22.02.2019, iar recursul a fost înaintat instanței la data de 07.03.2019 (așa cum rezultă din mențiunile aflate pe plicul de corespondență aflat în original la dosar recurs). În aceste condiții se constată că termenul legal de 15 zile stabilit de legiuitor pentru exercitarea căii de atac a recursului a fost respectat.

1.2 Recursul declarat de reclamant este de asemenea nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

Motivele de recurs invocate de reclamant se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când au fost interpretate sau aplicate greșit normele de drept material.

Un prim aspect de nelegalitate invocat se referă la lipsa cauzei raportului de evaluare. În opinia recurentului, de vreme ce nu se mai pot dispune sancțiunile prevăzute de art. 185 din Legea 95/2006, raportul de evaluare este lipsit de finalitate, iar lipsa cauzei atrage nulitatea lui.

Înalta Curte constată că recurentul face o confuzie între cauza raportului de evaluare și consecințele juridice produse de acesta. Astfel, cauza întocmirii raportului de evaluare este cea antamată de art. 1 din Legea 176/2010, așa cum just a reținut și prima instanță, și anume aceea a asigurării integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționalizate.

Or, imposibilitatea dispunerii remediilor prevăzute de art. 185 din Legea 96/2006, reprezintă o chestiune ce nu face obiectul prezentului demers procedural, deoarece este ulterioară constatării definitive a conflictului de interese. Aplicarea sancțiunilor legale nu reprezintă o cauză a raportului de evaluare, așa cum a susținut recurentul, iar imposibilitatea obiectivă de aplicare a acestora nu poate atrage nulitatea raportului de evaluare, în condițiile în care sunt ulterioare constatării conflictului de interese și reprezintă consecința firească a definitivării acestei constatări.

A mai fost invocată ca motiv de recurs, încălcarea limitelor controlului ANI din perspectiva persoanelor care pot fi supuse evaluării potrivit art. 1 din Legea 176/2010.

În concret, se susține că prima instanță nu a analizat în mod temeinic motivul de nelegalitate invocat și, în consecință, nu a ținut cont de toate normele legale incidente, care prezintă relevanță deosebită sub aspectul competenței ANI de a evalua persoane cu funcții similare cu cele deținute de recurent în perioada anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 79/2016.

În esență, pe acest palier de critică se arată că recurentul nu putea fi supus procedurii de evaluare întrucât nu avea, potrivit legii, obligația depunerii declarațiilor de avere și interese, iar funcțiile deținute nu erau de natura celor definite de lege ca fiind de conducere și control.

Pentru a răspunde acestor critici, Înalta Curte va porni analiza de la dispozițiile legale incidente la data de început a perioadei evaluate-28.06.2012. Astfel, art. 180 din Legea nr. 95/2006 stabilește:"(2) Constituie conflict de interese deținerea de către manager persoană fizică, manager persoană juridică ori reprezentant al persoanei juridice de părți sociale, acțiuni sau interese la societăți comerciale ori organizații nonguvernamentale care stabilesc relații comerciale cu spitalul la care persoana în cauză exercită sau intenționează să exercite funcția de manager. Dispoziția de mai sus se aplică și în cazurile în care astfel de părți sociale, acțiuni sau interese sunt deținute de către rudele ori afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ale persoanei în cauză".

Aceste dispoziții se coroborează cu prevederile art. 184 și art. 186 din același act normativ, care dispun în sensul că: Art. 184 - "(12) Dispozițiile art. 180 alin. (1) lit. b), c) și d) referitoare la incompatibilități și ale art. 180 alin. (2) referitoare la conflictul de interese, sub sancțiunea rezilierii contractului de administrare, se aplică și șefilor de secție, de laborator și de serviciu medical din spitalele publice. Art. 186 - "(12) Dispozițiile art. 180 alin. (2) referitoare la conflictul de interese se aplică și membrilor consiliului de administrație".

Din interpretarea acestor norme, în mod legal, prima instanță a statuat că nu prezintă nicio relevanță faptul că șeful de secție ori membrul în consiliul de administrație nu avea putere de decizie cu privire la atribuirea contractelor, legiuitorul sancționând conflictul de interese prin raportare la simpla deținere a acestor calități.

Așadar, față de dispozițiile imperative citate mai sus, este cert că legiuitorul a instituit o prezumție legală absolută de afectare a interesului public, prin simpla deținere concomitentă a calităților de medic-șef de secție sau membru în consiliul de administrație și a calității de acționar în cadrul unei societăți comerciale cu care respectiva unitate medicală derulează raporturi comerciale.

În acest context, toate afirmațiile recurentului referitoare la lipsa deținerii unor funcții decizorii, sau care să aibă impact în atribuirea contractelor, nu pot modifica structura conflictului de interese, așa cum a fost concepută de legiuitor. Pe de altă parte, dacă ar fi acceptate argumentele invocate în recurs, în sensul că funcția de medic-șef secție și cea de membru în consiliul de administrație nu reprezintă funcții de conducere și control și deci nu pot atrage consecințele antamate prin raportul de evaluare, ar însemna ca textele de lege, citate mai sus, să rămână fără aplicabilitate practică, ceea ce nu poate fi conceput, decât cu încălcarea voinței evidente a legiuitorului.

Pe de altă parte, cele susținute de recurent sunt contrazise, în mod evident, și de prevederile art. 185 alin 2 din Legea nr. 95/2006, potrivit căruia:" (2) În spitalele publice funcțiile de șef de secție, șef de laborator, farmacist-șef, asistent medical șef sunt funcții de conducere și vor putea fi ocupate numai de medici, farmaciști, biologi, chimiști și biochimiști sau, după caz, asistenți medicali, cu o vechime de cel puțin 5 ani în specialitatea respectivă".

Distincția efectuată de recurent, în sensul că atunci când legiuitorul tratează funcția de șef de secție ca fiind o funcție de conducere, acesta nu are în vedere conducerea decizională la nivelul întregii instituții, ci vizează exclusiv organizarea secției sub aspect medical, este o interpretare personală a acestuia, fără suport în spiritul și litera legii, dar și o adăugare nepermisă la lege având în vedere că în actul normativ nu se face o distincție între conducerea de natură administrativă și cea medicală.

Invocarea în cauză a considerentelor Deciziei ICCJ nr. 1171/23.03.2017 nu este relevantă, întrucât în respectiva speță, Înalta Curte a analizat funcția de șef de secție prin raportare la prevederile legale referitoare la regimul incompatibilităților, iar nu la conflictul de interese, astfel că nu poate exista o similitudine de raționament juridic.

S-a mai invocat faptul că nu sunt incidente prevederile art. 1 alin. (1) pct. 32 din Legea 176/2010, deoarece nefiind o funcție de conducere, în calitate de medic șef secție, recurentul nu era obligat la completarea și depunerea declarației de avere și interese.

Potrivit acestei norme: "dispozițiile legii se aplică următoarelor categorii de persoane, care au obligația declarării averii și a intereselor...persoanele cu funcții de conducere și de control din cadrul unităților sistemului de învățământ de stat și unităților de stat din sistemul de sănătate publică".

Ca atare, nici această susținere nu este aptă să conducă la reformarea hotărârii, având în vedere că prima instanță, în mod legal a constatat că prevederile legale citate în precedent sunt în sensul că funcția de șef de secție este funcție de conducere, astfel că prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) pct. 32 din Legea nr. 176/2010, reclamantul ce deținea această calitate avea obligația depunerii declarației de avere.

Tot nefondate sunt și argumentele referitoare la modificarea Legii 95/2006 prin O.U.G. nr. 79/2016, aprecierile conform cărora doar de la acel moment a intervenit obligația medicilor șefi de secție să depună declarații de avere și interese, nefiind pertinente.

Este cert că prin raportul de evaluare s-a constatat încălcarea regimului juridic al conflictului de interese în sarcina recurentului reclamant, conflict care exista reglementat la momentul perioadei evaluate, așa cum s-a menționat anterior, aspect care de altfel, nu este contestat.

Pentru nedepunerea declarației de avere și interese, există o sancțiune distinctă prevăzută de art. 29 alin. (1) din Lg. 176/2010, respectiv amendă și declanșarea din oficiu a investigației, însă nu acesta este faptul imputat persoanei cercetate în prezenta cauză.

Alegațiile potrivit cărora doar persoanele ce aveau obligația depunerii declarațiilor puteau face obiectul evaluării sub aspectul conflictului de interese, nu vor fi primite, întrucât eventuala omisiune a legiuitorului privind formalitatea depunerii declarațiilor (această obligație exista conform prevederilor Legii 176/2010, dar a fost introdusă ulterior și în Legea 95/2006) nu conduce la concluzia inexistenței faptei de conflict de interese stabilită în mod imperativ.

Corelativ, neimplementarea la nivelul spitalelor a procedurii administrative de depunere a declarațiilor de avere și interese, nu este în măsură să îl exonereze pe recurent de nerespectarea interdicției legale exprese pentru șefii de secție și membrii consiliului de administrație al spitalului, de a deține acțiuni în mod direct sau indirect, prin soț/soție sau rude și afini de până la gradul IV inclusiv, în societăți comerciale care au relații contractuale cu unitatea spitalicească.

Or, de vreme ce Legea nr. 95/2006 stabilește în mod clar atât incompatibilități cât și conflicte de interese pentru personalul medical, este evident că ANI avea competență să verifice aceste încălcări, în temeiul art. 1 din Legea nr. 144/2007 în calitate de unică autoritate desemnată să efectueze investigații de acest gen.

Este adevărat că prezentul conflict de interese este prevăzut într-o lege specială, cu caracter distinct de Lg. 176/2010, însă acest fapt nu pune în discuție competența ANI de verificare, întrucât, în lipsă de dispoziție contrară în legislația specială, se aplică normele de drept comun ce vizează procedura de constatare a conflictului.

S-a mai susținut că recurentul a demisionat din funcția de medic șef secție și de membru în consiliul de administrație anterior intrării în vigoare a obligației de depunere a declarației de avere potrivit disp. O.U.G. nr. 79/2016, astfel că nu putea fi supus procedurii de evaluare.

Însă, așa cum s-a stabilit mai sus, interdicția legală exista reglementată în Legea 95/2006, la momentul la care recurentul a exercitat aceste funcții de conducere, neavând relevanță formalitatea depunerii declarației de avere și interese, pentru care, de altfel nici nu a fost sancționat.

Într-un alt motiv de recurs se invocă încălcarea prevederilor art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010 normelor imperative privind obținerea de către ANI a informațiilor nepublice sub sancțiunea nulității absolute exprese.

În conformitate cu prevederile legale de mai sus, inspectorul de integritate are dreptul de a proceda la evaluarea datelor și informațiilor existente, prin raportare exclusivă la informații publice, până la informarea persoanei care face obiectul evaluării și a invitării acesteia în scopul formulării unui punct de vedere.

Este necontestată de părți împrejurarea că informarea recurentului despre declanșarea și existența activității de evaluare a avut loc la data de 10.03.2017, iar invitarea acestuia pentru formularea unui punct de vedere a avut loc la data de 17.01.2018 .

Deși recurentul nu contestă că o parte din informațiile obținute de către ANI anterior datei de 17.01.2018 sunt date cu caracter public, totuși ceea ce se impută instanței de fond este omiterea unor date care au caracter nepublic și care nu se regăsesc exclusiv în actul de sesizare.

Concret, se face referire la adresa nr. x/10.01.2017 prin care ANI solicită de la Ministerul Sănătății - Cabinet Ministru o serie de documente privind date cu caracter personal respectiv: datele de identificare (nume și prenume, CNP, domiciliul, seria, numărul, organul emitent și data eliberării actului de identitate).

În legătură cu aceste date cu caracter personal, se observă că ele nu au fost solicitate în mod expres de inspectorul de integritate, de vreme ce se aflau deja în posesia ANI prin chiar actul de sesizare.

Aceeași este și situația actelor de numire/suspendare/revocare din funcțiile deținute de recurent în cadrul ICUTR Cluj-Napoca.

Astfel, atât în Raportul de control emanând de la Ministerul Sănătății, precum și în Raportul de control comunicat la data de 10.08.2017, emanând de la titularul sesizării, existau aceste date, astfel încât nu-i poate fi imputată inspectorului de integritate încălcarea prevederilor art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010.

A mai indicat recurentul că ANI a solicitat și obținut informații nu numai de la ICUTR Cluj-Napoca sau ONRC, ci și de la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, cu privire a situația sa fiscală personală, informații care sunt în mod evident nepublice și care nu fac obiectul prevederilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001.

Cu privire la acest aspect, se observă că în dosarul administrativ depus în copie de ANI nu se regăsesc astfel de informații, decât cele anexate raportului de control, așa încât aceste susțineri nu pot fi primite.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat că în dosarul recurentului, inspectorul de integritate nu a efectuat nicio activitate și nu a emis niciun act de evaluare prin care să prelucreze informații nepublice până la momentul informării acestuia, astfel încât prevederile indicate nu sunt incidente. Atât dispozițiile legale invocate, cât și jurisprudența CJUE în cauza C-201/14 Bara, se referă la prelucrarea datelor cu caracter personal de către o autoritate fără informarea persoanei vizate, ceea ce în prezenta speță nu s-a întâmplat.

În privința evaluării conflictului de interese, se impută primei instanțe că nu a dat eficiență prevederilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, excluzându-le de la aplicare în baza principiului "specialia generalibus derogant".

În opinia recurentului, a fost apreciat greșit raportul între norme, aspect pe care îl exemplifică cu invocarea art. 32 din Legea 176/2010. Deși Înalta Curte observă că recurentul încearcă să justifice aplicarea cu prioritate în cauză a prevederilor Legii nr. 161/2003 ce reprezintă cadrul legal general al reglementării conflictului de interese în exercitarea funcției publice, cu invocarea unui text din Legea 176/2010, cu toate acestea nici această normă nu este de natură să dovedească corectitudinea raționamentului invocat.

Art. 32 din Legea 176/2010 prevede că "dispozițiile prezentei legi se completează cu... dispozițiile altor acte normative, inclusiv ale celor care reglementează alte incompatibilități sau conflicte de interese, dacă acestea nu sunt contrare prezentei legi și Legii nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare."

Or, este evident că prevederile Legii 95/2006 reprezintă dispoziții cu caracter special în raport de norma cadru în materie de conflicte de interese, iar acestea nu sunt contrare, ci doar derogă de la norma generală, ceea ce este specific unei dispoziții cu caracter special.

În acest context, toate afirmațiile recurentului în legătură cu verificarea nu doar a cumulului formal de funcții, dar și cu îndeplinirea condiției interesului ce ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care fi revin, nu pot fi primite, deoarece în cazul normei speciale aplicabile în cauză, acest interes a fost prezumat.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii recurate ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului, invocată de intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 4495 din 5 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 ianuarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.