ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3785/2021

Ședința publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 16.04.2018 sub nr. x/2018, reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat:

I. Anularea Deciziei nr. 195/4952/2014 din 18.01.2018 prin care i-a fost respinsă contestația formulată împotriva Titlului de creanță nr. x/11.12.2017 emis de Ministerul Justiției, cu consecința anulării acestei note de constatare;

II. Suspendarea executării Titlului de creanță nr. 183/4952/2014 din 11.12.2017 emis de Ministerul Justiției până la soluționarea definitivă a cauzei, în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 554/2004;

III. În subsidiar, obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 155.514,04 RON ce face obiectul titlului de creanță contestat.

Prin sentința civilă nr. 4485 din data de 05 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a anulat în parte Decizia nr. 195/4952/2014 din data de 18.01.2018 și Titlul de creanță nr. 183/4952/2014 din data de 11.12.2017 emise de pârât, cu privire la suma de 115.424,66 RON, menținând actele administrative contestate cu privire la suma de 40.089,38 RON și a suspendat în parte executarea Titlului de creanță nr. 183/4952/2014 din data de 11.12.2017 în ceea ce privește suma de 115.424,66 RON, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Împotriva sentinței nr. 122 din data de 17 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, cât și pârâtul Ministerul Justiției.

3.1. Recursul declarat de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate, iar în urma rejudecării cauzei să se dispună anularea în totalitate a Deciziei nr. 195/4952/2014 din 18.01.2018 și a Titlului de creanță nr. x/11.12.2017 emise de Ministerul Justiției și suspendarea în totalitate a executării Titlului de creanță nr. x/11.12.2017 emis de Ministerul Justiției până la soluționarea definitivă a cauzei, în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Criticile aduse de recurentul-reclamant sentinței atacate vizează, în esență, următoarele aspecte:

a) referitor la soluția de admitere în parte a cererii de anulare a Deciziei nr. 195/4952/2014 din 18.01.2018 și a Titlului de creanță nr. x/11.12.2017 emise de Ministerul Justiției

Apreciază că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a prevederilor contractuale din perspectiva faptului că a reținut în mod greșit că ultima lună de eligibilitate este ultima lună calendaristică, respectiv aprilie 2017, precum și faptul că nu ar fi incidente în cauză dispozițiile art. 2552 alin. (1) și (2) din C. civ. referitoare la modalitatea de calcul a termenelor stabilite pe luni.

Astfel, deși instanța de fond în mod corect a constatat că se impune analiza situației de excepție prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. a) din contractul de finanțare, a realizat o interpretare greșită a dispozițiilor contractuale cu privire la determinarea ultimei luni de eligibilitate a contractului, prin raportare la art. 3 alin. (2) din contractul de finanțare, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x/16.02.2016.

După cum se poate observa, inițial durata contractului a fost stabilită prin indicarea momentului de la care acesta produce efecte, respectiv prima zi lucrătoare următoare celei a intrării în vigoare a contractului de finanțare, dată de la care începea să curgă un termen de 24 de luni, termen care se împlinea cel târziu la data de 29 februarie 2016. Altfel spus, inițial termenul limită până la care putea produce efecte contractul era fie împlinirea termenului de 24 de luni, fie data de 29 februarie 2016 (dacă termenul de 24 de luni s-ar fi împlinit ulterior acestei date).

Prin actul adițional s-a dorit prelungirea duratei contractului și părțile au precizat explicit durata contractului, respectiv intervalul de timp cuprins între data semnării contractului și până cel târziu la 30.04.2017.

În concret, actul adițional a avut ca efect prelungirea duratei de executare a contractului până la data de 30 aprilie 2017, însă, această împrejurare, chiar dacă în forma modificată a art. 3 alin. (2) din contract nu se mai prevede faptul că durata contractului este de 24 de luni, nu poate fi interpretată în sensul că nu este incident articolul 2552 alin. (1) și (2) din C. civ. care stabilește modul de calcul al termenelor pe luni.

Astfel, chiar dacă determinarea duratei contractului conform actului adițional nr. x/16.02.2016 nu mai făcea necesară aplicarea unui algoritm de calcul pe luni, prima și ultima zi fiind predeterminate, nu trebuie omis faptul că art. 6 alin. (1) lit. a) din contract, presupune (și ulterior actului adițional) calculul unui termen regresiv pe luni, împrejurare ce rezultă fără echivoc din formularea "cheltuielile pentru care facturile se emit în ultima lună de eligibilitate".

În acest context, arată recurentul-reclamant, faptul că părțile au modificat prin actul adițional art. 3 alin. (2) din contract în sensul extinderii duratei de implementare a proiectului și implicit a duratei contractului de finanțare până la data de 30.04.2017, nu înseamnă că nu mai este necesară aplicarea unui algoritm de calcul pentru calculul termenului regresiv prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. a) din contract.

De asemenea, se impune a fi subliniat și faptul că orice termen, indiferent dacă este progresiv sau regresiv trebuie să aibă un moment de la care începe să curgă și un moment la care se împlinește. Totodată, calculul termenelor este o chestiune care este reglementată fie de contract, or în lipsă de stipulație contrară, de actele normative aplicabile contractului, în speță C. civ.

Or, după cum se poate observa, părțile nu au prevăzut o modalitate derogatorie de calcul a termenului regresiv de o lună prevăzut la art. 6 alin. (1) lit. a) din contract.

În acest sens, a arătat că la art. 20 alin. (2) din contract părțile au precizat faptul că prin zi se înțelege ziua calendaristică dacă nu se prevede altfel în mod expres, fără să existe vreo prevedere similară referitoare la noțiunea de "lună".

Prin urmare, în absența unei stipulații contractuale contrare referitoare la calculul termenelor regresive stabilite pe luni se impunea aplicarea dispozițiilor art. 2552 alin. (1) si (2) C. civ.

De altfel, instanța de fond a reținut, în mod corect, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 2553 alin. (1) și (2) din C. civ. privind modul de calcul al termenelor pe zile, în condițiile în care părțile nu au prevăzut în contract un mod de calcul al termenului stabilit pe zile și nici în cadrul legal de implementare a MFN 2009-2014, la care face referire articolul 1.4 din Regulament, nu există dispoziții în acest sens, devenind astfel incidente prevederile art. 19 alin. (1) din contractul de finanțare care face trimitere și la legislația națională aplicabilă în vigoare.

Se mai susține de către recurentul-reclamant că art. 7.2.3 din Regulamentul de implementare nu complinește această lipsă în ce privește modul de calcul al termenului de 30 de zile, dispozițiile fiind similare prevederilor art. 6 alin. (1) lit. a) din contract. S-a avut în vedere că, dispozițiile art. 20 alin. (2) din contract prin care se arată că prin "zi" se înțelege ziua calendaristică, dacă nu se prevede altfel în mod expres, nu reglementează și un mod de calcul al termenului stabilit pe zile, ci doar stabilește faptul că în calculul termenului pe zile sunt avute în vedere și zilele nelucrătoare.

A învederat recurentul-reclamant că acest raționament se impune a fi aplicat și pentru a stabili data la care se împlinește termenul regresiv de o lună prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. a) din contract.

În motivarea declarării neeligibilității cheltuielilor, s-a invocat faptul că în temeiul art. 6 alin. (1) lit. a) din contractul de finanțare, cheltuielile eligibile sunt cheltuielile efectuate în termen de 30 de zile de la data finală de eligibilitate a proiectului, adică 01-30 mai 2017, doar dacă seturile/documentele echivalente de plată se emit în ultima lună de eligibilitate a proiectului, adică în intervalul 01-30 aprilie 2017.

Or, interpretând această dispoziție contractuală prin prisma argumentelor prezentate anterior, reiterează recurentul faptul că, raportând voința părților la dispozițiile legale privind calculul unui termen regresiv stabilit pe luni, facturile emise în data de 31 martie 2017 au fost emise în "ultima lună de contract/ultima lună de eligibilitate a contractului".

Ca atare, acestor facturi le sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) teza a II-a din contract, fiind emise în ultima lună de eligibilitate, fiind permisă plata acestora până la data de 31 mai 2017.

În ceea ce privește termenul de 30 de zile care a început să curgă din data de 30 aprilie 2017 (ultima zi din durata de implementare a proiectului), conform art. 2553 alin. (1) și (2) din C. civ. acesta se împlinește în data de 31 mai 2017, ora 24:00, așa cum, în mod corect a reținut si instanța de fond.

În acest context, a opinat recurentul-reclamant că nu trebuie făcută confuzie între noțiunea de "lună calendaristică", care este sensul uzual al termenului și conceptul de "lună ca perioadă de executare a unui contract", durată stabilită potrivit prevederilor imperative ale legii. Faptul că o anumită perioadă contractuală, în concret 31 martie, nu face parte din ultima lună calendaristică (în sensul uzual al termenului) în care contractul produce efecte, în speță luna aprilie, nu înseamnă că această zi nu este inclusa în "ultima lună de eligibilitate/contractuală", stabilită după criteriul legal și nu cel calendaristic.

b) În ceea ce privește cererea de suspendare în parte a executării Titlului de creanță nr. 183/4952/2014 din 11.12.2017 emis de Ministerul Justiției până la soluționarea definitivă a cauzei, arată recurentul-reclamant că, în mod greșit, nu s-a dispus suspendarea executării titlului de creanță și pentru suma de 40.089,38 RON, reprezentând cheltuielile neeligibile aferente facturilor emise în luna martie 2017 și pentru care plata s-a realizat în luna mai 2017.

Luarea în considerare a dispozițiilor C. civ. privind calculul termenelor contractuale este obligatorie, având în vedere că potrivit art. 19 din Contract, prevederile acestuia vor fi guvernate, interpretate, înțelese și aplicate în conformitate cu legislația națională.

Pe cale de consecință, raportând voința părților la dispozițiile legale imperative privind calculul unui termen regresiv stabilit pe luni, facturile emise în data de 31 martie 2017 au fost emise în "ultima lună de contract/ultima lună de eligibilitate a centratului".

Ca atare, acestor facturi le sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Contract, fiind emise în ultima lună de eligibilitate, fiind permisă plata acestora până la data de 31 mai 2017.

Astfel, a menționat recurentul-reclamant că instanța de fond a reținut în mod greșit ca ultima lună de eligibilitate ar fi ultima lună calendaristică, respectiv aprilie 2017 și astfel nu ar fi incidente în cauză dispozițiile art. 2552 alin. (1) și (2) C. civ. referitoare la modalitatea de calcul a termenelor stabilite pe luni.

Procedând în acest fel, instanța de fond a reținut un mod de calcul a termenului regresiv de o lună care nu este prevăzută nici de lege și nici de contractul de finanțare. Astfel, nici contractul de finanțare și nici legislația națională nu cuprinde o prevedere în sensul că ultima lună din contract se determină prin raportare la ultima lună calendaristică.

Toate aceste motive creează o puternică îndoială asupra prezumției de legalitate a actului administrativ și cu privire la cheltuielile declarate neeligibile care au făcut obiectul facturilor emise în luna martie 2017, constituind un argument în sensul existenței cazului bine justificat conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește prevenirea unei pagube iminente a învederat că și această cerință este îndeplinită, fiind evident că executarea silită a sumei de 40.089,38 RON este de natură a-i produce dificultăți în desfășurarea activității, producându-i un prejudiciu material viitor și previzibil, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

3.2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se admiterea cererii de recurs, casarea în parte a sentinței atacate și respingerea în totalitate a acțiunii ca neîntemeiată.

Criticile aduse de recurentul-pârât sentinței atacate vizează, în esență, următoarele aspecte:

Instanța de fond a apreciat că executarea sumei de 115.424,66 RON ar fi de natură a-i produce intimatei-reclamante dificultăți în desfășurarea activității, producându-i un prejudiciu material viitor și previzibil.

A menționat recurentul-pârât faptul că prin adresa nr. x/04.08.2017, Operatorul de Program a informat toți promotorii de proiecte, inclusiv Consiliul Superior al Magistraturii, cu privire la necesitatea recuperării tuturor cheltuielilor considerate neeligibile conform Regulamentului de Implementare a Mecanismului Financiar Norvegian 2009-2014. Astfel, tocmai pentru a evita crearea unor perturbări ale funcționării promotorilor de proiecte, MJ a recomandat acestora, inclusiv Consiliului Superior al Magistraturii, includerea de cheltuieli neeligibile în bugetul propriu al instituției.

Așadar, Consiliul Superior la Magistraturii cunoștea cu mult înainte de emiterea titlului de creanță faptul că pentru a evita orice perturbare a activității ca urmare a declarării neeligibile a unor cheltuieli efectuate în cadrul proiectelor pe care le-a gestionat cu finanțare din MFN 2009-2014, o soluție ar fi constat în includerea în bugetul propriu al instanției de cheltuieli neeligibile aferente proiectelor respective.

Totodată, a învederat că reclamantul a fost informat din timp cu privire la neeligibilitatea sumei de 155.514,04 RON, respectiv la data emiterii titlului de creanță (11.12.2017), astfel că ar fi putut identifica și alte soluții pentru acoperirea acestei sume în bugetul instituției.

A opinat recurentul-pârât faptul că instanța de fond ar fi trebuit să țină seama de faptul că suspendarea recuperării sumei de la Consiliul Superior al Magistraturii va conduce la perturbarea unei pagube iminente chiar în bugetul ministerului, acesta fiind obligat să restituie donatorului, din bugetul propriu, debitul datorat de Consiliul Superior al Magistraturii.

Recurentul-reclamant a învederat că instanța de fond a înlăturat, în mod nelegal, Ghidul de închidere a programelor, apreciind că acesta nu ar face parte din cadrul legal de implementare a MFN 2009-2014, însă a arătat că acest Ghid este un document emis de donatori, care se aplică tuturor proiectelor finanțate de aceștia prin MFN, în perioada 2009-2014 și nu există niciun motiv pentru care acesta să fie înlăturat de la aplicare. Faptul că există un preambul privind modul de adoptare, nu îl face inaplicabil, din moment ce acesta determină domeniul de aplicare, iar în acesta intră și finanțarea ce face obiectul prezentului dosar.

Totodată, a mai arătat că donatorul poate clarifica condițiile de acordare a finanțării externe nerambursabile, prin diferite mijloace, iar în cazul de față, donatorul a emis un ghid, care, conform art. 1.4.1 lit. d) din Regulament, face parte din cadrul legal care guvernează MFN 2009-2014 și prin care se confirmă ce se înțelege prin termenul de 30 de zile de la data finală de eligibilitate. În plus, donatorul și-a reconfirmat poziția, ca urmare a solicitărilor de clarificare ale Operatorului de Program din luna decembrie 2017, precizând, totodată, fără echivoc, că aceasta consideră că termenul limită indicat pentru efectuarea plăților (30.05.2017), pentru facturi emise în ultima lună de implementare, este descris cu claritate și că nu poate face obiectul unor alte interpretări.

În al doilea rând, arată recurentul-pârât, nu există niciun motiv pentru care părțile să fi prevăzut în contract un mod de calcul al termenului stabilit pe zile, în condițiile în care era prevăzută în mod expres data maximă de efectuare a plăților, respectiv 30.05.2017.

Astfel, în cadrul secțiunii 2.1 din Ghidul de închidere a programelor, document emis de către donatori, sunt menționate clar data de încheiere a proiectelor a căror perioadă de implementare a fost extinsă, respectiv maxim 30 aprilie 2017, precum și data maximă de efectuare a plăților, respectiv 30 mai 2017.

Analizând prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) din contractul de finanțare, inclusiv conform indicațiilor donatorilor, se constată că se pot considera eligibile cheltuielile a căror plata este efectuată în termen de 30 de zile de la data finală de eligibilitate a proiectului, adică în intervalul 01 - 30 mai 2017, doar dacă facturile/documentele echivalente de plată se emit în ultima lună de eligibilitate a proiectului, respectiv în cazul acestui proiect, în intervalul 01 - 30 aprilie 2017.

Așadar, pentru facturile emise în luna aprilie 2017, plata se putea realiza, conform prevederilor articolului mai sus amintit, până la data 30 mai 2017, iar nu până la data de 31 mai 2017, cum în mod eronat a stabilit instanța de fond.

Atâta timp cât exista un termen maxim de efectuare a plăților, expres prevăzut, stabilit de către finanțator, instanța de fond nu poate trece peste acesta și aplica dispozițiile C. civ.

Aprecierea instanței de fond că adresa comunicată Consiliului Superior al Magistraturii creează noi obligații contractuale este eronată. Informațiile cuprinse în adresă reprezintă simple clarificări ale dispozițiilor contractului de finanțare, neconstituind completări la contract.

De altfel, donatorul și-a reconfirmat poziția, ca urmare a solicitărilor de clarificare ale Operatorului de Program din luna decembrie 2017, Oficiul Mecanismului Financiar indicând că pentru proiectele finalizate pe 30 aprilie 2017, plățile se puteau face până pe 30 mai 2017, desigur cu respectarea condiției ca facturile să fie emise în ultima lună de implementare. Totodată, acesta consideră că termenul limită este descris cu claritate în Regulament și nu poate face obiectul unor alte interpretări (a se vedea adresa din 18.12.2017).

Recurenții au formulat întâmpinări reciproce, prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererilor de recurs

Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și de dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

În ceea ce privește criticile referitoare la interpretarea sintagmei "ultima lună de eligibilitate", Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut, în mod corect, aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. a) din contractul de finanțare, iar în cadrul secțiunii 2.1 din Ghidul de închidere a programelor, document emis de către donatori, sunt menționate clar data de încheiere a proiectelor a căror perioadă de implementare a fost extinsă, respectiv maxim 30 aprilie 2017, precum și data maximă de efectuare a plăților, respectiv 30 de zile de la data finală de eligibilitate a proiectului.

Astfel, analizând prevederile art. 6 alin. (1) lit. a), inclusiv conform indicațiilor donatorilor, se constată că se pot considera eligibile cheltuielile a căror plată este efectuată în termen de 30 de zile de la data finală de eligibilitate a proiectului, adică în intervalul 01 - 31 mai 2017, doar dacă facturile/documentele echivalente de plată se emit în ultima lună de eligibilitate a proiectului, respectiv, în cazul acestui proiect, aprilie 2017.

Or, recurentul-reclamant a emis facturi în valoare totală de 40.089,38 RON în luna martie 2017, cheltuieli care nu pot fi considerate eligibile, potrivit celor mai sus expuse.

Susținerea recurentului cu privire la incidența în cauza a prevederilor art. 2552 alin. (1) și (2) este nereală, iar instanța de fond a reținut în mod corect inaplicabilitatea acestor dispoziții în speța de fața.

Punctul de vedere exprimat de recurentul-reclamant reprezintă o interpretare forțată a prevederilor C. civ., articolul 2552 alin. (1) și (2) făcând referire la modalitatea de calculare a datei de încheiere a unui contract pentru care aceasta nu este specificată în mod expres, ci ar fi determinată prin raportare la un anumit număr de zile, luni sau ani. Or, în cazul de față, data de încheiere a contractului este clar stabilită conform Actului Adiționat nr. 4116.02.2016, respectiv 30 aprilie 2017. Astfel, coroborat și cu dispozițiile mai sus menționate din Regulament și instrucțiunile donatorului, este evident ca ultima lună de implementare este cea calendaristică, respectiv luna aprilie 2017.

În concluzie, raționamentul juridic al instanței de fond, în sensul că nu pot fi declarate eligibile cheltuielile pentru care s-au emis facturile în luna martie 2017, este temeinic și legal, sentința neputând fi casată din această perspectivă.

În ceea ce privește critica referitoare la omisiunea aplicării de către instanța de fond a secțiunii 2.1. din Ghidul de încheiere a programelor, Înalta Curte reține faptul că Ministerul Justiției s-a raportat la dispozițiile cuprinse în pct. 2.1. Ghidul de încheiere a programelor, emis în luna aprilie 2016, deci cu aproximativ 2 ani ulterior semnării contractului.

Ghidul de închidere a programelor, emis în luna aprilie 2016 și modificat la 12 ianuarie 2017 și respectiv 16 februarie 2017, la un interval de peste 2 ani de la data încheierii contractului de finanțare, nu poate face parte din cadrul legal avut în vedere la interpretarea unor clauze esențiale ale contractului de finanțare.

În acest sens, Înalta Curte constată că termenele de plată reprezintă un element esențial al contractului de finanțare, iar o interpretare în sens contrar referitoare la cadrul legal în care se interpretează contractul ar conduce, în cazul de față, la acceptarea posibilității unei autorități de a modifica unilateral contracte încheiate anterior, aflate în derulare.

În ceea ce privește Ghidul de închidere a programelor la care face trimitere recurentul -pârât, în ceea ce privește data maximă de efectuare a plăților (secțiunea 2.1), în primul rând, din analiza acestuia că nu se poate stabili dacă face parte din cadrul legal de implementare a MFN 2009-2014, astfel cum acesta este menționat în articolul 1.4 din Regulament și care cuprinde Ghidurile adoptate de NMFA după consultarea cu statele beneficiare. Inexistența unui preambul privind modul de adoptare, a denumirii emitentului, determină imposibilitatea încadrării acestuia în legislația de implementare a programului.

Dincolo de acest aspect, chiar dacă s-ar reține apartenența acestuia la cadrul legal de implementare a MFN 2009-2014, în capitolul referitor la scopul ghidului și domeniul de aplicare se arată că acest ghid este un document care nu leagă din punct de vedere legal (nu e obligatoriu), iar în cazul unor discrepanțe între acest document și Regulamente, prevalează Regulamentele.

Așadar, dincolo de faptul că acest document nu poate fi opus celeilalte părți, dacă se raportează la Regulamentul de implementare care nu conține dispoziții exprese cu privire la modul de calcul al termenelor pe zile, devine aplicabilă legislația națională în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) din contractul de finanțare.

In ceea ce privește susținerea recurentului - pârât referitoare la faptul că prin adresa nr. x/10.06.2016, Consiliul Superior al Magistraturii a fost informat cu privire la modul de calcul al termenului de 30 de zile cu mult înainte de finalul proiectului precum și la posibilitatea ca plățile/cheltuielile efectuate cu nerespectarea acestor prevederi contractuale să fie declarate neeligibile, precum și faptul că donatorul și-a reconfirmat poziția ca urmare a solicitărilor de clarificare ale OP din luna decembrie 2017, în mod corect a reținut instanța de fond că aceste informări nu creează noi obligații contractuale în sarcina reclamantului, fiind vorba de acte emise în mod unilateral de cealaltă parte contractantă.

Astfel, instanța de control judiciar reține că Instrucțiunile emise de OP în sensul prevederilor art. 2 alin. (4) din contract se circumscriu prevederilor contractuale, fără însă a le putea completa, având în vedere că într-o astfel de situație, în care este incident art. 11 alin. (3) din contract, completarea contractului de finanțare se poate face doar prin act adițional care, potrivit alin. (10) intră în vigoare și produce efecte de la data semnării lui de către reprezentantul legal al OP, după ce a fost semnat, în prealabil, de reprezentantul legal al PP.

Totodată, în ceea ce privește completarea contractului de finanțare sau a anexelor acestuia, în mod corect, a reținut instanța de fond și prevederile art. 10 alin. (5) din contract potrivit cărora, completările contractului trebuie să fie bine justificate, să nu fie urmare a unui management defectuos de proiect, sa nu afecteze scopul, obiectivele și esența proiectului, să nu pună în discuție decizia de acordare a finanțării, să nu fie contrare principiului tratamentului egal al solicitanților și să respecte legislația națională, comunitară și cadrul legal de implementare a MFN 2009-2014.

Prin urmare, în exercitarea controlului judiciar, Înalta Curte constată că raționamentul juridic al instanței de fond referitor la modul de calcul al termenului de 30 de zile pentru efectuarea plăților, care începe să curgă de la ultima zi din durata de implementare a proiectului (30.04.2017) se împlinește în data de 31 mai 2017, potrivit dispozițiilor art. 2553 alin. (1) și (2) din C. civ. aplicabile contractului de finanțare, în condițiile în care acesta nu stabilește o altă modalitate de calcul sau o anumită zi calendaristică reprezentând ultima zi de plată.

În concluzie, și din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiției, raționamentul instanței de fond rămâne valabil și este confirmat pe calea controlului judiciar efectuat de prezenta instanță.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate formulate de ambele părți recurente asupra soluției instanței de fond de suspendare parțială a executării titlului de creanță nr. 183/4952/2014, în raport de soluția definitivă prefigurată și având în vedere dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, suspendarea executării se poate dispune până la soluționarea definitivă a cauzei, Înalta Curte constată că analiza acestora nu se mai impune a fi realizată, fiind lipsită de eficacitate juridică.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant Consiliul Superior al Magistraturii și de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 4485 din 05 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2021.