ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 798/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.02.0214, reclamantele A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anularea Ordinelor Ministrului Justiției nr. 3081/C/15.10.2013, 3076/C/15.10.2013, 3065/C/15.10.2013, cu consecința emiterii unor noi ordine, în conformitate cu dispozițiile legale, și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

1.2. Prin sentința civilă nr. 830 din 23 martie 2015, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea, a anulat în parte Ordinul nr. 3081/C/15.10.2013 respectiv în ceea ce privește indemnizația de încadrare brută lunară, a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin în care să prevadă un cuantum al indemnizației de încadrare brută lunară de 6.558 RON începând cu data de 01.05.2013, precum și un cuantum al indemnizației de încadrare brută lunară de 6.722 RON începând cu data de 01.08.2013. De asemenea a obligat pârâtul la plata către reclamanta A. a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (parte din onorariul de expertiză contabilă) și a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

1.3. Împotriva acestei hotărâri, reclamantele și pârâtul Ministerul Justiției au formulat recurs.

Prin decizia civilă nr. 2106 din 15 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamantele B. și C., ca nefondat.

A admis recursurile formulate de reclamanta A. și de pârâtul Ministerul Justiției împotriva aceleiași sentințe, a casat în parte sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în ceea ce privește cererea formulată de reclamanta A., menținând în rest dispozițiile sentinței recurate.

În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.09.2019.

Prin sentința civilă nr. 805 din 15 noiembrie 2019, Curtea a respins acțiunea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii și a valorificării indemnizației și sporurilor stabilite prin expertiza contabilă efectuată în cauză.

Motivând calea de atac declarată, recurenta reclamantă arată că a contestat legalitatea actului administrativ mai sus menționat atât sub aspectul modului de calcul greșit al indemnizației brute lunare, cât și al sporurilor aferente.

Instanța de fond a reținut că reclamanta nu a formulat critici de ordin tehnic, ci s-a limitat la pretinsa existență a unor persoane aflate în situații similare ale căror drepturi au fost stabilite la nivel superior.

Cu privire la acest aspect, recurenta arată că are profesia de judecător, nu contabil, iar criticile pe care le formulează cu privire la modul de stabilire a unei indemnizații le poate dovedi prin probe de specialitate, cu caracter tehnic, cum ar fi expertiza contabilă. Prin urmare, criticile nu trebuie să conțină ele însele motive tehnice, ci probațiunea sa fie aptă de a confirma sau infirma dacă aceste critici sunt întemeiate. Or, în primul ciclu procesual s-a efectuat o expertiză contabilă prin care s-a determinat valoarea drepturilor care i se cuvin, astfel încât nu înțelege ce alte critici de ordin tehnic ar fi dorit prima instanță să formuleze reclamanta. Susținerea unor motive de contestație este un aspect, iar dovedirea altul. In cauza, recurenta susține că s-a efectuat un calcul nelegal al drepturilor salaríale și consideră că a dovedit acest aspect prin expertiza efectuată. Instanța de fond nici măcar nu a analizat concluziile expertizei contabile administrate în cauză, nu le-a înlăturat motivat și nici nu a efectuat un mod de calul propriu, de ordin tehnic, care să se substituie probei de specialitate câștigate cauzei, deși concluziile acestei lucrări sunt favorabile reclamantei.

Pe de altă parte, prima instanță mai reține că nu există suficiente elemente pentru a realiza o comparație între reclamant și alte persoane, care își desfășoară activitatea în cadrul instanței, pentru a verifica legalitatea actului contestat.

Or, în cadrul probei cu înscrisuri recurenta arată că a depus fișa de salarizare pentru judecătorii D.. și E.., spre analiză comparativă în scopul verificării modului de calcul în ceea ce privește stabilirea indemnizației de încadrare și a sporurilor aferente. Aceste elemente de comparație sunt suficiente (și au fost și pentru expert) pentru că ele conțin toate aspectele necesare stabilirii modului corect de calcul (vechime în muncă, vechime în profesie ș.a.), în condițiile în care gradația persoanelor în cauză, precum și gradul profesional sunt similare (ba chiar pentru unii clasa și gradația sunt mai mici, dar salariul brut mai mare). Prin urmare, au fost depuse spre comparație fișe de salarizare pentru funcții similare, din care rezultă că modul de calcul este diferit, iar valorile rezultate de asemenea, în detrimentul reclamantei.

Expertiza administrată în cauză a dovedit temeinicia susținerilor reclamantei, iar concluziile acestui raport arată că este îndreptățită la o indemnizație mai mare, nicidecum cea stabilită de pârât prin ordin. Prin urmare, a nega la momentul actual, al pronunțării ultimei hotărâri în cauză, decizii ale ICCJ obligatorii potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ. (precum nr. 23/2016 și 36/2018) sau ale CCR (nr. 794/15.12.2016), chiar dacă litigiul a început în anul 2013, câtă vreme actul contestat a continuat să își producă efectele și după momentul la care a intervenit Legea 71/2015, înseamnă a goli de conținut tot ceea ce s-a statuat în mod esențial cu privire la salarizare în această materie în ultimii 5 ani.

In ceea ce privește sporurile, recurenta reclamantă apreciază că în mod greșit instanța de fond a reținut incidența art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010 și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, întrucât plafonarea sporurilor la nivelul din decembrie 2011 s-ar fi putut realiza în măsura în care "personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții". Or, în ceea ce o privește, pe lângă trecerea într-o altă tranșă de vechime, recurenta arată că a trecut de pe funcția de execuție pe funcția de conducere, condiții în care nu se mai poate discuta de desfășurarea activității în aceleași condiții. Este evident astfel că sporurile trebuie să fie recalculate în raport de noua indemnizație de încadrare stabilită pentru funcția de conducere și nu mai pot fi aplicate cele din decembrie 2011, când exercita funcția de execuție.

Față de aceste considerente, recurenta reclamantă solicită casarea sentinței civile nr. 805 din 15 noiembrie 2019, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

Examinând recursul de față, Înalta Curte constată că este nefondat, nefiind demonstrată nelegalitatea sentinței civile criticate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație formulată împotriva Ordinului nr. 3081/C/15.10.2013, considerând, în esență, că prin actul administrativ au fost greșit stabilite drepturile salariale în ceea ce o privește.

Prin sentința civilă nr. 830 din 23 martie 2015, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea, a anulat în parte Ordinul nr. 3081/C/15.10.2013 respectiv în ceea ce privește indemnizația de încadrare brută lunară, a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin în care să prevadă un cuantum al indemnizației de încadrare brută lunară de 6.558 RON începând cu data de 01.05.2013, precum și un cuantum al indemnizației de încadrare brută lunară de 6.722 RON începând cu data de 01.08.2013.

Se observă, din cuprinsul sentinței civile nr. 830/23.03.2015, că soluția de admitere a acțiunii este motivată din perspectiva faptului că nu a fost aplicată reclamantei A. majorarea indemnizației de încadrare cu procentul de 1,7%, specific funcției de conducere, fiind înlăturate celelalte critici ale reclamantei A. în privința modalității de stabilire a drepturilor salariale.

Sentința civilă anterior menționată a fost recurată de reclamante și de pârât iar prin decizia civilă nr. 2106/15 aprilie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamantele B. și C. împotriva sentinței civile nr. 830 din 23 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat; a admis recursurile formulate de reclamanta A. și pârâtul Ministerul Justiției împotriva aceleiași sentințe, a casat în parte sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în ceea ce privește cererea formulată de reclamanta A., menținând în rest dispozițiile sentinței recurate.

S-a reținut, prin decizia de casare anterior menționată, că majorarea pentru funcția de conducere de 1,7% prev. de art. 10 alin. (1) lit. b) din Secțiunea 1, Cap. VIII, Anexa VI din Legea nr. 284/2010 nu s-a aplicat în perioada 2011-2014 astfel că au fost aplicate în mod greșit dispozițiile legale, fiind calculată indemnizația brută lunară cu luarea în considerare a unui coeficient de ierarhizare care nu i se aplica acesteia.

Prin urmare, în rejudecare, instanța fondului, cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., a reluat cercetarea cu privire la celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamanta A., sintetizate de instanța fondului după cum urmează:

- faptul că pentru clasa de salarizare 104 i s-a stabilit o indemnizație de încadrare brută lunară de 6610 RON, spor risc și suprasolicitare neuropsihică de 985 RON și spor pentru condiții de muncă grele de 923 RON în condițiile în care pentru un alt judecător de la Judecătoria Slatina, încadrat în clasa de salarizare 98, indemnizația și sporurile sunt mai mari (indemnizației 6605 RON, spor risc și suprasolicitare neuropsihică de 1006 RON și spor pentru condiții de muncă grele de 943 RON);

- că deși de la data de 01.08.2013 indemnizația s-a majorat de la 6449 la 6610 sporurile au rămas în același cuantum respectiv 985 și 923 RON.

Rejudecând cauza în aceste limite, prima instanță reține, în ceea ce privește problematica stabilirii indemnizației de încadrare, că reclamanta nu arată care sunt normele juridice încălcate prin emiterea ordinului nr. 3081/C/15.10.2013, limitându-se a arăta că indemnizația în discuție a unui coleg aflat în situație similară este stabilită la un nivel superior.

Reținând că analiza legalității unui act administrativ de stabilire a drepturilor salariale urmează a fi realizată prin raportare la dispozițiile legale aplicabile iar nu prin raportare la alte persoane iar, pe de altă parte, în cauză nu există suficiente elemente pentru a se realiza o comparație între reclamant și persoana care își desfășoară activitatea în cadrul unei alte instanțe și de asemenea, că din cuprinsul fișei de salarizare existentă la dosarul de fond inițial reies elementele pe baza cărora a fost stabilit salariul (valoarea de referință sectorială, coeficientul de multiplicare, sporurile incluse ca sume compensatorii etc.) niciunul dintre acestea nefiind criticat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, instanța fondului a constatat că modul de stabilire a indemnizației de încadrare din punct de vedere al condițiilor de legalitate, este unul corect aspect confirmat și de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză în etapa judecării în fond în primul ciclu procesual.

Cu privire la sporuri, instanța fondului reține faptul că reclamanta A. a beneficiat, începând cu data de 01.05.2013, de clasa de salarizare 104 aferentă unei vechimi în muncă de 10 ani, împliniți la 04.04.2013, iar începând cu data de 01.08.2013 beneficiază de clasa de salarizare 104 cu o vechime de 3 ani în funcția de judecător. Vechimea în muncă și vechimea în funcție sunt cele două coordonate în raport de care se stabilește indemnizația de încadrare reclamanta având 10 ani vechime totală în muncă și 3 ani vechime în funcție.

Din cuprinsul fișei de salarizare precum și din conținutul ordinului contestat reiese că, deși începând cu data de 01.08.2013 indemnizația de încadrare este majorată de la 6449 RON la 6610 RON, cuantumul sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru condiții de muncă grele este același, 985 RON respectiv 923 RON.

Începând cu data de 1 ianuarie 2011, drepturile salariate corespunzătoare vechimii în muncă sau în funcție au fost stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 285/2010 și ale Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, "avansarea personalului în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din Legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare."

În temeiul alin. (3) al aceluiași articol, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție, conform legii.

Conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010: "În anul 2012, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Conform art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, prevederile art. 1 alin. (4) și (5) al art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 se aplică în mod corespunzător și în anul 2013.

În cazul reclamantei, indemnizația de încadrare brută lunară a crescut față de nivelul lunii decembrie 2011, ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime. Această modificare intervenită cu privire la situația sa a determinat modificarea indemnizației de încadrare de la suma de 6449 RON la 6610 RON, însă cu menținerea, însă, a aceluiași cuantum al sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru condiții de muncă grele, menținerea sporurilor la același nivel fiind consecința aplicării dispozițiilor art. 6 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 285/2010.

În consecință, menținerea sporurilor reclamantei la același nivel, la momentul trecerii sale într-o altă tranșă de vechime, eveniment care a intervenit la o dată la care erau incidente prevederile Legii 285/2010 (01.08.2013), este o soluție corectă adoptată de ordonatorul de credite astfel că din această perspectivă cererea reclamantei este neîntemeiată.

În raport de aceste argumente, curtea de apel a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Astfel cum rezultă din analiza cererii de recurs, reclamanta a criticat sentința civilă 805 din 15 noiembrie 2019, susținând, în primul rând, că valorificarea expertizei contabile, efectuate în cauză, ar fi trebuit să conducă la admiterea acțiunii sale, expertul atestând calculul corect al drepturilor sale salariale.

Examinând această critică a recurentei reclamante, Înalta Curte subliniază faptul că recursul, în actuala reglementare procesuală, reprezintă o cale de atac extraordinară de reformare, nedevolutivă, instanța de recurs fiind îndrituită să examineze exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cauzei și nu temeinicia hotărârii recurate.

Din această perspectivă, critica grefată pe modalitatea de valorificare a probatoriului administrat în cauză nu este susceptibilă de analiză pe tărâmul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare de care se prevalează recurenta reclamantă, critică ce vizează, în realitate, temeinicia sentinței civile nr. 805 din 15 noiembrie 2019.

În același context, recurenta reclamantă a criticat considerentele primei instanțe, prin care se arată că reclamanta nu aduce critici de ordin tehnic cu privire la modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, constatând Înalta Curte că, în realitate, judecătorul fondului a subliniat inexistența unei motivări, în concret, a criticii de legalitate la adresa ordinului nr. x/15.10.2013.

Altfel spus, diferențele dintre cuantumul indemnizației de încadrare privind reclamanta și cel cuvenit altor colegi nu pot constitui, în sine, un argument de natură a reliefa nelegalitatea ordinului nr. 3081/C/15.10.2013, act administrativ ce trebuie examinat din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 284/2010 și a celorlalte norme în temeiul cărora actul a fost emis.

De altfel, chiar expertiza de care se prevalează recurenta reclamantă concluzionează că până la data de 01.01.2013, dată la care recurenta reclamantă a promovat în funcție de conducere, indemnizația de încadrare a fost corect stabilită.

Apoi, expertiza arată că indemnizația de încadrare trebuia majorată cu procentul de 1,7%, conform prevederilor art. 10 alin. (2) din capitolul VIII al anexei nr. VI la Legea nr. 284/2010, cu consecința majorării inclusiv a sporurilor adăugate la indemnizația astfel rezultată.

Problema aplicabiliății în cauză a prevederilor art. 10 alin. (2) din capitolul VIII al anexei nr. VI la Legea nr. 284/2010 a fost dezlegată, însă, cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2106/15 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, fapt subliniat de judecătorul fondului în cuprinsul sentinței nr. 805 din 15 noiembrie 2019, astfel că este nefondată critica recurentei reclamante la adresa sentinței civile sub acest aspect, soluția dispusă de judecătorul fondului reflectând conformarea față de dispozițiile art. 501 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce privește problematica sporurilor cuvenite recurentei reclamante, aceasta arată în recurs că instanța fondului a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010 și a celor prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, întrucât plafonarea menționată de normele citate se aplică numai în contextul în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, or, odată cu promovarea în funcție de conducere nu mai este îndeplinită premisa legală pentru menținerea sporurilor la același nivel.

Referitor la această critică a recurentei reclamante, Înalta Curte reia constatările anterioare, prin care a subliniat caracterul definitiv al chestiunii litigioase reprezentate de neacordarea majorării indemnizației de încadrare, aferente funcției de conducere, chestiune dezlegată prin decizia civilă nr. 2106/15 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cât timp instanța de recurs, învestită cu soluționarea căii de atac îndreptate împotriva sentinței civile pronunțate în primul ciclu procesual, a apreciat că reclamantei nu i se aplică majorarea prevăzută de lege(art. 10 alin. (1) din Cap. I Anexa VI la Legea nr. 284/2010) pentru funcția de conducere nu poate fi valorificată în prezentul recurs nicio altă critică referitoare la același aspect sau care ar decurge din același aspect.

În fine, o ultimă critică a recurentei reclamante vizează încălcarea principiului alinierii la același nivel a drepturilor salariale cuvenite pentru funcții similare, principiu prevăzut de Legea nr. 71/2015 și dezvoltat în deciziile pronunțate de ÎCCJ în conformitate cu prevederile art. 519-521 C. proc. civ. precum și de Curtea Constituțională.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază faptul că în recurs nu poate fi schimbată cauza acțiunii, fiind aplicabile corelativ dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Cât timp instanța fondului nu a fost învestită să se pronunțe cu privire la nelegalitatea ordinului nr. 3081/C/15.10.2013 din perspectiva încălcării prevederilor Legii nr. 71/2015, o atare nemulțumire a recurentei reclamante nu poate fi examinată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru că altfel s-ar permite schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, lucru nepermis de dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., anterior citate.

Față de aceste considerente, constatând că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinței civile nr. 805 din 15 noiembrie 2019 din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 805 din 15 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitiviă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2021.