ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3684/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată în data de 02.04.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței anularea parțială a Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 99 din 13 februarie 2019 pronunțată în dosarul CNCD nr. x/2018 și respingerea petiției nr. 4675 din 23 iulie 2018, formulată de pârâtul B., în principal, ca urmare a constatării necompetenței CNCD și cu privire la soluționarea celorlalte fapte deduse analizei, respectiv: pretinsul refuz al A. de a acorda pârâtului B. majorarea salarială rezultată din schimbarea prevederilor fiscale (pct. ii din petiție), pretinsul refuz al A. de a restitui pârâtului B. drepturile rezultând din dubla impozitare (pct. iii din petiție), pretinsul refuz al A. de a acorda pârâtului B. bilete de zbor gratuite (pct. iv din petiție); respectiv menținerea soluției CNCD privind constatarea necompetenței materiale în ce privește capătul de cerere privind pretinsul refuz al primirii pârâtului B. la locul de muncă în vederea exercitării atribuțiilor prevăzute în fișa postului (pct. i din Petiții).

În subsidiar, reclamanta a solicitat anularea parțială a Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 99 din 13 februarie 2019 pronunțată în dosarul CNCD nr. x/2018 și respingerea petiției nr. 4675 din 23 iulie 2018 formulată de pârâtul B. ca urmare a constatării identității parțiale de obiect dintre faptele deduse analizei CNCD în dosarul CNCD nr. x/2018 cu cele analizate în dosarul CNCD nr. x/2015, mai exact, în ce privește: pretinsul refuz al A. de a-1 primi pe petent la locul de muncă în vederea exercitării atribuțiilor prevăzute în fișa postului (pct. i din Petiție) și pretinsa nealocare de către A. a biletelor gratuite la care petentul ar fi fost îndreptățit (pct. iv din Petiție), dar și ca netemeinică, având în vedere neîndeplinirea condițiilor constitutive pentru a se putea reține existența unor fapte de discriminare potrivit O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, în ceea ce privește amenda contravențională aplicată, reclamanta a solicitat, în principal, exonerarea sa de amenda contravențională în cuantum total de 30.000 RON, aplicată prin Hotărârea CNCD, iar în subsidiar, diminuarea cuantumului acesteia proporțional cu gravitatea pretinselor fapte. Totodată, în ce privește obligația stabilită de CNCD de publicare a unui rezumat al Hotărârii CNCD, reclamanta a solicitat, în principal, exonerarea sa de obligația de a publica acest rezumat în următorul număr al revistei care se distribuie gratuit călătorilor și de a-l afișa pe propria pagină de internet, cu link de pe prima pagină, timp de 6 luni, iar în subsidiar, a solicitat restrângerea acestei obligații astfel încât să îndeplinească cerințele de proporționalitate, precum și obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 851 din data de 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a anulat în parte Hotărârea nr. 99/13.02.2019 emisă de CNCD, în privința masurilor 6, 7 și 9 din dispozitiv, a diminuat amenda contravențională totală de la suma de 30.000 RON, la suma de 10.000 RON (aferentă discriminării de la punctul 5 din dispozitiv) și a menținut în rest hotărârea contestată.

Împotriva sentinței civile indicate anterior la punctul I.2, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, anularea în parte a Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 99 din 13 februarie 2019 pronunțată în dosarul CNCD nr. x/2018 și în ceea ce privește punctul 5 și punctul 8 din dispozitivul acesteia, iar pe cale de consecință, respingerea petiției intimatului B. și în ceea ce privește pretinsa discriminare privind majorarea salariului brut al intimatului, ca urmare a modificării legislative privind trecerea obligațiilor privind plata contribuțiilor sociale de sănătate de la angajator la angajat (O.U.G. nr. 79/2017) începând cu data de 01.01.2018, ca urmare a inexistenței vreunei fapte de discriminare, și o exonerarea de la plata amenzii contravenționale de 10.000 RON, precum și menținerea celorlalte dispoziții ale Hotărârii CNCD neatacate prin acțiunea în anulare, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

În susținerea căii de atac promovate, recurenta a învederat, în esență, că sentința a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor faptelor dc discriminare, care reglementează criteriile legale în funcție de care se poate constata o faptă de discriminare.

În acest sens, recurenta a subliniat absența unor situații comparabile/analoage în cadrul societății angajatoare (A.) cu cea specifică intimatului B., care, în toată perioada raporturilor sale de muncă cu reclamanta, s-a aflat în numeroase circumstanțe ce au generata conflicte de muncă și o atmosferă tensionată, toate demersurile judiciare și extrajudiciare dintre părți ducând la estomparea oricăror canale de comunicare între societatea A. și intimat. În opinia recurentei, specificul situației intimatului în cadrul A. este impropriu oricărui alt salariat și nu are vreo legătură cu criteriul sindical invocat de intimat prin petiție. De asemenea, în opinia recurentei, criteriul analizat de către instanța de fond, respectiv cel al calității intimatului de salariat A., nu poate constitui un criteriu de analiză a discriminării, fiind invocat cu încălcarea legii, producându-se astfel, din startul analizei legalității hotărârii CNCD, o interpretare și aplicare eronată a legii.

Printr-un alt set de critici, recurenta a evocat o eronată reținere de către prima instanță a existenței unui refuz din partea A. de acordare a majorării salariale. Din această perspectivă, recurenta a învederat că, deși nu avea obligația legală de a implementa o majorare salarială în contextul noului regim fiscal, A. și-a manifestat, încă de la început, disponibilitatea de a actualiza CIM-ul intimatului, iar, în măsura în care s-ar fi reușit o astfel de actualizare, recurenta s-a oferit chiar să acopere impactul financiar pe care noul regim fiscal l-a avut de la 1 ianuarie 2018.

Totodată recurenta a învederat că intimatul nu a dorit alinierea sa la același pachet de drepturi și obligații de care se bucură toți ceilalți angajați A., ci obținerea exclusiv a beneficiilor acestora, fără însă a-și asuma și obligațiile. Astfel, recurenta apreciază nejustificat argumentul instanței de fond potrivit căruia actul adițional propus intimatului conținea modificări suplimentare față de modificările convenite cu ceilalți salariați pentru care A. nu a oferit vreo justificare, și că nu s-a probat că A. ar fi propus pârâtului semnarea unui act adițional similar cu cel utilizat cu ceilalți salariați, arătând că pârâtul a refuzat semnarea acestuia.

În opinia recurentei, intimatul se afla într-o situație fără corespondent, având în vedere că era singurul salariat al cărui CIM nu era aliniat modelului de contract individual de muncă aplicabil celorlalți salariați ai A.. Astfel, în raportul său cu intimatul, A. a aplicat aceleași principii aplicate tuturor celorlalți salariați ai A.. Reclamanta a subliniat că a depus eforturi considerabile pentru a reuși să-i propună intimatului o formă simplificată de act adițional la CIM, făcând trimitere inclusiv la contextul discuțiilor purtate între părți la nivelul lunii ianuarie 2019 și apreciind că aparține exclusiv intimatului culpa în neîncheierea unui act adițional.

A făcut recurenta trimitere și la ultimul răspuns al A. către intimat, prin care i-a explicat acestuia, încă o dată (i) că urmărește doar o aliniere a CIM-ului său la un standard folosit și cu ceilalți angajați ocupând funcții similare în virtutea principiului nediscriminării și al egalității de tratament, (ii) modul corect de calcul al salariului astfel majorat, dar și (iii) oferta de bună-credință de a-i acoperi pârâtului diferența de salariu retroactiv, dar și la contractele individuale de muncă încheiate cu alți salariați A. și propunerea de act adițional standard oferită unui angajat A. ce dorește să ocupe o funcție similară cu cea a intimatului.

În aceste condiții, recurenta a menționat că pretinsul refuz al majorării salariale reprezintă în realitate o imposibilitate de actualizare a CIM-ului ca urmare a atitudinii intimatului, iar nu a angajatorului său.

De asemenea, recurenta a apreciat că pretinsa diferență de tratament nu are nicio legătură cu pretinsul criteriu sindical invocat prin petiție sau cu cel greșit invocat de instanța de fond, respectiv cel al plasării intimatului într-o categorie specială de salariați, după criteriul comportamentului.

Cauza neactualizării CIM-ului intimatului rezidă, în opinia recurentei, în refuzul acestuia de a semna un act adițional conținând același nivel de drepturi și obligații contractuale, similar actelor adiționale semnate de colegii săi.

De asemenea, recurenta a învederat și că pretinsul refuz al majorării salariale nu a afectat niciunul din drepturile pârâtului B., câtă vreme majorarea salarială realizată în vederea adaptării contractelor de muncă noului regim fiscal nu era una obligatorie potrivit legii pentru angajator, salariul fiind un element al contractului de muncă ce face obiectul negocierilor individuale dintre angajat și angajator, negocieri influențate de situația fiecărui angajat în parte, iar refuzul de negociere anihilează orice susținere de încălcare a vreunui drept, în contextul în care A. și-a manifestat disponibilitatea de a actualiza contractul individual de muncă al intimatului, făcând eforturi pentru a discuta și negocia cu B.. De asemenea, recurenta a învederat că intimatul nu a probat corespunzător acuzele de discriminare pe care le-a făcut prin petiție, și ulterior, prin apărările formulate în fata CNCD și în fața instanței de judecată, în sensul că nu a făcut vreo dovadă a întrunirii condițiilor cumulative cerute de prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în timp ce A. a probat fiecare dintre argumentele invocate în apărare, atât în fața CNCD, cât și în fața instanței de judecată.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe, ca temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 10 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente și de aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că recurenta - reclamantă A. a învestit instanța de contencios administrativ competentă cu verificarea legalității Hotărârii Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ("CNCD") nr. 99 din 13 februarie 2019, pronunțată în dosarul CNCD nr. x/2018, prin care au fost reținute, prin punctele 5, 6 și 7 ale dispozitivului hotărârii, trei fapte de discriminare apreciate de CNCD ca fiind săvârșite de recurentă, recurenta fiind sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 10.000 RON pentru fiecare faptă (punctul 8 al dispozitivului hotărârii) și obligată la publicarea unui rezumat al Hotărârii CNCD (punctul 9 al dispozitivului hotărârii).

Prin sentința civilă nr. 851 din data de 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a infirmat legalitatea sus indicatei hotărâri în ceea ce privește faptele reținute prin punctele 6 și 7, dispunând diminuarea amenzii contravenționale de la suma totală de 30.000 RON, la suma de 10.000 RON (aferentă discriminării de la punctul 5 din dispozitiv), a anulat măsura de la punctul 9 din dispozitiv și a menținut în rest hotărârea contestată.

Astfel, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a confirmat legalitatea Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 99 din 13 februarie 2019 ("Hotărârea CNCD") sub aspectul reținerii săvârșirii de către recurenta - reclamantă față de intimatul-pârât B. a faptei de discriminare prevăzute de art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. a), b) și f) din O.G. nr. 137/2000, constând în neacordarea creșterii salariale ca urmare a trecerii contribuțiilor de asigurări sociale de la angajator la salariat, iar o astfel de soluție este împărtășită și de instanța de control judiciar, fiind nefondate criticile aduse de recurenta - reclamantă sentinței atacate, subsumate de aceasta motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Observând limitele învestirii instanței de recurs, astfel cum sunt acestea trasate prin memoriul depus în cauză, Înalta Curte constată că, dintre toate chestiunile dezlegate de prima instanță, recurenta - reclamantă a atacat exclusiv soluția dată în privința fondului chestiunii săvârșirii faptei de discriminare reținute prin punctul 5 al dispozitivului Hotărârii CNCD, precum și soluția ce a vizat amenda contravențională stabilită în sarcina recurentei în considerarea unei astfel de fapte.

Din perspectiva sus indicatelor chestiuni, instanța de control judiciar reține ca fiind relevante următoarele aspecte de fapt:

La data de 21 decembrie 2017, recurenta - reclamantă a comunicat salariaților săi o informare prin care învedera acestora că, pe fondul modificărilor majore ale legislației din România privind contribuțiile sociale și impozitul pe venit datorate de persoanele fizice, în sensul majorării contribuțiilor sociale datorate de angajați, va opera o scădere de 22% a salariilor nete, iar pentru diminuarea unor astfel de consecințe, în calitate de angajator, a decis majorarea salariilor nete, indicând o grilă de salarizare aplicabilă începând din ianuarie 2018, departajată doar în raport de funcțiile exercitate. La o atare dată, intimatul - pârât B. deținea calitatea de salariat al recurentei - reclamante, pe care a dobândit-o începând din anul 2010, fiind, de asemenea, membru al Sindicatului Aerolimit Professional (președinte, conform afirmațiilor intimatului - pârât), între recurenta - reclamantă și intimatul - pârât existând numeroase contexte conflictuale, printre care și unele generate de apartenența sindicală a acestuia (precum cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 și a vizat Hotărârea CNCD nr. 330/27.04.2016) .

Deși modificarea elementului raportului de muncă constând în salariu impune, în mod indubitabil, manifestarea de voință a părților acestui raport, din perspectiva aspectelor deduse analizei în prezenta cauză, ce vizează materia faptelor de discriminare, Înalta Curte reține că, prin manifestarea sa de voință, din postura de angajator, recurenta - reclamantă a creat în beneficiul angajaților săi vocația la majorarea veniturilor salariale, fără a condiționa accesul salariaților la o atare majorare prin evocarea unor criterii de eligibilitate sau a îndeplinirii altor condiții. Din informarea sus indicată dar, după cum se va arăta în cele ce urmează, și din procedura de semnare a actelor adiționale perfectate cu alți angajați, rezultă că simpla deținere a calității de angajat era suficientă pentru a beneficia de majorarea salarială.

Totodată, din înscrisurile aflate la filele x din Vol. II al dosarului instanței de fond, Înalta Curte observă că în cazul salariaților propuși spre comparație chiar de recurenta - reclamantă, actul adițional privind modificarea drepturilor salariale începând din luna ianuarie 2018 (în vederea atenuării impactului modificărilor legislative asupra veniturilor angajaților) a fost semnat la nivelul lunii decembrie 2017, iar conținutul acestuia viza doar majorarea salarială expusă anterior, fără a fi inserate alte clauze contractuale de natură a modifica și alte elemente ale raportului de muncă, precum alte obligații ale părților.

La data de 23 iulie 2018 intimatul-pârât B. a sesizat intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu o plângere, prin care a învederat inclusiv săvârșirea de către recurenta - reclamantă a faptei de neacordare a creșterii salariale descrise în paragrafele anterioare, apreciate de petent ca reprezentând o discriminare.

La data de 22.08.2018 Colegiul Director al CNCD a citat societatea reclamantă în dosarul nr. x/2018 pentru data de 11 septembrie 2018, aceasta depunând punct de vedere pentru un astfel de termen . Sub aspectul faptei sus indicate, dintr-un astfel de punct de vedere, dar și din înscrisurile depuse chiar de recurentă drept anexe ale acestuia, rezultă că, deși intimatul - pârât a solicitat inclusiv soluționarea situației sale privind compensarea taxelor trecute în sarcina angajatului începând cu 1 ianuarie 2018, recurenta - reclamantă nu a întreprins demersuri în vederea semnării unui act adițional.

Conform corespondenței dintre părți, depusă la fila x din Vol. I al dosarului instanței de fond (anexa 10 la cererea de chemare în judecată), o formă a actului adițional a fost comunicată intimatului - pârât B. abia la data de 26 octombrie 2018, iar o astfel de formă era diferită de cea propusă altor angajați, în sensul că erau vizate nu doar modificări ale elementului privind salarizarea ci și a altor obligații ale angajatului, fără ca acestea să aibă vreo legătură cu modificările legislației din România privind contribuțiile sociale și impozitul pe venit datorate de persoanele fizice, în sensul majorării contribuțiilor sociale datorate de angajați.

Instanța de control judiciar amintește că, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Totodată, potrivit alin. (3) și (4) ale aceluiași articol, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.

În ceea ce privește examinarea condițiilor necesare identificării unei posibile discriminări, din economia dispozițiilor ordonanței rezultă că, pentru a fi în prezența unei discriminări, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui tratament diferențiat a unor situații analoage (sau omisiunea de a trata în mod diferit situații diferite, necomparabile); existența unui criteriu de discriminare - care poate fi unul dintre cele enumerate în mod expres de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată) sau poate fi un alt criteriu care are drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.

Din perspectiva situațiilor comparabile/analoage, contrar susținerilor reclamantei, Înalta Curte apreciază că diferențele existente și anterior lunii decembrie 2017 (când recurenta a comunicat angajaților săi decizia sa de majorare a salariilor acestora) între prevederile contractului de muncă perfectat între recurentă și intimatul - pârât B., față de variantele contractuale semnate de recurenta - reclamantă cu alți salariați (diferențe ce vizează alte drepturi și obligații aferente raportului de muncă și nu privesc direct și nemijlocit majorarea salarială generată de modificările legislative cu impact asupra veniturilor salariale nete ale angajaților începând cu 1 ianuarie 2018) nu justifică poziționarea intimatului - pârât într-un alt context decât cel al restului angajaților.

În situația în care majorarea salarială a fost acordată de angajator exclusiv în considerarea unor astfel de modificări legislative, în scopul declarat chiar de recurentă de a diminua impactul asupra veniturilor nete ale tuturor salariaților săi, ipostaza de comparație este cea a efectelor unor astfel de modificări legislative asupra veniturilor angajatului, coroborată cu deținerea calității de angajat.

Or, în cauză, nu s-a susținut că modificările legislative nu ar fi afectat veniturile nete ale intimatului - pârât sau că acesta nu ar fi avut calitatea de angajat, motiv pentru care, din perspectiva majorărilor veniturilor salariale vizate de comunicarea recurentei din data de 21 decembrie 2017, pârâtul se află într-o situație comparabilă cu restul salariaților recurentei - reclamante, câtă vreme beneficiul unei astfel de majorări (în sensul și cu parametrii propuși de recurentă prin sus indicata comunicare) viza, în mod uniform, toți angajații recurentei.

Cât privește aplicarea unui tratament diferit, Înalta Curte reține că prin Hotărârea CNCD a fost soluționată, în esență, sesizarea formulată de intimatul - pârât la data de 23 iulie 2018. Pe cale de consecință, importanță prezintă, în primul rând, conduita recurentei poziționată temporal anterior formulării plângerii cu care intimatul - pârât a învestit CNCD.

Din această perspectivă, contrar celor afirmate de recurentă, instanța de control judiciar reține că, în contextul în care recurenta a încheiat, încă de la nivelul lunii decembrie 2017, cu ceilalți angajați ai săi acte adiționale privind modificarea veniturilor salariale (precum în ipoteza salariaților propuși spre comparație chiar de către recurentă), în ceea ce îl privește pe intimatul - pârât demersurile acestuia de a obține în mod concret un astfel de beneficiu au fost restricționate de recurenta - reclamantă prin comportamentul pasiv al necomunicării unei propuneri de act adițional anterior sesizării CNCD. O astfel de conduită intră în categoria practicilor și comportamentelor vizate de alin. (3) și (4) ale art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

Aspectele evocate de recurentă, privind conduita apărătorului ales al intimatului - pârât în cadrul negocierilor din ianuarie 2019 nu prezintă relevanță, câtă vreme se poziționează temporal ulterior perioadei vizate de plângerea ce a învestit CNCD, iar restul aspectelor evocate de recurentă privind dificultățile în comunicarea cu intimatul nu pot fi apreciate drept apte a justifica o conduită pasivă precum cea indicată anterior.

Pe cale de consecință, recurenta - reclamantă a aplicat un tratament diferit intimatului - pârât, câtă vreme nu a conferit acestuia, în aceleași condiții precum restului angajaților săi, posibilitatea de a perfecta un act adițional privind majorarea salarială. De altfel, pentru o atare perioadă, nu doar că nu rezultă existența unui demers al recurentei - reclamante de a iniția față de intimatul - pârât procedurile de încheiere a actului adițional, dar din piesele dosarului (corespondența dintre părți aflată la filele x din Vol. IV al dosarului instanței de fond) rezultă că aceasta a ignorat, de altfel, inclusiv solicitările intimatului de a rezolva și în ceea ce îl privește chestiunea trecerii contribuțiilor sociale în sarcina angajatului.

Mai mult, Înalta Curte reține că procedurile de perfectare a unui astfel de act adițional au fost inițiate de recurenta - reclamantă abia la data de 26 octombrie 2018, ulterior sesizării CNCD, dar și primei înfățișări în fața Consiliului Director al CNCD, ce a fost programată pentru data de 11 septembrie 2018. Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar observă că varianta de act adițional comunicată la data de 26 octombrie 2018 intimatului - pârât are un conținut diferit de cea care a fost semnată între recurenta - reclamantă și ceilalți salariați ai săi (precum cei propuși spre comparație chiar de recurentă), aspect de natură a evidenția, o dată în plus, tratamentul diferit căruia i-a fost supus intimatul - pârât.

Un astfel de demers este echivalent cu o condiționare a accederii la beneficiul majorării salariale de agrearea altor modificări aduse raporturilor de muncă, fără ca astfel de modificări să aibă legătură cu majorarea salarială și intră, la rândul său, în categoria practicilor și comportamentelor vizate de alin. (3) și (4) ale art. 2 din O.G. nr. 137/2000, fiind irelevant motivul condiționării.

În raport de toate aceste elemente, Înalta Curte reține că, în mod corect, prima instanță a reținut că, în cauză, au fost prezentate fapte de natură a proba tratamentul diferit aplicat intimatului - pârât de către recurenta - reclamantă în situația comparabilă descrisă în paragrafele anterioare.

Cu privire la nedovedirea existenței unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, se constată că, deși este adevărat că recurenta - reclamantă nu avea obligația legală de a implementa o majorare salarială în contextul noului regim fiscal, dreptul invocat, în realitate, prin petiția înregistrată sub nr. x/23.07.2018 de către petent pe rolul CNCD, ca fiind încălcat de recurenta - reclamantă, este dreptul la muncă și demnitate umană.

Astfel, de îndată ce recurenta - reclamantă a luat decizia implementării măsurilor de diminuare a impactului consecințelor unor astfel de modificări normative asupra veniturilor angajaților săi, sub forma majorărilor salariale descrise în paragrafele anterioare, acesteia îi incumba obligația aplicării unui tratament egal, nediscriminatoriu în implementarea unor astfel de măsuri.

Art. 1 din O.G. nr. 137/2000 dispune că în România demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate de lege.

(2) Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi:

(i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare;

(ii) dreptul de a înființa sindicate și de a se afilia unor sindicate;

Potrivit alin. (2), orice persoană fizică sau juridică are obligația să respecte principiile enunțate la alin. (2), iar art. 3 stabilește că dispozițiile ordonanței se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum și instituțiilor publice cu atribuții în ceea ce privește: g) alte domenii ale vieții sociale.

Înalta Curte apreciază drept artificială diferența pe care recurenta - reclamantă o realizează între criteriul apartenenței sindicale evocat de intimatul - pârât B. prin plângerea adresată CNCD, ce a fost, de altfel, reținut și de CNCD în analiza faptei de discriminare vizate de punctul 5 al dispozitivului Hotărârii nr. 99 din 13 februarie 2019 și aspectul conduitei salariatului, indicat de prima instanță. În realitate, din analiza raționamentului logico - juridic utilizat de judecătorul fondului, rezultă că aspectul comportamentului în serviciu și în afara lui a fost evocat de prima instanță în cadrul analizei ce privea existența situației comparabile/analoage, iar nu a celei privind criteriului de discriminare. Din această perspectivă, structura integrată a hotărârii pronunțate de instanța de fond, relevă că, în fapt, criteriul de discriminare reținut de judecătorul fondului este similar celui evocat de CNCD în evaluarea întrunirii condițiilor aferente reținerii faptei de discriminare.

În ceea ce privește calificarea apartenenței sindicale drept criteriu reglementat de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte reține că acesta reprezintă un criteriu socio - profesional ce intră în sfera de reglementare a sintagmei "sau orice alt criteriu" prevăzută de dispozițiile sus indicatului text normativ. Totodată, instanța de control judiciar observă că legătura de cauzalitate dintre criteriu și tratament este evidențiată inclusiv de alegațiile recurentei - reclamante din cuprinsul memoriul de recurs privind istoricul raporturilor litigioase dintre părți, printre care se numără și demersurile realizate de intimat în calitatea sa de lider sindical.

De altfel, Înalta Curte reține că potrivit art. 20 alin. (6) din ordonanță "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice", iar conform art. 327 C. proc. civ. "Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut". Cu alte cuvinte, în cazul prezumțiilor ne aflăm în prezența unor "consecințe" sau concluzii ce presupun, eo ipso, probarea anterioară a unui fapt vecin și conex cu faptul necunoscut ce este relevat prin mijlocirea prezumției.

În cadrul sarcinii probei partajate între petent și societatea reclamată (astfel cum rezultă din Directivele nr. 2000/43/CE, Directiva 2000/78 și ampla jurisprudență în materia atât a CJUE, a instanțelor naționale în materie și a CEDO), odată ce petentul care a invocat discriminarea pe bază apartenenței sale la sindicat a stabilit o prezumție de discriminare (discriminare prima facie), sarcina revine celui împotriva căruia s-a formulat sesizarea să demonstreze că diferența de tratament nu este discriminatorie. S-a reținut în mod constant în jurisprudența europeană că adaptarea normelor privind sarcina probei se impune de îndată ce există o prezumție de discriminare și, în cazul în care această situație se verifică, aplicarea efectivă a principiului egalității impune ca sarcina probei să revină celui vizat de sesizare.

Pornind de la prezumția de discriminare dovedită de intimatul - pârât prin raportare la elementele expuse în paragrafele, Înalta Curte apreciază că niciunul dintre aspectele evocate prin memoriul de recurs nu are aptitudinea de a răsturna, în vreo modalitate, o astfel de prezumție.

Demersul intimatului - pârât de a obține în mod concret beneficiul modificării drepturilor salariale începând din luna ianuarie 2018, în vederea atenuării impactului modificărilor legislative asupra veniturilor angajaților, în condiții similare celor de care au beneficiat restul salariați, a fost restricționat de recurenta - reclamantă prin ignorarea, pe de o parte, a solicitărilor acestuia, prin comportamentul pasiv al necomunicării unei propuneri de act adițional anterior sesizării CNCD, iar ulterior prin comunicarea unei forme de act adițional diferită de cea propusă celorlalți angajați.

Simpla existență a unor raporturi conflictuale cu intimatul - pârât ori o dorință a angajatorului de a alinia prevederile contractului de muncă al intimatului - pârât cu prevederile altor contracte de muncă, nu creează, în raport de metodele utilizate de recurentă, aparența unei justificări legitime a tratamentului aplicat intimatului - pârât. Astfel, în prima ipoteză, recurentei, în calitatea sa de angajator, îi incumba, în implementarea măsurii majorării salariale, obligația exercitării unui tratament egal față de toți angajații, iar în cea de-a doua ipoteză, întrucât raportul de muncă este unul consensual, iar parametrii trasați prin contractul de muncă deja semnat între părți nu pot fi modificați unilateral, voința angajatului, în sensul modificării contractului, nu poate fi obținută în mod viciat, prin condiționarea obținerii beneficiului majorării salariale de agrearea modificării altor elemente contractuale.

În raport de toate aceste considerente, în mod corect prima instanță a confirmat legalitatea Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 99 din 13 februarie 2019 pronunțată în dosarul CNCD nr. x/2018 în ceea ce privește atât măsura dispusă în punctul 5 al dispozitivului acesteia, cât și în ceea ce privește amenda în cuantum de 10.000 RON dispusă, în privința unei astfel de fapte, prin punctul 8 al aceluiași dispozitiv, ce este proporțională cu fapta săvârșită.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este apărată și de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția instanței de fond fiind pronunțată cu corecta aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente în cauză.

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinței recurate din perspectiva criticilor subsumate prevederilor 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 851 din data de 27 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2022.