ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3666/2022

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la această instanță sub nr. x/2017 din 13.07.2017, reclamanta A. (în continuare "Societatea" sau "A."), în contradictoriu cu Administrația Fondului pentru Mediu (în continuare "AFM"), în conformitate cu dispozițiile art. 218 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare ("Codul de procedură fiscală"), coroborat cu art. 8 și art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: I. Pentru perioada 01.01.2007 - 31.12.2009 a) în principal - anularea în parte a Deciziei de soluționare nr. 1/107/16.01.2017 ("Decizia de soluționare") în ceea ce privește obligațiile fiscale principale suplimentare în sumă de 1.147.101 RON, emisă ca răspuns la Contestația fiscală nr. 76591/06.12.2016 formulată de Societate ("Contestația fiscală"), față de faptul că pentru aceste obligații fiscale s-a împlinit termenul de prescripție; - anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/25.10.2016 ("Decizia de impunere") și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/25.10.2016 ("Raportul de inspecție fiscală") în ceea ce privește obligațiile fiscale principale suplimentare în sumă totală de 1.147.101 RON, reprezentând (1) contribuția de 3% pentru vânzarea deșeurilor metalice feroase și neferoase (generate atât de vânzarea deșeurilor de producție cât și de vânzarea deșeurilor metalice provenite din dezmembrări/casări de la bunuri proprii), în valoare de 1.136.855 RON și (2) contribuția pentru emisiile atmosferice în perioada 01.01.2007 -31.12.2009, în valoare de 10.246 RON, față de faptul că pentru aceste obligații fiscale s-a împlinit termenul de prescripție; - exonerarea Societății de la plata sumei de 1.147.101 RON, reprezentând obligații fiscale prescrise b) în subsidiar - anularea în parte a Deciziei de soluționare, emisă ca răspuns la Contestația fiscală formulată de Societate, în ceea ce privește obligațiile fiscale principale suplimentare în sumă de 1.147.101 RON; - anularea în parte a Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală în ceea ce privește obligațiile fiscale principale stabilite suplimentar în sarcina Societății în sumă de 776.718 RON, ca urmare a pretinsei neîndepliniri a obligației de declarare și plată a contribuției de 3% pentru vânzarea deșeurilor metalice feroase și neferoase generate de vânzarea deșeurilor metalice de producție, în perioada 01.01.2007 - 31.12.2009. - exonerarea Societății de la plata sumei de 776.718 RON, reprezentând contribuția de 3% pentru vânzarea deșeurilor metalice feroase și neferoase generate de vânzarea deșeurilor de producție pentru perioada 01.01.2007 - 31.12.2009. II. Pentru perioada 01.01.2010 - 31.12.2013 - anularea în parte a Deciziei de soluționare în ceea ce privește obligațiile fiscale principale suplimentare în sumă de 3.702.015 RON; - anularea în parte a Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală în ceea ce privește obligațiile fiscale principale suplimentare în sumă de 3.702.015 RON stabilite ca urmare a pretinsei neîndepliniri a obligației de declarare și plată a contribuției de 3% pentru vânzarea deșeurilor metalice feroase și neferoase în perioada 01.01.2010 -31.12.2013; - exonerarea Societății de la plata sumei de 3.702.015 RON, reprezentând contribuția de 3% pentru vânzarea deșeurilor metalice feroase și neferoase generate de vânzarea deșeurilor de producție pentru perioada 01.01.2010 - 31.12.2013. III. Obligarea AFM la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Soluția pronunțată de instanța de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 857 din 07.03.2019, a admis în parte în parte cererea formulată de dna expert B. și a dispus majorarea onorariului până la totalul de 16.000 RON și a pus în vedere reclamantei A. să facă dovada achitării onorariului pentru expert, în completare, în cuantum de 14.000 RON. Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta C. S.A. (fosta A.), în condițiile art. 483 C. proc. civ., invocând ca temei art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, față de considerentele hotărârii pe care le apreciază ca fiind corecte, contrar criticilor formulate prin cererea de recurs.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat și urmează a-l admite, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare. Prima critică formulată de recurentă privește prescripția dreptului intimatei în stabilirea obligațiilor aferente perioadei 2007 - 2009. Prima instanță a reținut că termenul de prescripție de 5 ani se întrerupe, potrivit art. 111 alin. (1) lit. b) și c) din Codul de procedură fiscală, "b) la data depunerii de către contribuabil/plătitor a declarației de impunere după expirarea termenului legal de depunere a acesteia; c) la data la care contribuabilul/plătitorul corectează declarația de impunere sau efectuează un alt act voluntar de recunoaștere a creanței fiscale datorate." Recurenta a susținut că termenul de prescripție nu a fost întrerupt întrucât a depus în termenul legal declarațiile fiscale, le-a întocmit cu utilizarea aplicației informatice, le-a transmis prin poștă, cu confirmare de primire și a respectat legislația în vigoare la data depunerii. De asemenea, nu a făcut nicio corecție a declarațiilor fiscale depuse inițial și nici vreun act voluntar de recunoaștere a contribuțiilor. Declarațiile depuse în luna septembrie 2011 sunt urmarea solicitărilor pârâtei, datorată organizării defectuoase. Cu privire la depunerea declarațiilor, raportul de expertiză a concluzionat că, în condițiile în care reclamanta a emis două tipuri de declarații pentru aceeași perioadă (în formatul valabil până la data de 31.12.2005, cât și în cel prevăzut de OMMGA nr. 549/2006), iar declarațiile au fost transmise prin Poșta Română, nu se poate stabili dacă declarațiile transmise inițial (în termenul legal de declarare) au fost cele emise în formatul legal și dacă declarațiile transmise ca urmare a solicitărilor pârâtei sunt aceleași cu cele transmise inițial. Având în vedere concluziile expertizei și solicitările repetate ale pârâtei adresate reclamatei prin care i-a solicitat depunerea declarațiilor, cu mențiunea că cele depuse nu respectă Ordinul nr. 549/2006, prima instanță a respins critica reclamantei referitoare la prescripție, apreciind că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 111 alin. (1) lit. b) și c) din Codul de procedură fiscală. Această motivare nu respectă exigențele art. 425 C. proc. civ., nefiind analizate în niciun mod susținerile reclamantei și probele administrate în cauză prin care reclamanta intenționa să dovedească faptul că nu sunt incidente dispozițiile art. 111 alin. (1) lit. b) și c) din Codul de procedură fiscală care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție. Prima instanță nu a precizat în care din cele trei ipoteze prevăzute de textul legal se află reclamanta recurentă, argumentele din cuprinsul hotărârii recurate fiind sumare, în condițiile în care reclamanta a prezentat susțineri pertinente care trebuiau analizate în mod corespunzător, în condițiile în care chiar expertul a precizat că nu poate stabili dacă formularul a fost cel legal, nefiind negat aspectul depunerii declarațiilor fiscale în termenul legal. Cu toate că reclamanta a depus înscrisuri la dosarul de fond, prima instanță nu a efectuat o analiză corespunzătoare a acestora pentru a stabili dacă a existat o cauză de întrerupere a termenului de prescripție, astfel că este necesară casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare pentru a se efectua o corectă analiză și interpretare a tuturor probelor administrate și a se analiza susținerile părților litigante. A doua critică pe care a formulat-o recurenta reclamantă privește nelegalitatea actelor contestate cu privire la plata obligațiilor aferente venitului obținut din vânzarea deșeurilor metalice feroase și neferoase provenite din producția proprie, însă prima instanță nu a realizat nicio distincție între contribuția de 3% datorată pentru veniturile obținute din vânzarea deșeurilor metalice rezultate din activități de casare/dezmembrare/recuperare de la bunuri proprii casate și contribuția de 3% datorată pentru veniturile din vânzarea deșeurilor metalice provenite din producție proprie. Pentru contribuția de 3% aferentă vânzărilor de deșeuri metalice feroase și neferoase rezultate din activitatea proprie de producție pentru perioada 2007-2009 și perioada 2010-2013, reclamanta a invocat prevederile art. 4-7 din OM nr. 578/2006 care se referă la deșeuri obținute din activitatea proprie, precum și prevederile art. 9 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 196/2005. Prima instanță trebuia să efectueze o analiză a susținerilor reclamantei și să verifice, pe baza dispozițiilor legale incidente, cine are obligația de efectua reținerea contribuției de 3% aferentă deșeurilor metalice achiziționate. Judecătorul fondului a reținut dispozițiile art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 578/2006, potrivit cărora, "în cazul în care operatorii economici colectori și/sau valorificatori, autorizați în condițiile legii, devin deținători de deșeuri metalice feroase și neferoase prin activitatea de dezmembrare și/sau casare de bunuri, mijloace fixe sau obiecte de inventar proprii ori devenite proprii prin achiziție, au obligația, în cazul vânzării acestora, de a plăti contribuția de 3% la Fondul pentru mediu în cazul vânzării acestora." Acest text legal vizează ipoteza în care veniturile sunt obținute din vânzarea deșeurilor metalice rezultate din activități de casare/dezmembrare/recuperare de la bunuri proprii casate, scoase din uz, pentru care recurenta a recunoscut caracterul datorat al contribuției de 3%. Or, cauza pendinte are în vedere veniturile obținute din vânzarea deșeurilor metalice feroase și neferoase obținute din producție proprie, astfel încât judecătorul fondului trebuia să verifice incidența art. 10 din OM nr. 578/2006. În consecință, se impune casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a fi analizate în mod corespunzător susținerile părților, care sunt textele legale incidente în speță, cui revine obligația de reținere la sursă a contribuției, dacă există sau nu o dublă impunere, cu mențiunea că toate aspectele reținute trebuie motivate corespunzător. Dispozițiile sentinței referitoare la majorarea onorariu de expert vor fi menținute.