ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1394/2024

Ședința publică din data de 12 martie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la 09.05.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului- Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat:

a) anularea deciziei nr. 151/15.01.2019, emisă de Administrația Fondului pentru Mediu prin care contestația reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă, ca netemeinică și nelegală;

b) anularea adresei nr. x/18.10.2018, emisă de Administrația Fondului pentru Mediu, prin care pârâta susține că a pus în executare Decizia nr. 1114 din 15.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca fiind netemeinică și nelegală;

c) anularea procesului-verbal AFM nr. x/26.10.2018, cu anexele acestuia, ca fiind netemeinic și nelegal;

d) anularea adresei nr. x/19.01.2014, emisă de Direcția Generala Economico - Financiară a AFM și comunicată Societății la data de 25.02.2014, prin care s-a respins restituirea contribuției la Fondul pentru mediu de 3% din veniturile din vânzarea deșeurilor metalice feroase si neferoase în cuantum de 8.909.665 RON, ce a fost solicitată a fi restituită conform prevederilor art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală prin cererea de restituire nr. x/19.12.2013, depusă de Societate și înregistrată la AFM sub nr. x/06.01.2014;

e) admiterea cererii de restituire și, pe cale de consecință, obligarea autorității la restituirea către A. a sumei de 8.909.665 RON:

f) obligarea autorității la plata cheltuielilor de judecată pricinuite cu prezentul demers judiciar.

Prin sentința civilă nr. 1152 din 3 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului - Administrația Fondului pentru Mediu și a obligat pârâta la restituirea sumei de 8.909.664,88 RON reprezentând contribuție de 3% din veniturile din vânzarea deșeurilor metalice feroase și neferoase, nedatorată.

Împotriva sentinței civile nr. 1152/2022 și a încheierii din 29.11.2019 a declarat recurs recurenta-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu, care a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, să se respinga cererea de chemare în judecată.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs indicat, recurenta-pârâtă a susținut că sentința nr. 1152/2022 și încheierea din 29.11.2019 cuprind motive contradictorii, în sensul că, deși prin încheierea din 29.11.2019 Curtea de apel a reținut că adresa nr. x/18.10.2018 și procesul-verbal AFM nr. x/26.10.2018 nu sunt acte administrative și a respins capetele de cerere având ca obiect anularea acestora ca fiind inadmisibile, totuși în final a admis cererea de obligare a AFM la plata sumei de 8.909.665 RON.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a arătat că sentința și încheierea au fost pronunțate cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor și în art. 5 din Legea nr. 211/2011, pe baza unui considerent decizoriu rezultat din preluarea necritică a concluziilor raportului de expertiză, în sensul că surplusul de alamă ar fi un subprodus, iar nu un deșeu, cu toate că art. 5 lit. b) din Legea nr. 211/2011 impune cumulativ condiția ca substanța sau obiectul să poată fi utilizat direct, fără a fi supus unei alte prelucrări suplimentare celei prevăzute de practica industrială obișnuită.

În sprijinul încadrării surplusurilor de alamă (în fapt, rebuturi de producție din aliaje de cupru-zinc) în categoria deșeurilor, recurenta-pârâtă a invocat și dispozițiile Regulamentului (UE) nr. 715/2013 al Comisiei din 25 iulie 2013 de stabilire a condițiilor în care deșeurile din cupru nu mai constituie deșeuri în sensul Directivei 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului, precum și definițiile din anexele Directivei 2006/12/CE din 5 aprilie 2006.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la 25 ianuarie 2023, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepția nulității cererii de recurs, arătând că recurenta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., ci a expus nemulțumirile sale la adresa soluției pronunțate și a reluat apărările din primul proces (dosarul nr. x/2014), încercând să provoace o nouă analiză a fondului cauzei.

Pe fondul recursului, a arătat că acesta este neîntemeiat, rezolvarea dată de Curtea de apel fiind legală și temeinică atât sub aspectul calificării acțiunii ca fiind una îndreptată împotriva refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri, conform art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 54/2004, motiv pentru care nu se pune problema unor considerente contradictorii în raport cu încheierea din 29.11.2019, cât și sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 5 din Legea nr. 211/2011 (în legătură cu care în cererea de recurs se afirmă eronat că instanța ar fi constatat că topirea și turnarea resturilor de alamă nu fac parte din practica industrială obișnuită a partenerului contractual B., deși în motivarea sentinței se reține exact contrariul).

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), cu referire la art. 488 din C. proc. civ. și la art. 489 alin. (2) din același cod, dezvoltarea motivelor de recurs invocate de recurenta- pârâtă cuprinde argumente care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 același Cod.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs sunt formulate o serie de critici vizând legalitatea sentinței atacate, pe de o parte, cu privire la motivarea soluției, care, în opinia recurentei- pârâte, ar conține considerente contradictorii, iar pe de altă parte, prin prisma modului în care judecătorul fondului a înțeles să aplice ori să interpreteze o serie de norme de drept material în cauza cu care a fost învestit, prin raportare la situația de fapt pe care a reținut-o pe baza probatoriul administrat.

Examinând hotărârea atacată, actele și lucrările dosarului, motivele invocate de recurenta-pârâtă și apărările intimatei- reclamante în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În prealabil, instanța de control judiciar contată că, deși formal recursul a fost declarat împotriva sentinței civile nr. 1152/2022 și a încheierii din 29.11.2019, în realitate acesta conține critici exclusiv cu privire la soluția pronunțată prin sentință cu privire la restituirea sumei de 8.909.665 RON, încheierea din 29.11.2019 fiind menționată numai în contextul unei pretinse contrarietăți a considerentelor sentinței prin care s-a soluționat fondul cauzei față de soluția și considerentele consemnate încheiere cu privire la inadmisibilitatea capetelor de cerere prin care reclamanta a solicitat anularea adresei nr. x/18.10.2018 și a procesului-verbal AFM nr. x/26.10.2018

Efectuând propria evaluare a raportului juridic litigios, în coordonatele astfel precizate, instanța de control judiciar reține că motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 nu este întemeiat, dar se impune reformarea sentinței în temeiul 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt incidente atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare.

În speță, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că sentința nr. 1152/2022 cuprinde motive contradictorii față de încheierea din 29.11.2019, în sensul că prin încheierea din 29.11.2019 Curtea de apel a reținut că adresa nr. x/18.10.2018 și procesul-verbal AFM nr. x/26.10.2018 nu sunt acte administrative și a respins capetele de cerere având ca obiect anularea acestora ca fiind inadmisibile, dar prin hotărârea finală a admis cererea de obligare a AFM la plata sumei de 8.909.665 RON.

Din perspectiva procedurală argumentată de autorul ei, această critică nu este fondată.

Așa cum corect, de altfel, s-a menționat și în cuprinsul cererii de recurs, dispozițiile art. 52 alin. (1) din Constituția României și cele ale art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 consacră un contencios administrativ subiectiv, de plină jurisdicție, în care, odată cu cenzurarea actului vătămător, instanța poate să dispună măsuri pentru recunoașterea și restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat. Aceste măsuri pot consta în plata de daune materiale și morale, restituiri de sume plătite nedatorat, repuneri în situația anterioară, obligarea autorității pârâte să emită un act sau să efectueze o operațiune administrativă.

Este adevărat că cererile referitoare la recunoașterea dreptului sau a interesului legitim vătămat și la repararea pagubei cauzate sunt subsecvente cererii principale îndreptate împotriva unui act administrativ, dar acest act administrativ poate fi atât unul tipic, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din legea nr. 554/2004, cât și un act administrativ asimilat conform art. 2 alin. (2) din aceeași lege- refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

În cazul actelor administrative asimilate, capătul de cerere principal nu poate consta într-o acțiune în anulare, ca în cazul actului administrativ tipic, ci este suficient să se invoce, iar instanța de contencios administrativ să rețină caracterul nejustificat al refuzului rezolvării unei cereri ori nesoluționarea cererii adresate autorității publice în termenul prevăzut de lege, pentru ca, odată stabilit caracterul nelegal al conduitei autorității publice pârâte, să se dispună măsuri de reparare a pagubei suferite de reclamant ca urmare a acestei conduite.

De aceea, cu toate că premisele de ordin normativ de la care pornește raționamentul recurentei-pârâte sunt indicate corect, concluzia caracterului contradictoriu al considerentelor este eronată.

Conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

În speță, așa cum reiese din pct. I.1 al prezentei decizii, acțiunea cu care a fost învestită prima instanță a avut mai multe capete de cerere, constând în anularea unor adrese prin care Administrația Fondului pentru Mediu i-a comunicat reclamantei soluția de respingere a cererii de restituire formulate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală aplicabil în cauză, anularea unei decizii de soluționare a unei contestații administrative, anularea unui proces-verbal de control inopinat, admiterea cererii de restituire și, în consecință obligarea autorității pârâte la restituirea sumei.

Prin încheierea din 29.11.2019, instanța de fond a analizat natura juridică a adresei nr. x/18.10.2018 și a procesului-verbal AFM nr. x/26.10.2018, a stabilit că acestea nu sunt acte administrative tipice, astfel că nu pot forma obiectul unor cereri de anulare (motiv pentru care a respins ca inadmisibile capetele de cerere corespunzătoare), după care a calificat natura juridică a acțiunii ca fiind îndreptată împotriva refuzului nejustificat rezolvare a cererii de restituire a sumei plătite cu titlu de contribuție la Fondul pentru mediu și a considerat cererea admisibilă.

În consecință, raționamentul juridic care a stat la baza soluției primei instanțe se încadrează în coordonatele acțiunii în contencios administrativ care vizează refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri, iar considerentele nu au caracter contradictoriu.

Trecând la analiza soluției de fond prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că problema de drept aflată în dispută judiciară este aceea a interpretării și aplicării prevederilor art. 5 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, conform căruia:

"Este considerat subprodus, și nu deșeu potrivit definiției de la pct. 9 din anexa nr. 1, o substanță sau un obiect care rezultă în urma unui proces de producție al cărui obiectiv principal nu este producerea acestuia și care îndeplinește, cumulativ, următoarele condiții:

a) utilizarea ulterioară a substanței sau a obiectului este certă;

b) substanța sau obiectul poate fi utilizat direct, fără a fi supus unei alte prelucrări suplimentare celei prevăzute de practica industrială obișnuită;

c) substanța sau obiectul este produs ca parte integrantă a unui proces de producție;

d) utilizarea ulterioară este legală, în sensul că substanța sau obiectul îndeplinește toate cerințele relevante referitoare la produs, la protecția mediului și protecția sănătății pentru utilizarea specifică și nu va produce efecte globale nocive asupra mediului sau a sănătății populației."

Deșeul este definit în pct. 9 din Anexa nr. 1 a Legii nr. 211/2011 ca fiind orice substanță sau obiect pe care deținătorul îl aruncă ori are intenția sau obligația să îl arunce [și, anterior, în lit. b) din Anexa I A a O.U.G. nr. 78/2000, ca fiind orice substanță sau orice obiect din categoriile stabilite în anexa I B, de care deținătorul se debarasează, are intenția sau obligația de a se debarasa].

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 196/2005, în forma aplicabilă în cauză, constituie venit către Fondul pentru mediu o contribuție de 3% din veniturile realizate din vânzarea deșeurilor metalice feroase și neferoase, obținute de către generatorul deșeurilor, persoană fizică sau juridică. Sumele se rețin prin stopaj la sursă de către operatorii economici care desfășoară activități de colectare și/sau valorificare a deșeurilor, care au obligația să le vireze la Fondul pentru mediu.

Între părți a mai existat un proces, care a format obiectul dosarului nr. x/2014, soluționat prin sentința civilă nr. 874 27 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1114 din 15 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care instanța a respins ca inadmisibile capetele de cerere având ca obiect anularea adreselor nr. x/19.01.2014 și y/17.04.2914 emise de pârâta A.F.M., a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu Administrația Fondului pentru Mediu și a obligat pârâta să soluționeze cererea reclamantei, în sensul de a emite un răspuns motivat privind solicitarea acesteia de restituire a sumei de 8.909.665 RON.

În executarea acelei hotărâri judecătorești, Administrația Fondului pentru Mediu a emis adresa de răspuns nr. x/18.10.2018, în care a prezentat argumentele pentru care a respins cererea de restituire, indicând temeiul de drept și motivele de fapt (constatate ca urmare a controalelor inopinate desfășurate la cele două societăți între care s-au derulat operațiunile de vânzare- cumpărare a resturilor de alamă).

În esență, motivul care a stat la baza respingerii cererii de restituire a sumei pretinse de intimata- reclamantă a fost acela că resturile de alamă rezultate din procesele de producție a produselor finite desfășurate de societatea A. S.R.L. au fost încadrate de în categoria deșeurilor pentru care se datorează contribuția la Fondul pentru mediu de 3% din veniturile obținute din vânzarea acestora către o altă societate, astfel că virarea sumei corespunzătoare deșeurilor valorificate prin intermediul acelei operațiuni nu constituie o plată nedatorată care să fie supusă restituirii conform art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală adoptat prin O.G. nr. 92/2003.

Prin urmare, în optica autorității pentru mediu, cumpărătorul (B. S.R.L., fostă C. S.R.L. și D. SRL)- societate autorizată să desfășoare activități de topire a materialelor neferoase- a procedat corect la reținerea, declararea și virarea sumelor aferente contribuției datorate pentru resturile de alamă provenite de la A. S.R.L..

În schimb, societatea reclamantă susține că în speță sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 5 din Legea nr. 211/2011, pentru ca acele resturi de alamă să fie încadrate în categoria subproduselor, pentru că, după vânzarea către B., au fost supuse doar unor operațiuni ce fac parte dintr-o practică industrială obișnuită, implicând topirea și turnarea lor sub formă de țevi și inele de alamă, și ulterior vândute către A. pentru a fi folosite în procesul de producție a coliviilor de alamă ce constituie produsul finit.

În cauza de față, bazându-se exclusiv pe concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea metalurgie, în care s-a conchis că topirea și turnarea resturilor de alamă achiziționate de la reclamantă fac parte din "practica industrială obișnuită" a societății B. și sunt utilizate direct, fără a fi supuse unei alte prelucrări suplimentare față de cea din procesul obișnuit de fabricație a țevilor și inelelor din alamă, prima instanță a apreciat că este îndeplinită cerința prevăzută în art. 5 lit. b) din Legea nr. 211/2011 (substanța sau obiectul poate fi utilizat direct, fără a fi supus unei alte prelucrări suplimentare celei prevăzute de practica industrială obișnuită).

Instanța de control judiciar constată însă că această interpretare dată de judecătorul fondului este contrară sensului juridic ce rezultă din caracterul cumulativ al condițiilor edictate de articolul în discuție, articol ce are ca premisă un proces de producție integrat, în care substanța sau obiectul în discuție este produs și apoi utilizat direct, fără prelucrări suplimentare exterioare acelui proces de producție.

Or, în speță, nu se poate afirma că situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate în dosarul administrativ și în fața primei instanțe s-ar încadra în ipoteza normei de drept material analizate, de vreme ce resturile de alamă nu au fost utilizate ca atare de intimata- reclamantă în procesul său de producție, ci au fost valorificate prin vânzarea către o altă societate care le-a supus unor operațiuni de topire și turnare sub formă de inele și țevi. După cum se arată și în cererea de chemare în judecată, resturile de alamă rezultate din procesul de fabricație a coliviilor de alamă de către A. S.R.L. erau vândute către cealaltă societate ca materie primă pentru fabricarea țevilor și inelelor de alamă, care la rândul lor erau vândute A. S.R.L. pentru producerea coliviilor de alamă, iar conform celor constatate prin procesul-verbal AFM nr. x/26.10.2018, în facturile de vânzare emise în relația comercială dintre cele două societăți se menționa că intimata- reclamantă furniza șpan sau rebuturi de alamă și cumpăra produse finite (inele și țevi).

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut greșit caracterul nejustificat al refuzului restituirii sumei pretinse de reclamantă, pe baza unei interpretări eronate a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 211/2011.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității.

Admite recursul declarat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței civile nr. 1152 din 3 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând cauza respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.