ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3593/2021

Ședința publică din data de 10 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă și înregistrată la data de 21.08.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Navală Romana și B. S.R.L., anularea autorizației emisă de către pârâta Autoritatea Navală Română sub seria x nr. x-CT pentru titularul B. S.R.L., autorizație în baza căreia operatorul economic poate desfășura activități siguranță pilotajul navelor maritime la intrarea și ieșirea în/din porturi și între danele aceluiași port - Constanța.

Prin sentința civilă nr. 210 de la data de 21 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanta, secția a II-Civilă, în cauza cu nr. x/2018, a fost respinsă excepția lipsei de interes, ca nefondată, și admisă excepția prescripției dreptului la acțiune. Totodată, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Navală Română și pârâta B. S.R.L., ca prescrisă.

Împotriva sentinței civile nr. 210 de la data de 21 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Constanta, secția a II-Civilă, în cauza cu nr. x/2018 a formulat cerere de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate, cu consecința trimiterii dosarului la instanța de fond.

În esență, în motivare, a arătat recurenta că instanța de fond a efectuat o greșită interpretare a legii prin prisma admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune în sens material.

Recurenta a reluat în cererea de recurs coordonatele situației de fapt expuse pe larg și în cererea de chemare în judecată, susținând că a formulat Plângere înregistrată de intimata Autoritatea Navală Română sub nr. x/08.01.2018, iar la 13.02.2018 a formulat Plângerea prealabila înregistrata sub nr. x/13.02.2018 adresata ANR prin care a solicitat revocarea, retragerea autorizației seria x 77-CT ce a fost acordata B. S.R.L..

La data de 27.03.2018 a primit răspuns la plângerea prealabilă prin Adresa nr. x/27.03.2018 in sensul respingerii acesteia ca nefondata, cererea de chemare în judecată fiind formulată în termen.

Instanța de judecată s-a raportat exclusiv la data formulării răspunsului la petiția inițială respectiv la data de 18-01-2018, cu toate că actul administrativ era adresat unui terț, iar considerentele privind dosarul nr. x/2017, filele x din cuprinsul vol. I NU pot fi reținute ca fiind legale din moment ce soluția judiciară adoptată în acea cauză a fost de anulare a cererii de intervenție pentru LIPSA unui reprezentant legal, ceea ce face ca din punct de vedere al temeiniciei un asemenea raționament juridic să NU poată fi primit.

Instanța de fond a imputat recurentei faptul că ar fi avut un reprezentant legal ce ar fi luat la cunoștință de actul administrativ atacat.

Pentru a demonstra faptul că recurenta a avut desemnat curator special din rândul avocaților a depus la dosarul cauzei încheierile de constatare a lipsei calității de reprezentant legal, de reprezentant convențional pentru avocatul desemnat, de desemnare a unui curator în dosarele nr. x/2015, y/2015, z/2017, w/2017, precum și Decizia nr. 111/30-03-2018 prin care s-a admis apelul în dosarul nr. x/2018 și s-au anulat efectele de suspendare a desemnării în calitate de administrator a asociatului C., dată de la care aceasta a putut să solicite retractarea curatorilor din dosare.

A mai susținut recurenta faptul că într-un alt dosar, în care judecata se realiza în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., aceasta din urmă avea cunoștință și a contribuit prin acțiuni la zădărnicirea demersurilor judiciare de desemnare a unui reprezentant legal care să reprezinte societatea în relațiile cu terții.

A susținut că instanța de control judiciar trebuie să cenzureze alegațiile părților adverse deoarece, în conformitate cu principiul general quod nullum est nullum producit effectum, un act nul nu poate produce nici un efect juridic.

Intimata Autoritatea Navală Română a refuzat în perioada de referință să recunoască calitatea de reprezentant legal a asociatului C., a refuzat să emită autorizația pentru efectuarea serviciului de pilotaj al navelor maritime de către firma recurentă, ceea ce demonstrează din nou că accepțiunea instanței de fond este eronată, fiind în afara dispozițiilor legale.

Recurenta avea, în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, obligația de a se adresa autorității emitente (pentru că nu există autoritate superioară) pentru revocarea actului, anterior sesizării instanței de contencios din moment ce actul atacat era adresat unui terț, iar partea vătămată era străină de acel act, procedura grațioasă fiind impusă de prevederile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și terțului.

Termenul de la care a început să curgă prescripția este de 05-03-2018 dată la care emitentul actului administrativ a soluționat plângerea prealabilă, cererea inițială adresată autorității publice, neavând un asemenea caracter așa încât NU poate fi primit ca legal un termen de prescripție ce a început să curgă de la data de 18-01-2018 fără parcurgerea etapei recursului grațios de plângere prealabilă.

Cererea inițială adresată autorității publice NU poate reprezenta o veritabilă plângere prealabilă fără a avea în vedere că calitatea de terț a recurentei față de actul atacat.

A susținut recurenta că au fost încălcate dispozițiile legale în materia prescripției extinctive, respectiv art. 2502 alin. (2), pct. 3 din C. civ. ce dispune excepții de la prescripția extinctivă tocmai datorită naturii și obiectul dreptului ocrotit, dreptul la acțiune fiind imprescriptibil.

În cazul dedus judecății vătămarea creată este deosebit de gravă raportat la valorile sociale ocrotite, emiterea unui act administrativ cu consemnări false determină inopozabilitatea unui termen de prescripție.

Instanța trebuia să pună în discuția contradictorie a părților aspectele de fapt invocate, cele rezultate din probe, anume suspendarea curgerii termenului de prescripție potrivit prevederilor art. 2532 pct. 3,6,7 din C. civ.

Instanța era datoare să aplice prevederile art. 2534 din C. civ., anume prescripția suspendată NU se va putea împlini decât după expirarea unui termen de 1 lună de la încetarea suspendării pentru prescripțiile de 6 luni, așa cum este în speța de față.

Instanța de fond trebuia să analizeze și cauzele de întrerupere a prescripției reglementate de prevederile art. 2537 pct. 4 C. civ. raportat la prevederile dispozițiilor art. 2540 din C. civ. cu aplicarea prevederilor art. 2541 din C. civ.

Recurenta nu a rămas pasivă la curgerea timpului, ci a efectuat acte materiale de punere în întârziere, a formulat o plângere administrativă prin care a solicitat revocarea actului administrativ, dar și stabilirea situației de fapt reale în privința deținătorului autorizației administrative ce trebuia să determine cel puțin un control din partea emitentului actului administrativ, reverificarea modului de acordare a autorizației, fapt ce NU s-a întâmplat în realitate.

Întreruperea termenului de prescripție atrage conform prevederilor art. 2541 din C. civ. ștergerea prescripției începute înainte să se fi ivit cauza de întrerupere.

Pârâta Autoritatea Navală Română (AISR) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu menținerea ca temeinica și legală a sentinței instanței de fond.

A susținut că instanța de fond a apreciat că a fost nesocotit de reclamanta termenul imperativ de decădere pentru formularea acțiunii de anulare a unui act administrativ, termen calculat de la data luării la cunoștință a actului atacat, în speță autorizația seria x 77-CT emisă pentru titularul B. S.RL. Astfel, în mod corect, a considerat ca au fost depășite termenele atât în ceea ce privește procedura prealabilă, respectiv termenul de 30 de zile de la data luării la cunoștință cât și termenul de 6 luni de la data emiterii actului administrativ atacat.

Întâmpinare în cauză a formulat și pârâta B. S.R.L., solicitând respingerea recursului, ca fiind nefondat, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate.

Astfel, a arătat că instanța de fond, în mod corect, a reținut că recurenta-reclamantă nu își poate alege singură momentul sesizării instanței de judecată cu o acțiune în anulare a autorizației, întrucât nu este permis de lege un atare demers procesual.

Prin urmare, recurenta - reclamantă A. S.R.L. nu a dezvoltat o critică de nelegalitate, ea fiind decăzută din dreptul de a mai formula acțiunea, devenind incidente prevederile art. 1l alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Contrar susținerilor recurentei și validând raționamentul intimatei, Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit situația de fapt și dispozițiile legale aplicabile, a analizat susținerile părilor și a arătat de ce nu pot fi primite argumentele reclamantei.

Astfel, considerentele hotărârii atacate sunt detaliate corespunzător obligației legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., acestea fiind în concordanță și cu statuările Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin raportare la dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului a stabilit că obligația instanțelor naționale de motivare a hotărârilor nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupunând o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

În ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "când hotărârea a fost dată cu încălcarea și interpretarea greșită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că acesta este nefondat, prima instanță făcând o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Astfel, reține instanța de control judiciar faptul că dispozițiile legale aplicabile speței sunt cele de la art. 11 și respectiv art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, care în părțile relevante au următorul conținut:

Art. 11 alin. (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Art. 7 alin. (3) Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, se va introduce în termen de 30 de zile din momentul în care persoana vătămată a luat cunoștință, pe orice cale, de conținutul actului. Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă se poate formula și peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a luat cunoștință, pe orice cale, de conținutul acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut în prezentul alineat, precum și cel prevăzut la alin. (1) sunt termene de prescripție.

Din coroborarea acestor texte de lege, prin raportare la ansamblul probator administrat în cauză, rezultă faptul că reclamanta a învestit instanța de fond la data de 21.08.2018 cu o cerere de anulare a autorizației de pilotaj maritim emisă pe numele terțului B. S.R.L..

Anterior formulării acțiunii în justiție, reclamanta s-a adresat, în cadrul etapei procedurii prealabile, cu o cerere de anulare a respectivei autorizații de pilotaj maritim către Autoritatea Navală Română, cerere înregistrată sub nr. x/08.01.2018, la care a primit răspuns la data de 16.01.2018 prin adresa cu același nr. 1775, pârâta emitentă a actului contestat menționând că autorizația a fost emisă după verificarea îndeplinirii tuturor condițiilor pe care le instituie Anexa nr. 1 din OMT nr. 547/2014.

Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, momentul comunicării răspunsului emis la data de 16 ianuarie 2018 este momentul de referință de la care a început să curgă termenul de 6 luni de prescripție în care trebuia să fie introdusă cererea de chemare în judecată, contrar susținerilor recurentei expuse în cererea de declarare a căii de atac.

Astfel, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 21.08.2018, la un interval de mai mult de 7 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă de către reclamantă, apar ca fiind nefondate susținerile dezvoltate de această parte cu privire la interpretarea greșită din partea primei instanțe a termenului de prescripție precum și a normelor de drept material din C. civ. care reglementează instituția prescripției.

Prima instanță a interpretat și a calculat corect termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în contencios prin raportare la data de 18.01.2018, respectiv data comunicării răspunsului la prima plângere prealabilă, iar nu prin raportare la data de 05.03.2018, aceasta fiind data la care a fost recepționat răspunsul la cea de-a doua plângere prealabilă prin care reclamanta a solicitat anularea aceluiași act administrativ.

În ceea ce privește critica din recurs potrivit căreia prescripția extinctivă nu poate interveni pentru că prin natura și obiectul dreptului ocrotit, dreptul la acțiune ar fi imprescriptibil, Înalta Curte constată că art. 2502 precizează care sunt situațiile în care un drept civil este imprescriptibil însă trebuie avut în vedere că, în cauza de față este vorba de apărarea unui drept civil în materia contenciosului administrativ.

Or, în atare situație, Legea nr. 554/2004 care reglementează procedura contenciosului este derogatorie de la dreptul comun în materie și prevede în mod expres la art. 11 care este termenul în care se poate prescrie o acțiune precum și care sunt acțiunile în justiție care sunt imprescriptibile.

În concluzie, independent de natura și de obiectul dreptului ocrotit, în materia contenciosului administrativ, dreptul la acțiunea în anularea unui act administrativ individual, adresat altui subiect de drept, se prescrie în termen de 6 luni de la data la care a fost primit răspunsul la plângerea prealabilă.

Mai mult decât atât, instanța de control judiciar reține că nu se confirmă niciuna dintre alegațiile părții reclamante cu privire la suspendarea termenului de prescripție a dreptului de a formula acțiunea în justiție, câtă vreme partea procesuală solicitantă nu a dovedit existența unor împrejurări mai presus de voința sa care să o împiedice să formuleze cererea de chemare în judecată și nici nu a formulat cerere de repunere în termen.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 210 din 21 decembrie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta - reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata - pârâtă B. S.R.L. a sumei de 2380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2021.