ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3590/2022

Ședința publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 12.09.2019 pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2019 reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Sănătății solicitând instanței să dispună anularea adresei cu nr. de înregistrare 32318/10.06.2019 eliberată de Ministerul Sănătății, obligarea pârâtei la emiterea certificatului de conformitate pentru specialitatea neurologie, conform prevederilor art. 25 din Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind recunoașterea calificărilor profesionale și obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentința nr. 678 pronunțată la data de 22 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței recurate, și rejudecând cauza, solicită admiterea cererii de chemare în judecată în sensul anulării actului administrativ adresa nr. x/10.06.2019 și obligarea intimatului Ministerul Sănătății să emită certificatul de conformitate pentru specialitatea neurologie conform prevederilor Directivei 2005/36/CE a Parlamentului European privind recunoașterea calificărilor personale.

În motivarea recursului, a arătat că deși instanța retine în considerente că a efectuat stagiul de pregătire în specialitatea neurologie, potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, în mod contradictoriu apreciază că este întemeiat refuzul autorității publice de a emite certificatul de conformitate care să ateste specializarea și pregătirea recurentei.

Afirmă recurenta că deși s-a reținut de către instanța de fond faptul că Directiva europeană a dispus în mod expres asupra situațiilor de excepție, respectiv împlinirea stagiului anterior intrării in vigoare a reglementarilor actuale, instanța nu face aplicarea acestei Directive, care la art. 23 prevede tocmai acele situații în care stagiile profesionale sunt îndeplinite în conformitate cu legislația anterioară, așa cum este situația și în această cauză.

Susține că la data intrării în vigoare a Ordinului 1214/24.09.1993, finalizase deja secundariatul (stagiul fiind efectuat în perioada 1991-1994), promovând examenul în specialitatea neurologie în luna ianuarie 1994, așa cum rezultă din certificatul de Medic Specialist eliberat la data de 23.11.2010 de Ministerul Sanatatii.

Modificările legislative ulterioare, care evident nu pot retroactiva, au prevăzut modificarea pregătirii profesionale a medicilor, atât ca și denumire cât și ca perioadă, secundariatul (prevăzut pentru o perioada de 3 an) fiind înlocuit cu rezidențiatul (prevăzut pentru o perioadă de 4 ani).

Prin urmare, la data intrării in vigoare a Directivei europene, calificarea de medic specialist neurolog a recurentei era câștigată nefiind necesar să îndeplinească alte formalități pentru a păstra această specializare, invocând în acest sens dispozițiile art. 25 alin. (1) care prevăd ca "dispozițiile prezentei metodologii nu afectează drepturile câștigate de medici si farmaciști sub regimul actelor anterioare".

Susține recurenta că judecătorul fondului avea obligația să aibă în vedere, la soluționarea cauzei, dispozițiile art. 25 alin. (3) si 3a din Directivă.

Totodată, arată recurenta că în perioada 1991-1994 și-a desfășurat activitatea ca medic secundar neurolog, iar în anul 1994, a obtinut calificarea de medic specialist neurolog, profesie pe care a exercitat-o până în anul 2011 în România, sens în care i-a fost eliberat certificatul de medic specialist în specializarea neurologie 6649/23.11.2010 de către Ministerul Sănătății.

În luna noiembrie 2011 a fost înscrisă la B., având în vedere atestatele profesionale obținute în România, iar din data de 01.12.2011 profesează în cadrul clinicii C. - clinică neurologică ultraspecializată în tratarea sclerozei multiple.

Pentru a putea să-și continue activitatea profesională, Colegiul medicilor solicită certificatul de conformitate profesională ca medic specialist neurolog, conform Directivei 2005/36/CE, prin raportare la perioada în care aa profesat in România.

Prin refuzul nejustificat de emitere a certificatului de conformitate pentru specialitatea neurologie i se creează un prejudiciu semnificativ, putând afecta dreptul la liberă practică a profesiei de medic specialist neurolog pe teritoriul Uniunii Europene.

Intimatul-pârât Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență, că în situația efectuării stagiului de pregătire anterior intrării în vigoare a prevederilor Directivei 2005/26/CE și cu respectarea legislației în vigoare la acel moment, nu se eliberează certificat de conformitate conform prevederilor art. 25 din Directivă, ci un certificat de drepturi obținute, însă cu condiția ca solicitantul să dovedească că s-a consacrat în mod efectiv și legal activităților în cauză pe o perioadă de cel puțin trei ani consecutivi în decursul ultimilor 5 ani anterior eliberării certificatului. Cum recurenta reclamantă a efectuat un stagiu de pregătire sub limita de 4 ani prevăzută de Directivă pentru specialitatea neurologie, și nu s-a făcut dovada că s-a consacrat în mod efectiv și legal activităților în cauză pe o perioadă de cel puțin trei ani consecutivi în decursul ultimilor 5 ani anterior eliberării certificatului, cererea recurentei de eliberare a certificatului de conformitate este neîntemeiată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Sub un prim aspect se reține că prin cererea de recurs au fost invocate atât dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acest motiv de casare a fost invocată doar formal, câtă vreme recurenta nu a prezentat și nu a dezvoltat nicio critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Criticile cuprinse în conținutul memoriului de recurs, sunt concentrate îndeosebi pe invocarea unor aspecte privind situația de fapt, dar și pe argumente încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare ce urmează a fi analizat in cele ce urmează, fără a putea fi distinse critici care să justifice invocarea nemotivării ori a unei motivări contradictorii, astfel că acest motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) va fi anulat de instanța de recurs ca nemotivat.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte mențiuni prevăzute cu caracter imperativ, și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate pe motivul de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cerința legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale și indicarea pretinselor greșeli de judecată săvârșite de instanță, cerință nerespectată de către recurentă cu ocazia invocării acestui prim motiv de recurs, ceea ce conferă susținerilor recurentei doar o aparență de motivare, însă nu reprezintă un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe acest motiv de recurs.

Prin urmare, sancțiunea prevăzută de normele procedurale în vigoare, pentru lipsa oricăreia dintre mențiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) și c), este nulitatea, astfel cum prevăd dispozițiile art. 488 alin. (3) teza întâi C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului invocată din oficiu și, pe cale de consecință, va anula recursul din perspectiva motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reține Înalta Curte că dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prevăd: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.".

Totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constituie motiv de casare/nelegalitate încălcarea prin hotărâre a normelor de drept material sau aplicarea greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Reține Înalta Curte că prin Ordinul Ministerului Sănătății nr. 240/1994 reclamanta a fost confirmată medic specialist în specialitatea neurologie, durata de pregătire efectuată fiind mai redusă decât cea prevăzută în Directivă.

Recurenta-reclamantă este posesoare a diplomei de doctor - medic specializarea medicină generală Seria x nr. x, eliberată de Institutul de Medicină și Farmacie București în data de 14.02.1988, cu nr. x, eliberată în duplicat seria x nr. x eliberat la data de 05.06.1988, cu nr. x.

De asemenea, reține Înalta Curte că recurenta reclamantă este posesoare a certificatului de medic specialist în specialitatea neurologie Seria x nr. x, eliberat de Ministerul Sănătății în data de 23.11.2010 cu nr. x, fiind confirmată medic specialist prin Ordinul Ministerului Sănătății nr. 240/1994, pe baza examenului susținut în sesiunea ianuarie 1994.

Pregătirea în specialitate s-a efectuat prin secundariat în perioada 30.01.1991 - 01.03.1994 (3 ani).

Actul normativ incident cauzei - Directiva nr. 2005/36/CE din 7.09.2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale - stabilește normele conform cărora un stat membru care condiționează accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia, pe teritoriul său, de posesia anumitor calificări profesionale (denumit în continuare "stat membru gazdă ") recunoaște, pentru accesul la această profesie și exercitarea acesteia, calificările profesionale obținute în unul sau mai multe dintre celelalte state membre (denumite în continuare "stat membru de origine") și care permit titularului respectivelor calificări să exercite aceeași profesie în respectivul sau respectivele state membre.

Conform art. 2 din Directivă, aceasta "se aplică oricărui resortisant al unui stat membru, inclusiv membrilor profesiilor liberale, care doresc să exercite o profesie reglementată într-un stat membru, altul decât cel în care și-a obținut calificările profesionale, fie cu titlu independent, fie cu titlu salariat."

Art. 3 alin. (1) lit. (c) din Directiva nr. 2005/36/CE definește "titlul de calificare" ca fiind reprezentat de: diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare eliberate de o autoritate a unui stat membru desemnată în temeiul actelor cu putere de lege și al actelor administrative ale respectivului stat membru și care certifică formarea profesională în special în Comunitate. În cazul în care prima teză nu se aplică, un titlu menționat la alin. (3) este considerat titlu de calificare.

Conform art. 3 alin. (1) lit. (d) din Directivă, "autoritate competentă" reprezintă orice autoritate sau instanță autorizată în mod special de un stat membru să elibereze sau să primească titluri de calificare sau alte documente sau informații, precum și să primească cereri și să ia decizii, prevăzute în prezenta directivă.

Art. 4 stabilește că:

"(1) Recunoașterea calificărilor profesionale de către statul membru gazdă permite beneficiarului să aibă acces, în respectivul stat membru, la aceeași profesie ca cea pentru care este calificat în statul membru de origine și să o exercite în aceleași condiții ca și cetățenii din respectivul stat membru. (2) În sensul prezentei directive, profesia pe care solicitantul dorește să o exercite în statul membru gazdă este aceeași cu cea pentru care este calificat în statul membru de origine în cazul în care activitățile respective sunt comparabile."

Articolul 23 din Directivă prevede că:

"(1) Fără a aduce atingere drepturilor obținute specifice profesiilor în cauză, atunci când titlurile de calificare ca medic care permit accesul la activități profesionale de medic cu formare de bază și medic specialist, precum și titlurile de calificare ca asistent medical generalist, medic dentist, medic dentist specialist, medic veterinar, moașă și farmacist ale resortisanților statelor membre nu îndeplinesc toate cerințele de formare prevăzute la articolele 24, 25, 31, 34, 35, 38, 40 și 44, fiecare stat membru recunoaște ca dovadă suficientă titlurile de calificare eliberate de respectivele state membre atunci când atestă o formare care a început înainte de datele de referință prevăzute în anexa V punctele 5.1.1, 5.1.2, 5.2.2, 5.3.2, 5.3.3, 5.4.2, 5.5.2 și 5.6.2, în cazul în care sunt însoțite de un certificat care atestă că titularii s-au consacrat în mod efectiv și legal activităților în cauză pe o perioadă de cel puțin trei ani consecutivi în decursul ultimilor cinci ani anteriori eliberării certificatului . (…). (6) Fiecare stat membru recunoaște ca dovadă suficientă pentru resortisanții statelor membre ale căror titluri de calificare ca medic, asistent medical generalist, medic dentist, medic veterinar, moașă și farmacist nu corespund denumirilor prevăzute pentru respectivele state membre în anexa V punctele 5.1.1, 5.1.2, 5.1.3, 5.1.4, 5.2.2, 5.3.2, 5.3.3, 5.4.2, 5.5.2 și 5.6.2, titlurile de calificare eliberate de respectivele state membre, însoțite de un certificat eliberat de autoritățile sau organismele competente. Certificatul menționat la primul paragraf atestă că respectivele titluri de calificare confirmă o formare în temeiul articolelor 24, 25, 28, 31, 34, 35, 38, 40 și 44 și sunt asimilate de statul membru care le-a eliberat celor a căror denumire este prevăzută în anexa V punctele 5.1.1, 5.1.2, 5.1.3, 5.1.4, 5.2.2, 5.3.2, 5.3.3, 5.4.2, 5.5.2 și 5.6.2 ."

Potrivit art. 25 din Directiva nr. 2005/36/CE:

"(1) Admiterea la formarea de medic specialist presupune absolvirea și validarea a șase ani de studii în cadrul ciclului de formare menționat la articolul 24 în decursul cărora s-au dobândit cunoștințe adecvate de medicină generală. (2) Formarea specializată în medicină cuprinde instruirea teoretică și practică, efectuată într-o universitate, într-un spital universitar sau, după caz, o instituție de sănătate desemnată în acest scop de către autoritățile sau organismele competente. Statele membre se asigură ca perioadele minime de formare specializată în medicină menționate în anexa V punctul 5.1.3 să nu fie mai scurte decât perioadele prevăzute la același punct. Formarea se realizează sub supravegherea autorităților sau organismelor competente. Ea implică participarea personală a medicului specialist candidat la activitatea sau la responsabilitățile serviciilor în cauză. (3) Formarea se realizează pe bază de program integral, pe posturi specializate, recunoscute de autoritățile competente. Formarea implică participarea la toate activitățile medicale ale departamentului în care se realizează formarea, inclusiv la serviciul de gardă, astfel încât specialistul în formare să consacre acestei instruiri practice și teoretice toată activitatea sa profesională, pe toată durata săptămânii de lucru și în decursul întregului an, după metodele stabilite de autoritățile competente. În consecință, aceste posturi fac obiectul unei remunerări adecvate. (4) Statele membre condiționează eliberarea unei calificări de medic specialist de posesia unuia dintre titlurile de calificare ca medic cu formare de bază prevăzute în anexa V punctul 5.1.1. (5) Perioadele minime de formare prevăzute în anexa V punctul 5.1.3 se pot modifica în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 58 alin. (2), în scopul adaptării lor la progresul științific și tehnic ."

Anexa V punctul 5.1.3 prevede o perioadă minimă de formare medicală pentru specializarea neurologie de 4 ani.

Observă Înalta Curte că durata formării medicale specializate în cazul recurentei reclamante a fost de 3 ani.

Prin urmare, în raport de dispozițiile Anexei V punctul 5.1.3 a Directivei, statul membru de origine, România, nu îi poate elibera un certificat care să ateste o perioadă minimă de formare medicală specializarea neurologie de 4 ani.

Astfel cum s-a menționat anterior, art. 23 alin. (1) din Directivă prevede că "fără a aduce atingere drepturilor obținute specifice profesiilor în cauză, atunci când titlurile de calificare ca medic care permit accesul la activități profesionale de medic (…) nu îndeplinesc toate cerințele de formare prevăzute la articolele 24, 25, 31, 34, 35, 38, 40 și 44, fiecare stat membru recunoaște ca dovadă suficientă titlurile de calificare eliberate de respectivele state membre atunci când atestă o formare care a început înainte de datele de referință prevăzute în anexa V punctele 5.1.1, 5.1.2, 5.2.2, 5.3.2, 5.3.3, 5.4.2, 5.5.2 și 5.6.2, în cazul în care sunt însoțite de un certificat care atestă că titularii s-au consacrat în mod efectiv și legal activităților în cauză pe o perioadă de cel puțin trei ani consecutivi în decursul ultimilor cinci ani anteriori eliberării certificatului."

Mențiunea "fără a aduce atingere drepturilor obținute specifice profesiilor în cauză" privește procedura de recunoaștere a titlurilor de calificare iar nu pe cea de eliberare a certificatului.

În raport de normele juridice precitate, Înalta Curte reține că efectuarea stagiului de pregătire în perioada 30.01.1991 - 01.03.1994 (3 ani) nu poate fi asimilată noțiunii de perioadă minimă de formare specializată din perspectiva prevederilor art. 25 Anexa nr. V pct. 5.1.2 și 5.1.3 din Directivă nr. 2006/36/CE care reglementează durata minimă de formare în specialitatea neurologie de 4 ani.

Efectuarea stagiului de pregătire anterior intrării în vigoare a prevederilor Directivei 2005/36/CE nu conferă dreptul recurentei reclamante la eliberarea unui certificat de conformitate privind formarea profesională ca medic specialist neurolog conform art. 25 din Directiva 2005/36/CE nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de norma comunitară pentru eliberarea unui astfel de certificat, atâta vreme cât pentru specialitatea neurologie, durata minimă de formare este de 4 ani.

În ce privește chestiunea drepturilor câștigate de persoanele care au efectuat stagiile anterior impunerii stagiilor minime, Înalta Curte are în vedere faptul că acest aspect a fost reglementat, în mod expres, pin prevederile art. 23 din Directivă, respectiv în situația efectuării stagiului de pregătire anterior intrării în vigoare a prevederilor Directivei 2005/26/CE și cu respectarea legislației în vigoare în acel moment, nu se eliberează un certificat de conformitate conform prevederilor art. 25 din Directivă, ci un certificat de drepturi obținute, însă cu condiția ca solicitantul să dovedească că s-a consacrat în mod efectiv și legal activităților în cauză pe o perioadă de cel puțin trei ani consecutivi în decursul ultimilor cinci ani anteriori eliberării certificatului.

Observă Înalta Curte că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 23 din Directivă astfel că în mod corect intimatul Ministerul Sănătății a refuzat eliberarea certificatului de conformitate.

De altfel, Directiva nr. 100/2006/CE din 20 noiembrie 2006 de adaptare a anumitor directive din domeniul libertății de circulație a persoanelor, având în vedere aderarea Bulgariei și a României, prevede în cadrul Anexei C "Titlurile cursurilor de formare în medicină specializată", la rubrica Neurologie durata minimă a cursului de formare pentru calificarea neurologie ca fiind de 4 ani.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 678 din 22 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2022.