ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2002/2023

Ședința publică din data de 06 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 14 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății, Colegiul Medicilor din România și Spitalul Clinic Colentina-Comisia mixtă de recunoaștere a titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie, a solicitat anularea avizului negativ privind recunoașterea calificării profesionale, emis de CMR și obligarea la emiterea unui aviz pozitiv, anularea refuzului nejustificat al Ministerului Sănătății comunicat prin adresa nr. x/12 mai 2020, anularea în tot a Deciziei emise de Comisia națională de soluționare a contestațiilor privind recunoașterea diplomelor necomunicată, însă înregistrată la Ministerul Sănătății sub nr. x/24 septembrie 2020 și obligarea Ministerului Sănătății la emiterea unui Ordin de recunoaștere profesională în specialitatea neurologie conform H.G. nr. 764/2017.

Prin sentința civilă nr. 762 din 17 mai 2021, Curtea de apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 14 iunie 2021, sub nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 138 din 27 septembrie 2021, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția lipsei calității procesual pasive a Colegiului Medicilor din România, ca nefondată;

- a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Comisiei Mixte de recunoaștere a Titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie organizată în cadrul Spitalului Clinic Colentina și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Comisia Mixtă de recunoaștere a titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie organizată în cadrul Spitalului Clinic Colentina, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă;

- a respins ca nefondată acțiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu Ministerul Sănătății și Colegiul Medicilor din România.

Împotriva sentinței civile nr. 138 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, în principal, casarea integrală a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanței, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că prima instanță nu a intrat în mod corespunzător în judecata fondului cauzei întrucât a stabilit de la sine putere o condiție factuală inexistentă în susținerile părtilor, nesusținută de nicio probă de la dosarul cauzei și fără a fi cel puțin ridicată din oficiu de instanță pentru a fi supusă dezbaterilor contradictorii ale părților, anume că reclamanta, fiind și cetățean român, trebuie să se supună reglementărilor din Directiva 2005/36/CE. Deci, dacă n-ar fi fost și cetățean român cererea ar fi fost admisibilă prin prisma reglementărilor din H.G. nr. 764/2017.

Prin urmare, a apreciat recurenta-reclamantă că devin incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere încălcarea de către prima instanța a dispozițiilor art. 174-176 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 14 alin. (4)-(6), art. 20 și art. 22 alin. (2), (4) și (6) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că pe cale de consecință sentința fundamentată în mod esențial de prima instanță pe o condiție de fapt neverificată și eminamente falsă, respectiv deținerea cetățeniei române la data finalizării studiilor, nu poate fi considerată a cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât acestea nu există în realitatea obiectivă sau cel puțin sunt complet străine de natura cauzei, situație ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu in ultimul rând, recurenta-reclamantă a mai arătat, în esență, că prima instanța a extins nepermis domeniul de aplicare al Directivei 2005/36/CE care stabilește în mod expres și limitativ că își produce efectele doar în raport de calificările profesionale emise exclusiv de state membre și a restrâns nepermis domeniul de aplicare al H.G. nr. 764/2017, adăugând la lege atât condiții factuale neprevăzute de niciun act normativ (deținerea cetățeniei române la data finalizării studiilor), cât și condiții normative preluate dintr-un alt act normativ aflat în raport de totală contradicție, cu un alt obiect de reglementare, anume durata minimă de studiu de 4 ani, situație ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În fine, recurenta-reclamantă a mai învederat și că erau îndeplinite condițiile prevăzute de H.G. nr. 764/2017 în ceea ce o privește pentru recunoașterea calificării profesionale solicitate, precum și atitudinea discriminatorie față de aceasta a autorităților implicate în procedura recunoașterii studiilor și titlurilor profesionale, întrucât de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 764/2017 Ministerul Sănătății a emis 35 de ordine de recunoaștere pentru titluri de calificare de medic specialist dobândite în Republica Moldova, dintre care 2 titluri de calificare în specialitatea neurologie.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 23 decembrie 2021, intimatul-pârât Ministerul Sănătății a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și menținerea sentinței civile atacate, ca temeinică și legală.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 30 decembrie 2021, intimatul-pârât Spitalul Clinic Colentina - Comisia mixtă de recunoaștere a titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie a solicitat respingerea recursului, ca netemeinic și nelegal, reiterând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, invocată și în fața instanței de fond.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14 ianuarie 2022, intimatul-pârât Colegiul Medicilor din România a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, prin cererea depusă la data de 27 martie 2019, reclamanta a solicitat Ministerului Sănătății din România recunoașterea calificării profesionale dobândite în Republica Moldova în specialitatea neurologie și dobândirea dreptului de liberă practică a acestei specializări pe teritoriul României.

Cererea reclamantei a fost transmisă Comisiei Mixte de recunoaștere a titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie organizată în cadrul Spitalului Colentina la data de 29 octombrie 2019.

Președintele acestei Comisii a înștiințat Ministerul Sănătății la data de 24 decembrie 2019 de necesitatea organizării unei probe de aptitudini în perioada 4-6 februarie 2020 menționând că această probă se apreciază ca fiind necesar a se organiza față de prevederile art. 7 din H.G. nr. 764/2017 și faptul că reclamanta nu îndeplinește în totalitate criteriile de recunoaștere prevăzute de H.G. nr. 764/2017 art. 5 alin. (3), durata sa de pregătire în specialitatea neurologie exprimată în ani (3 ani) fiind semnificativ mai mică decât cea prevăzută de sistemul național.

Ulterior susținerii acestei probe de aptitudini, reclamanta a obținut nota finală 7,61 .

Procesul-verbal întocmit de către Comisia mixtă de recunoaștere a titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie a fost transmis Colegiului Medicilor din România la data de 14 februarie 2020.

La data de 20 februarie 2020 pârâtul Colegiul Medicilor din România a emis avizul negativ nr. 1502 prin care a subliniat faptul că evaluarea realizată de către Comisia mixtă nu face referire la diferențele insurmontabile de conținut și durată între curriculum de specialitate din România (5 ani) și Republica Moldova (3 ani) dar și între perioadele de pregătire 2000-2003, respectiv 2009-2012 din Republica Moldova, diferențe care, în opinia CMR, nu ar fi trebuit să ducă la instituirea unei probe de aptitudini ci doar la stabilirea neconformității pregătirii.

Ca urmare a acestui aviz negativ, la data de 12 mai 2020 Ministerul Sănătății a comunicat reclamantei refuzul său de a da curs cererii reclamantei de recunoaștere a calificării profesionale .

Contestația formulată de către reclamantă a fost soluționată de către Comisia Națională de soluționare a contestațiilor prin Decizia nr. 5/7 septembrie 2020 în sensul respingerii acesteia ca nefondate. S-a reținut de către această Comisie, în acord cu CMR, faptul că proba de aptitudini nu poate fi folosită pentru compensarea duratei de formare nerealizate, față de prevederile Directivei 20005/36/CE care stipulează în anexa V 5.1.3 faptul că durata minimă a cursului de formare în neurologie este de 4 ani iar, proba de aptitudini are ca scop doar evaluarea parcursului profesional teoretic și a abilităților practice ale solicitantului.

Învestită cu o cerere în anulare a avizului negativ privind recunoașterea, emis de CMR și obligarea la emiterea unui aviz pozitiv, a refuzului nejustificat al Ministerului Sănătății comunicat prin adresa nr. x/12 mai 2020, precum și a Deciziei emise de Comisia națională de soluționare a contestațiilor privind recunoașterea diplomelor, necomunicată, însă înregistrată la Ministerul Sănătății sub nr. x/24 septembrie 2020, cu consecința obligării Ministerului Sănătății la emiterea unui Ordin de recunoaștere profesională în specialitatea neurologie conform H.G. nr. 764/2017, prima instanță a respins cererea dedusă judecății, reținând, în esență, că recunoașterea calificării profesionale de medic specialist neurologie putea fi făcută doar cu respectarea cerințelor minime de formare profesională prevăzute de Directiva 2005/36/CE, durata minimă de formare profesională pentru specialitatea neurologie fiind de 4 ani, în condițiile în care reclamanta a parcurs doar 3 ani.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate, reținând, cu prioritate, că recurenta-reclamantă nu a înțeles să formuleze critici în ceea ce privește soluția instanței de fond referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a Comisiei mixte de recunoaștere a titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie organizată în cadrul Spitalului Clinic Colentina, soluție care a intrat astfel sub autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), acesta este nefondat.

Amintește Înalta Curte că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Totodată, Înalta Curte are în vedere că art. 14 din C. proc. civ., care reglementează principiul contradictorialității în procesul civil, constituie o garanție a unui proces echitabil prin prisma exigențelor cerute de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului procedurii de judecată propriu-zise, contradictorialitatea fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare.

În acest context, instanța de recurs constată că prima instanță a soluționat cauza cu respectarea acestui principiu, în condițiile în care analiza incidenței în cauză a prevederilor Directivei 20005/36/CE se impunea în cauză, fiind unul dintre motivele care au stat la baza emiterii unuia dintre actele administrative contestate în cauză, iar recurenta-reclamantă avea cunoștință despre această problemă de drept care trebuia dezlegată în cauză.

În ceea ce privește modul în care instanța de fond a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile Directivei 20005/36/CE, aceste aspecte se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

De altfel, instanța de recurs constată că, în concret, recurenta-reclamantă este nemulțumită de modul în care a fost soluționată cererea sa, de modul în care au fost aplicate și interpretate în cauză prevederile Directivei 20005/36/CE, în raport de situația de fapt incidentă în cauză, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile aduse sentinței primei instanțe, din perspectiva existenței unor motive străine de natura pricinii, în condițiile în care analiza aplicării dispozițiilor Directivei 20005/36/CE avea legătură cu soluționarea cauzei și că, în orice caz, pentru a fi incident acest motiv de recurs în ipoteza indicată de recurenta-reclamantă și pentru a se dispune casarea unei hotărâri este necesar ca această să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă critică în concret soluția instanței de fond care, în considerentele hotărârii, a corelat prevederile legale ce reglementează domeniul recunoașterii titlurilor de calificare în profesia de medic, cu prevederile Directivei 2005/36/CE.

În acest sens, se are în vedere că potrivit art. 1 alin (1) din Normele privind recunoașterea diplomelor, certificatelor și titlurilor de medic specialist, eliberate de un stat terț, altul decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii aprobate prin H.G. nr. 714/2017:

"(1) Titlurile oficiale de calificare ca medic specialist eliberate de statele terțe, altele decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii, echivalente specialităților medicale clinice și paraclinice prevăzute de Nomenclatorul de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1.509/2008, cu modificările și completările ulterioare, sunt recunoscute drept certificate de medic specialist eliberate de Ministerul Sănătății pentru specialitatea respectivă, în vederea facilitării dreptului de exercitare a practicii medicale pe perioadă nedeterminată sau a practicii medicale temporare/ocazionale pe teritoriul României a titularilor acestora, cu condiția îndeplinirii în mod cumulativ a următoarelor condiții:

a) titularul se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 376 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României;

b) formarea de medic specialist pentru care se solicită recunoașterea s-a efectuat în condiții de studiu și practică medicală care asigură competența profesională a acestuia cel puțin similară cu competența profesională a medicilor pe plan național;

c) titlurile oficiale de calificare ca medic specialist sunt eliberate de autoritatea desemnată în temeiul actelor normative în vigoare în statul pe teritoriul căruia a avut loc formarea."

Iar art. 376 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 reglementează condiția de cetățenie pentru a exercita profesia de medic:

"Profesia de medic se exercită, pe teritoriul României, în condițiile prezentei legi, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină. Acestea pot fi:

a) cetățeni ai statului român;

b) cetățeni ai unui stat membru al UE, ai unui stat aparținând SEE sau ai Confederației Elvețiene;

c) soțul unui cetățean român, precum și descendenții și ascendenții în linie directă, aflați în întreținerea unui cetățean român, indiferent de cetățenia acestora;

d) membrii de familie ai unui cetățean al unuia dintre statele prevăzute la lit. b), așa cum sunt definiți la art. 2 alin. (1) pct. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, republicată, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 260/2005, cu modificările și completările ulterioare;

e) cetățenii statelor terțe beneficiari ai statutului de rezident permanent în România;

f) beneficiari ai statutului de rezident pe termen lung acordat de către unul dintre statele prevăzute la lit. b).

g) cetățeni ai statelor terțe, titulari ai Cărții Albastre a UE eliberată în România sau de un alt stat membru al UE."

Prin urmare, în situația în care recurenta-reclamantă ar fi deținut doar cetățenia moldovenească, potrivit prevederilor menționate nu avea posibilitatea să exercite profesia de medic pe teritoriul României, iar procedura de recunoaștere a titlurilor de calificare nu și-ar fi atins scopul.

În ceea ce privește raportarea la normele Directivei 2005/36/CE, instanța de control judiciar are în vedere că potrivit art. 387 indice 2 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, "Recunoașterea profesională a titlurilor de calificare de medic specialist dobândite într-un stat terț se face de către Ministerul Sănătății, în colaborare cu Colegiul Medicilor din România, cu respectarea normelor privind recunoașterea diplomelor, certificatelor și titlurilor de medic, eliberate de un stat terț, și se aprobă prin ordin al ministrului sănătății."

Or, România este stat membru al Uniunii Europene, iar profesia de medic este reglementată sectorial la nivelul Uniunii Europene. În cadrul procedurii de recunoaștere a titlurilor de calificare eliberate într-un stat terț și evaluarea calificărilor deținute de solicitanți, România are obligația de a respecta standardele impuse de Directiva 2005/36/CE privind calificarea pentru fiecare specialitate medicală, având în vedere că prin recunoașterea titlului de calificare titularul urmează a fi confirmat prin Ordin al ministrului sănătății în specialitatea medicală în care deține titlul de calificare, astfel medicul dobândește dreptul conferit de certificatul de specialitate emis de autoritățile române și recunoscut pe întreg teritoriul Uniunii Europene și implicit dreptul de a profesa în specialitatea respectivă atât în România, cât și în toate statele membre ale Uniunii Europene.

De altfel, instanța de recurs reține că obligația de a respecta standardele impuse de Directiva 36/2005/CE în cadrul procedurii de recunoaștere a titlurilor de calificare eliberate într-un stat terț și evaluarea calificărilor deținute de solicitanți rezultă chiar din conținutul acesteia, în condițiile în care la pct. 10 din preambul se statuează că "Prezenta directivă nu aduce atingere posibilității statelor member de a recunoaște, în conformitate cu propriile reglementări, calificările profesionale obținute în afara teritoriului Uniunii Europene de către resortisanți ai unei țări terțe. În orice caz, orice recunoaștere trebuie realizată prin respectarea condițiilor minime de formare profesională pentru anumite profesii".

În aceste condiții, instanța de recurs constată că, într-adevăr aplicabilitatea în speță a acestei Directive nu este atrasă de cetățenia română a reclamantei, iar considerentele primei instanței în acest sens vor fi înlăturate, dar argumentul reținut de judecătorul fondului potritivit căruia recunoașterea calificării profesionale de medic specialist neurologie poate fi făcută doar cu respectarea cerințelor minime de formare profesională prevăzute de Directiva 2005/36/CE, durata minimă de studiu pentru specialitatea neurologie fiind de 4 ani, este valid și de natură să dezlege problema de drept dedusă judecății în cauză.

În acest sens se are în vedere și că, potrivit art. 25 din Directivă: "Formarea specializată în medicină cuprinde instruirea teoretică și practică, efectuată într-o universitate, într-un spital universitar sau, după caz, o instituție de sănătate desemnată în acest scop de către autoritățile sau organismele competente. Statele membre se asigură ca perioadele minime de formare specializată în medicină menționate în anexa V punctul 5.1.3 să nu fie mai scurte decât perioadele prevăzute la același punct. Formarea se realizează sub supravegherea autorităților sau organismelor competente. Ea implică participarea personală a medicului specialist candidat la activitatea sau la responsabilitățile serviciilor în cauză."

Așadar, în acord cu judecătorul fondului, se reține că tocmai pentru a asigura îndeplinirea scopului Directivei 2005/36/CE, aceste prevederi se aplică Statului Român independent de locul unde solicitantul a obținut calificarea profesională de specialitate de vreme ce, odată primit în organismul profesional CMR, se impune asigurarea unei uniformități între membrii săi.

Totodată, se impune concluzia potrivit căreia perioada minimă de formare specializată din perspectiva prevederilor art. 25 - Anexa nr. V pct. 5.1.2 și 5.1.3 din Directiva nr. 2006/36/CE care reglementează durata minimă de formare în specialitatea neurologie - este de 4 ani, fiind prevăzută și posibilitatea instituirii de măsuri compensatorii pentru completarea pregătirii cu elementele lipsă și abia în finalul acesteia, instituirea probei de aptitudini.

În consecință, instanța de fond a făcut aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză, neputându-se reține că ar fi extins dispozițiile de aplicare ale Directivei 2005/36/CE, în condițiile în care România, ca stat membru al Uniunii Europene, nu poate recunoaște un titlu de calificare profesională obținut într-un stat terț decât cu respectarea normelor directivei și nici nu a restrâns domeniul de aplicare al H.G. nr. 764/2017, întrucât interpretarea acestor norme nu poate fi făcută decât în sensul și cu respectarea prevederilor Directivei 2005/36/CE.

În acest context, nu s-ar putea accepta nici ca proba de aptitudini la care a participat recurenta-reclamantă să suplinească neîndeplinirea condiției privind durata minimă de formare în specialitatea neurologie, al cărui minim este reglementat în Directivă ca fiind de 4 ani, iar pentru medicii rezidenți din România de 5 ani.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante privind presupusa discriminare pe care o invocă recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că nu au intervenit modificări față de situația reținută de prima instanță, în sensul că acest aspect nu a fost probat în cauză.

Așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, simplul fapt că au fost emise ordine de recunoaștere ale calificării profesionale în diferite specializări, inclusiv în specialitatea neurologie, nu este de natură să fundamenteze alegațiile recurentei-reclamante privind discriminarea, în contextul în care nu s-a făcut dovada condițiilor concrete în care au fost emise acele ordine de recunoaștere, pentru a fi identificat un eventual criteriu de discriminare.

Nu în ultimul rând, referitor la cele două decizii invocate ca practică judiciară de recurenta-reclamantă, se reține că practica judiciară în această materie nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român, iar faptul că altor medici li s-ar fi acordat ordine de recunoaștere a calificării de medic specialist nu poate constitui motiv pentru interpretarea dispozițiilor legale în sensul dorit de recurenta-reclamantă, principiul constituțional al egalității în drepturi nefiind un temei pentru admiterea acțiunii acesteia.

Totodată, instanța de recurs are în vedere că aplicabilitatea dispozițiilor legale se realizează în concret pentru fiecare persoană, raportat la situația sa specifică, că în cele două decizii invocate nu a fost antamată chestiunea aplicării Directivei nr. 2006/36/CE, precum și că există decizii pronunțate în materie în care au fost respinse definitiv cereri de emitere a ordinului de recunoaștere a calificării de medic specialist, în acest sens fiind avute în vedere decizia nr. 3590/2022 și decizia nr. 1539/2023, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 138 din 27 septembrie 2021 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 aprilie 2023.