Decizia nr. 3481/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 19.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta Universitatea din București, solicitând obligarea pârâtei la comunicarea unor informații de interes public conform Legii nr. 544/2001, respectiv publicarea de către pârâtă, pe site-ul său de internet, a aprobării privind susținerea de către reclamantă a examenului de Licență la FPSE - Universitatea București, repararea pagubei de 1.200.000 RON și acordarea de daune morale, invocând, totodată, nesoluționarea în termen legal a cererii/refuz nejustificat de soluționare a cererii, întemeiat pe art. 2 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 554/2004. 1.

La data de 31.10.2017, reclamanții au depus la dosar răspunsul la adresa de regularizare a cererii de chemare în judecată, arătând că acțiunea are "doar două capete de cerere", care sunt raportate la obiectul formulat în baza Legii nr. 544/2001, astfel: 1.comunicarea de informații de interes public; 2. Despăgubirile aferente. 1.

Prin încheierea din data de 02.02.2018, în temeiul art. 200 alin. (3) și (4) din C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a anulat, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, doar în ceea ce privește capătul de cerere privind nesoluționarea în termen legal a cererii/refuz nejustificat de soluționare a cererii, întemeiat pe art. 2 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 554/2004. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1380 din 22.03. 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Universitatea din București, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal. În cuprinsul acestei sentințe s-a reținut că, în urma anulării capătului de cerere privind nesoluționarea în termen legal a cererii/refuz nejustificat de soluționare a cererii, întemeiat pe art. 2 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 554/2004, din conținutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat prin răspunsul la adresa de regularizare a cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanții solicită, în mod expres, în baza Legii nr. 544/2001, doar comunicarea unor informați de interes public și despăgubirile aferente. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1380 din 22.03. 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat, la data de 22.05.2018, recurs reclamanții A. și B..

Apărările formulate în cauză Legal citată, intimata-pârâtă Universitatea din București nu a formulat întâmpinare în cauză.

Procedura în fața instanței de recurs 5.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 494 alin. (2), art. 475 alin. (2) și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 04.01.2019 s-a fixat termen de judecată la data de 20.01.2021, în ședință publică, cu citarea părților. 5.2. Prin adresa emisă de instanță la data de 08.01.2021, în dosarul nr. x/2017 și primită de parte la data de 11.01.2021, s-a stabilit în sarcina recurenților obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, solicitându-se, totodată, acestora să depună la dosar un exemplar semnat al cererii de recurs. 5.3. Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, recurenții A. și B. au formulat cerere de reexaminare, în condițiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, invocând anularea taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON. 5.4. Prin încheierea de ședința din data de 04.02.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de reexaminare, constatând că petenții sunt scutiți de plata taxei judiciare de timbru stabilite în dosarul nr. x/2017. 5.5. Ulterior soluționării cererii de reexaminare, recurenții - reclamanți au fost citați, încă o dată cu mențiunea depunerii unui exemplar semnat al cererii de recurs; 5.

La data de 04.02.2021, recurenții - reclamanți au depus, prin e-mail, precizări prin care au susținut că cererea de recurs era semnată la data depunerii sale la instanța de fond și au solicitat trimiterea, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a unei copii a cererii de recurs, pentru semnare. 5.

Ca urmare a cererii formulate de recurenții - reclamanți, s-a dispus comunicarea unei copii a cererii de recurs existente la dosar, acesta fiind comunicată prin e-mail, la data de 19.02.2021, însă recurenții au sesizat o problemă tehnică în accesarea documentului, motiv pentru care s-a procedat, la data de 25.02.2021, la comunicarea copiei cererii de recurs prin poștă, 5.

De asemenea, la data de 22.03.2021, respectiv 23.03.2021 s-a realizat o suplimentară procedură de emitere a unei adrese către recurenți, prin care li s-a comunicat acestora obligația de depunere, în dosarul cauzei, a unui exemplar semnat al recursului. 6. Soluția instanței de recurs Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (…) e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. În conformitate cu prevederile art. 148 C. proc. civ., orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni esențiale, "și semnătura˝ iar potrivit art. 196 alin. (2) din același cod, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății (…). În cauză, Înalta Curte observă că la data de 22.03.2018, recurenții B. și A. au purtat o corespondență electronică (e-mail) cu registratura secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București în cuprinsul căreia au declarat recurs împotriva sentinței civilă nr. 1380 din 22.03. 2018 a sus indicatei instanțe, învederând și criticile de nelegalitate pe care înțeleg să le formuleze împotriva unei astfel de hotărâri judecătorești. Încă din debutul, Înalta Curte apreciază că se impune realizarea unei delimitări între: (i) ipoteza utilizării poștei electronice drept modalitate de comunicare a cererii de recurs, ipoteză în care, de cele mai multe ori, cererea de recurs este reprezentată de fișierul atașat corespondenței electronice și (ii) formularea recursului în chiar corpul corespondenței electronice în discuție, situație în care o astfel de corespondență devine însăși petiție de recurs. Din circumstanțele concrete ale demersului judiciar în discuție, Înalta Curte reține că este incidentă cea de-a doua ipoteză expusă anterior, întrucât nu există niciun fișier, fie în format .pdf sau în alt format editabil, care să fi fost atașat corespondenței electronice provenind de la reclamanți și care să conțină cererea de recurs purtând semnătura părților. Pe cale de consecință, întrucât cererea de recurs este reprezentată de însăși corespondența electronică în discuție, devin aplicabile prevederile art. 148 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora: "Cererile adresate, personal sau prin reprezentant, instanțelor judecătorești pot fi formulate și prin înscris în formă electronică, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege". Pe de altă parte, noțiunea de înscris în formă electronică este definită de prevederile art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001 ca reprezentând o colecție de date în formă electronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar. Astfel cum s-a reținut în Decizia nr. 6/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în judecarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. x/2013: ˝în sfera înscrisurilor sub formă electronică pot intra documente (...) generate și vizualizate cu ajutorul unor programe informatice de editare, iar transmiterea acestora se poate realiza fie prin intermediul rețelelor închise, fie prin internet, fie prin alte mijloace (de exemplu, remiterea către destinatar a suportului magnetic ce are stocată informația respectivă) - C. - Consacrarea legală a semnăturii electronice, Revista de Drept Comercial nr. 7-8/2002, pag. 224-225". Conform, însă, prevederilor art. 7 din Legea nr. 455/2001: "În cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiție de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplinește această cerință dacă i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat și generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii". Înalta Curte subliniază faptul că potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) și (3), coroborate cu cele ale art. 148 alin. (1) și (2) C. proc. civ., orice cerere de recurs adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris, sub sancțiunea nulității, forma scrisă fiind astfel reglementată ad validitatem. Potrivit art. 268 din C. proc. civ., având denumirea marginală "Rolul semnăturii": "(1) Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia(...). (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege." Prin urmare, întrucât semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie să fie aplicată pe toate actele înregistrate la dosarul instanței de judecată, chiar și în ipoteza depunerii cererilor prin mijloace de comunicare la distanță sau drept înscris electronic, în sine, potrivit art. 148 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, pentru a se reține validitatea unei cererii de recurs constând într-un înscris în formă electronică, acestuia trebuie să îi fie atașată o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat și generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii, astfel cum sunt toate aceste elemente definite de art. 4 din Legea nr. 455/2001. Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că cererii de recurs depusă de reclamanții B. și A. nu îi este atașată niciun fel de semnătură și cu atât mai puțin o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat și generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii. Totodată, exemplare ale recursului formulat în cauză au fost expediate și către Consiliul Superior al Magistraturii, care a dispus înaintarea lor la dosarul Înaltei Curți, însă nici aceste exemplare nu poartă semnătura recurenților. Adițional celor menționate în paragrafele anterioare, Înalta Curte menționează că a pus în vedere recurenților-reclamanți în multiple rânduri să depună la dosarul cauzei un exemplar semnat al recursului declarat în cauză. Un astfel de aspect rezultă din adresa emisă de instanță la datele de 08.01.2021, ce a fost comunicată recurenților la data de 11.01.2021 (în acest sens dovezile de comunicare aflate la dosar), adresa emisă la data de 24.02.2021 comunicată recurenților la data de 02.03.2021 (în acest sens dovezile de comunicare aflate la dosar) și citațiile comunicate recurenților la datele de 22.03.2021, respectiv 23.03.2021, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar. Întrucât până la termenul de judecată acordat în cauză, recurenții-reclamanți nu au îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina lor, nu au comunicat instanței un exemplar original al recursului și nici nu au procedat la semnarea exemplarului aflat la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile de formă ale recursului prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e), art. 148 și art. 196 din C. proc. civ., republicat, recursul necuprinzând semnătura părții, care trebuie aplicată pe actele procesuale depuse la instanțele de judecată. Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanții B. și A., pentru lipsa semnăturii