ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3236/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva rezoluției de clasare nr. 935/A/02.04.2021 emisă de procuror B. în lucrarea nr. 21-62 și a rezoluției de respingere a plângerii în lucrarea nr. C21-742/11.05.2021 emisă de Inspectorul Șef.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal prin sentința civile nr. 1482 din 22 octombrie 2021 a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii instanței de fond recurentul-reclamant A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că sentința atacată nu conține considerentele pe care se bazează, iar cele existente sunt contradictorii sau nu au nici o legătură cu cauza. În opinia recurentului, prima instanță era obligată să verifice rezoluțiile atacate în limitele aspectelor sesizate și al conținutului verificărilor prealabile, potrivit art. 45l alin. (3) din Legea nr. 317/2004, însă din considerentele sentinței, nu rezultă că a respectat această obligație. Instanța de fond nu a verificat aspectele sesizate și nu a precizat motivele în raport de care a procedat în acest mod. Mai mult, în primul paragraf de la pagina 9 consemnează următoarele: "Referitor la susținerea reclamantului că a solicitat Procurorului General al României să verifice falsul făcut de către doamna judecător C., care a semnat în locul judecătorului membru al completului, aflat în imposibilitate de a semna decizia (pensionat) curtea nu o va cerceta". Astfel recurenta consideră că instanța de fond nu a respectat "principiul disponibilității părții" prevăzut de art. 9 alin. (2) și nici prevederile art. 22 C. proc. civ., încălcând principiile fundamentale ale procesului civil. Prin reiterarea dispozițiilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea 303/2004 și prin afirmația "curtea nu va cerceta" solicitarea către Procurorul General al României, aceasta și-a încălcat obligațiile profesionale conferite de lege. Prin sesizarea către Procurorul General al României, s-a susținut că "doamna judecător C. și-a încălcat obligațiile profesionale și a săvârșit o abatere gravă și o încălcare a legii, semnând decizia nr. 1167/08.04.2014 pronunțată în dosar nr. x/2012 în locul doamnei judecător D., care s-a pensionat, ca președinte al secției I Civile de la Înalta Curte de Casație și Justiție, când dânsa nu mai era președinte al acestei secții, săvârșind un fals, ". Recurentul-reclamant mai arată că nu a cerut prin sesizarea către Procurorul General al României și nici instanței de contencios administrativ, să anuleze sau să se pronunțe asupra soluției pronunțată de instanță prin decizia nr. 1167/08.04.2014 în dosar nr. x/2012, ci să cerceteze abaterea disciplinară și încălcarea legii, săvârșită de doamna judecător C., care a semnat în fals ca președinte secția I Civilă această decizie, nefiind președinte la data de 08.04.2014, când s-a pronunțat decizia și nici la data când s-a semnat (27.06.2014) această decizie. Această situație de fapt a fost reținută de procurorul E. în ordonanța din 22.07.2020, de clasare a plângerii din 19.02.2018 adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosar nr. x/2018 al S.I.I.J. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent a apărărilor expuse în întâmpinare intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea formulată, recurentul-reclamant și-a exprimat nemulțumirea cu privire la faptul că dosarul nr. x/2018, format ca urmare a unei plângeri pe care a formulat-o la data de 19.02.2018, s-a aflat în lucru aproximativ 2 ani și 3 luni la secția pentru combaterea infracțiunilor din justiție, apreciind că vinovații sunt procurorul de caz și procurorul șef al secției, domnul F.. De asemenea, a criticat constatările efectuate de procurorul de caz în cadrul ordonanței de clasare emise, referitor la calitatea persoanei care a semnat pentru președintele secției I Civilă în decizia nr. 1167/08.04.2014 a ICCJ și faptul că plângerea, pe care a formulat-o la data de 28.08.2020 împotriva soluției de clasare adoptată în cauză, nu a fost soluționată, neprimind nici un răspuns deși au trecut mai mult de 60 de zile, solicitând urgentarea soluționării acestei plângeri. Înalta Curte constată că verificările determinate de sesizarea formulată de reclamant au fost finalizate la data de 02.04.2021 prin rezoluția nr. 935/A/02.04.2021 dată în lucrarea nr. 21-62, prin care s-a dispus clasarea sesizării, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Pentru a dispune astfel, inspectorul judiciar a reținut faptul că susținerile petentului privind durata de efectuare a urmăririi penale în dosarul nr. x/2018 nu mai pot forma obiectul lucrării deoarece au format obiectul verificărilor în lucrarea nr. 20-2019 a Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție pentru procurori, iar prin rezoluția nr. 2211 din 24.07.2020 aceasta a fost clasată. Relativ la nemulțumirea petentului referitor la adoptarea soluției de clasare a dosarului penal nr. x/2018 s-a arătat că soluțiile emise de procurori pot fi cenzurate pe calea controlului ierarhic și jurisdicțional, întrucât Inspecția Judiciară nu poate analiza raționamentul logico - juridic al procurorului de caz. Totodată, inspectorul judiciar a reținut că, față de data înregistrării lucrării nr. 178/II-2/2020 și raportat la data finalizării acesteia, a avut loc temporizarea înregistrării acestei lucrări și depășirea termenului de soluționare a acesteia, însă modul de îndeplinire de către magistrat a obligațiilor nu poate fi examinat fără a se lua în considerare volumul total de activitate desfășurată în perioada de referință și contextul în care a fost desfășurată activitatea, inclusiv condițiile stării de alertă instituită la nivel național pentru prevenirea îmbolnăvirii cu virusul SARS-COV2. De asemenea, s-a avut în vedere și volumul mare de activitate cu care s-a confruntat procurorul-șef al secției pentru combaterea infracțiunilor din justiție, domnul G.. Împotriva acestei rezoluții recurentul-reclamant a formulat plângere, în temeiul art. 45 alin. (1)1 din Legea nr. 317/2004, care a fost respinsă de Inspectorul șef al Inspecției Judiciare prin Rezoluția din data de 11.05.2020 în lucrarea nr. C21-743, precizându-se că rezoluția contestată este motivată, cuprinde argumentele de fapt și de drept care au stat la baza măsurii de clasare luate de inspectorul judiciar, fiind dispusă cu respectarea condițiilor legale speciale în materie și a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. Recurentul-reclamant a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu Inspecția Judiciară, prin care a contestat rezoluția nr. 935/A/02.04.2021 și rezoluția Inspectorului - șef al Inspecției Judiciare dată în lucrarea nr. C21-743 în data de 11.05.2021. Instanța de fond a reținut că recurentul-reclamant contestă rezoluțiile date de Inspecția Judiciară sub aspectele referitoare la semnătura doamnei judecător C., care a semnat în calitate de președinte al secției I Civilă a I. C. civ..J, decizia nr. 1167/08.04.2014, în locul doamnei judecător D., eliberată din funcție urmare a pensionării, la data redactării deciziei. S-a reținut că ordonanța dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție nr. 415/P/2018 din 22.07.2020, contrar celor susținute de recurent, nu constată decât respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (2) C. proc. civ. 1865 potrivit cărora "În cazul în care, după pronunțare, unul dintre judecători este în imposibilitate de a semna hotărârea, președintele instanței o va semna în locul său, iar dacă cel în imposibilitate să semneze este grefierul, hotărârea va fi semnată de grefierul șef, făcându-se mențiune despre cauza care a împiedicat pe judecător sau pe grefier să semneze hotărârea." Din examinările efectuate, a rezultat că Decizia nr. 1167/08.04.2014 a fost redactată și înaintată pentru a fi semnată la data de 25.06.2014, iar la data de 27.06.2014 a fost semnată și predată compartimentului expedieri. De asemenea, prin Decretul Președintelui României nr. 432/26.05.2014 publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394/28.05.2014, doamna judecător D. a fost eliberată din funcție urmare a pensionării. Astfel fiind, în aplicarea dispozițiilor art. 261 alin. (2) C. proc. civ. 1865, la data de 27.06.2014, în locul judecătorului membru al completului aflat în imposibilitate de a semna decizia (pensionat), a semnat președintele instanței, doamna judecător C., președinte al secției I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța de fond a mai reținut că prin Ordonanța din 22.07.2020 dată în dosarul nr. x/2018 s-a constatat că infracțiunile de fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. și uz de fals prevăzută de art. 323 C. pen. pretins a fi săvârșite de magistrații judecători H., I. și C. din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu există în materialitatea lor, fiind dispusă clasarea cauzei. Prin urmare, nu a fost primită critica reclamantului privind aspectele reținute prin ordonanța din data de 22.07.2020 referitoare la doamna judecător D., întrucât țin de raționamentul logico - juridic al magistratului procuror. Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei. Reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane. Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat și identificat indicii temeinice privind reaua-credință, nici privind grava neglijență a magistratului. Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă. Recurentul își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.