ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3235/2022

Ședința publică din data de 3 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva Rezoluției nr. 3710/A din 26.11.2020 prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de către acesta, și a Rezoluției Inspectorului Șef nr. C21-234 din 15.03.2021, solicitând admiterea contestației, desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor în vederea luării măsurilor ce se impun.

Curtea de Apel București, secția a XI-a de contencios administrativ și fiscal prin sentința civile nr. 1370 din 6 octombrie 2021 a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că, prin sentința recurată, instanța de fond a reținut aceleași aspecte, respectiv faptul că, de vreme ce hotărârile pronunțate conțin o motivare, că "expunerea motivată a unui raționament logico-juridic adoptat în modul de apreciere și interpretare a normelor legale incidente speței raportat la actele și lucrările dosarului, diferit de percepția subiectivă a petentei asupra situației de fapt deduse judecății nu poate fi apreciată ca o greșeală evidentă, neîndoielnică și nescuzabilă, căreia să-i lipsească și cea mai slabă justificare, (pag 15 alin. ultim din sentința recurată)", s-ar justifica soluția adoptată, însă omite total a observa că respectivele hotărâri conțin motivări preluate din alte hotărâri, care nici măcar nu au fost depuse la dosar pentru că partea căreia îi erau favorabile nu a înțeles să se prevaleze de acestea.

Ca atare, recurentul consideră că sentința atacată a fost dată cu încălcarea și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta conținând motive contradictorii, fiind aplicate greșit și normele de drept material, instanța de fond, încălcând normele legale invocate.

În mod greșit s-a reținut de către instanța de fond că nu s-ar fi constatat încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe câtă vreme, contravine dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. a pronunța o hotărâre care să se sprijine pe motive străine de pricină - motivarea limitându-se la preluarea motivării făcute de un alt judecător într-un alt dosar.

Mai mult, deoarece fosta soție este în legătură de rudenie (verișoară) cu doamna judecător B., judecător în cadrul secției penale a Tribunalului Timiș, iar apărătorul ales al acesteia este soțul doamnei judecător, domnul avocat C., există bănuiala legitimă că aceștia, folosindu-se de poziția în cadrul acestei instanțe, de relațiile de colegialitate sau prietenie cu membrii completului de judecată au determinat pronunțarea unor soluții contrare interesului superior al minorului, contrare probelor administrate în aceste dosare, generând astfel o situație extrem de gravă de natură a periclita dezvoltarea armonioasă a minorului, supunându-l la nenumărate tracasări pe parcursul a mai mulți ani.

De altfel, fosta soție i-a confirmat acest aspect, comunicându-i expres că, atâta vreme cât verișoara ei este judecător în această instanță nu va avea câștig de cauză, nicio probă sau înscris neavând importanță.

Tocmai pentru a preîntâmpina aceasta situație, de fiecare dată când unul din aceste dosare a fost repartizat unui complet de judecată din care unul din magistrații sus-indicați făcea parte, recurentul precizează că a uzat de instrumentele procesuale existente, formulând cerere de strămutare, respectiv de recuzare, fără însă a avea vreun succes.

În tot acest răstimp, în diferitele faze procesuale, minorul a fost audiat de către instanțe și de către autoritățile îndreptățite de 18 ori: de 9 ori în instanță, de 2 ori la executorul judecătoresc, de 2 ori la Serviciul de Autoritate Tutelară, de 2 ori la poliție, o dată la IML și de 2 ori la psiholog. Poziția acestuia a fost constantă în sensul că dorește să locuiască în continuare cu tatăl, că alături de el se simte în siguranță și că nu dorește să se mute împreună cu mama. Atât dorința copilului, cât și celelalte probe administrate în cauze au fost total ignorate de către doamnele judecător, care, pur și simplu au făcut abstracție de existența acestor probe.

Recurentul consideră că prin menținerea acestor doamne magistrat ca fiind singurele care să soluționeze cauzele în care are calitatea de parte, având ca obiect măsuri privind minorii, îi este încălcat flagrant dreptul la un proces echitabil. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, arătând că "pentru a nu exista niciun dubiu cu privire la imparțialitatea membrilor completului de judecată și, având în vedere că aparența imparțialității este la fel de importantă ca și imparțialitatea însăși, ținând seama și de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la asigurarea unui proces echitabil", se impunea admiterea cererii de recuzare.

În opinia recurentului, este de datoria conducerii instanței să organizeze în așa mod activitatea, încât în situații de tipul celei în care se regăsește, să existe posibilitatea de a avea un real acces la justiție. Or, în situația dată, este evident că orice cauză de dreptul familiei în care acesta este parte va fi soluționată în apel de către cel puțin unul dintre acești magistrați.

Recurentul mai consideră că acest comportament, pe de o parte ignorarea cu bună știință a probatoriului administrat, pronunțarea unor soluții întemeiate pe elemente străine probelor administrate, ceea ce echivalează cu nemotivarea soluțiilor pronunțate, iar pe de alta, sfidarea și încălcarea drepturilor fundamentale profitând de funcția deținută și de relațiile și poziția privilegiată pe care o deține în cadrul instanței care este investită a soluționa procesele pe care le pornește, sunt fapte deosebit de grave, nedemne cu statutul profesiei de magistrat și că acestea nu trebuie să rămână nesancționate.

Se mai precizează că nu a solicitat, ca urmare a celor sesizate, să se facă aprecieri cu privire la probele administrate și la incidența dispozițiilor legale, acesta nefiind atributul Inspecției Judiciare, ci, a solicitat a se dispune măsurile disciplinare și organizatorice care se impun. De aceea, consideră că aprecierile din cuprinsul rezoluției cu privire la faptul că instanțele au reținut că ar fi introdus elemente cu conotații negative la adresa mamei, fiind identificat sindromul alienării parentale a minorului, nu sunt de competența Inspecției Judiciare.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent a apărărilor expuse în întâmpinare intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"

Înalta Curte constată că din actele și lucrările dosarului rezultă că recurentul-reclamant A. a contestat rezoluția de clasare nr. 3710/A din data de 26 noiembrie 2020 emisă în dosarul nr. x și rezoluția Inspectorului-șef nr. C21-234 (în realitate numărul rezoluției emise de Inspectorul-șef fiind C21-341) din 15 martie 2021, solicitând desființarea acestora și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, în vederea luării măsurilor ce se impun.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a susținut că motivele care au stat la baza sesizării inițiale nu au fost analizate în totalitate, iar prin plângerea împotriva rezoluției nr. 3710/A din 26 noiembrie 2020 a subliniat tocmai aceste aspecte, solicitând completarea cercetărilor pentru a le lămuri.

De asemenea, s-a susținut că prin rezoluția nr. 3710/A s-a făcut totală abstracție de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Timișoara, astfel încât în mod eronat, contrar înscrisurilor pe care le-a depus, s-a concluzionat că hotărârile judecătorești despre care a făcut vorbire ar fi fost amplu motivate și într-un mod lipsit de echivoc. S-a omis însă a se remarca faptul că soluțiile pronunțate (dosar nr. x/2015), contrar dispozițiilor art. 143 alin. (2) C. proc. civ., conțin pasaje întregi din motivarea pronunțată de o altă instanță, într-un alt dosar (nr. x/2015), pe baza unui alt probatoriu, fiind preluate ad literam, fără nicio motivare suplimentară.

În ceea ce privește rezoluția Inspectorului-șef nr. C21-341 recurentul-reclamant a susținut că prin aceasta nu se face o analiză temeinică a criticilor aduse rezoluției de clasare, ci se analizează verificările efectuate în raport de normele legale care reglementează această activitate, însă nu s-ar aduce argumente concrete pentru respingerea plângerii.

Înalta Curte, contrar susținerilor recurentului-reclamant, constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor de drept material incidente, respingând în mod judicios cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, concluzionând că actul administrativ litigios este motivat, fiind examinate argumentele relevante ale petentului, incluzând expunerea raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, constatând că dezvoltarea considerentelor Inspecției Judiciare este în legătură cu obiectul și motivele sesizării.

În mod corect instanța de fond a constatat că rezoluția de clasare atacată conține, după o prezentare a premiselor activității desfășurate de Inspecția Judiciară, expunerea situației de fapt, precum și argumentarea soluției, administrative, inclusiv raportat la dispozițiile legale relevante.

De asemenea, însăși analiza detaliată efectuată în conținutul actelor litigioase a indicat faptul că verificările inspectorului judiciar au fost unele corespunzătoare, permițându-i să verifice atât aspectele sesizate, cât și contextul judiciar corespunzător.

De altfel, a concluzionat instanța de fond, că soluția din rezoluția litigioasă nu apare ca fiind arbitrară, ci este rezultatul unui raționament argumentativ, conținând motive de fapt și de drept detaliate în concret de către emitentul actelor.

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat și identificat indicii temeinice privind reaua-credință, nici privind grava neglijență a magistratului.

Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1370 din 6 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2022.