ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1052/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 24.02.2020 și precizată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat desființarea Rezoluției de clasare din 21.12.2019, înregistrată sub nr. x emisă în dosarul nr. x al Inspecției Judicare - Direcția de inspecție pentru Judecători, cât și Rezoluția inspectorului șef al Inspecției Judicare nr. C20-133 din 10 februarie 2020 și și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. 1.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 455 din 25 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva senținței pronunțate de Curtea de Apel București a promovat recurs reclamantul A., în condițiile art. 483 C. proc. civ. Motivele de recurs În prealabil, Înalta Curte, constată că, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Circumscriindu-se motivelor de nelegalitate a hotărârii atacate, înțelege să critice soluția instanței de fond din prisma următoarelor motive: Recurentul-reclamant a punctat faptul că instanța de fond a încălcat normele de drept material, respectiv dispozițiile legale care reglementează art. 99 lit. (t) din Legea nr. 303/2004, de natură să atragă răspunderea disciplinară. Recurentul a mai susținut în cererea de recurs faptul ca judecătorii Curții de Apel Pitești au dovedit lipsă de profesionalism incălcând normele de drept material și procesual, astfel cum a arătat în cauzele nr. 415/46/2019 și 714/90/2017. Plângerea formulată la Inspecția Judiciară cuprins toate motivele prin care recurentul-reclamant a arătat grava neglijență comisă de judecătorii Curții de Apel Pitești care au soluționat cauzele, prin aceea că au interpretat greșit legea. A mai susținut recurentul că a fost săvârșită o încălcare gravă, cu rea-credință a legii, dar, de asemenea cu o "gravă neglijență", astfel că au fost constatate indicii privind săvârșirea vreunei abateri disciplinare, astfel sunt indeplinite prevederile reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată. Fată de acestea a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației formulate. 1.

Apărările formulate în cauză Legal citată, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare in cauză, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență a menționat că în mod corect a reținut inspectorul judiciar inexistența indiciilor săvârșirii abaterii disciplinare reclamate. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 20 septembrie 2021 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 23 februarie 2022, cu citarea părților. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul de față, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed: În prealabil, Înalta Curte constată că cele reclamate de către recurentul-reclamant sunt elemente care țin de temeinicia respingerii acțiunii de către instanța de fond, interpretarea probelor, a chestiunilor de fapt, ținând de aprecierea suverană a instanțelor de fond. Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate. Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reținând că, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de fond nu a interpretat greșit dispozițiile incidente în cauză. Situația de fapt reținută, așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, este conturată de faptul că, prin sesizarea formulată, înregistrată la Inspecția Judiciară, sub nr. x, reclamantul A. a exprimat nemulțumiri cu privire la faptul că în motivarea deciziei nr. 3286 din 16.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2019, instanța nu a luat în considerare concluziile scrise pe care le-a depus, apreciind că instanța nu a judecat ce s-a cerut și a încălcat decizii ale Curții Constituționale. Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esență, sunt centrate pe încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, în raport cu împrejurarea că, în opinia părții, prin modul de instrumentare a dosarelor nr. x/2019 și y/2017 aflate pe rolul Curții de apel Pitești, s-au încălcat mai multe prevederi legale (norme de drept material și de procedură) și decizii ale Curții Constituționale. Înalta Curte reține că textele evocate de recurent sunt cele ale art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora constituie abateri disciplinare:ș) nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii; t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență". De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 99 1 alin. (1) "Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.". Verificând, dintr-o primă perspectivă, în raport de criticile formulate de recurent, maniera în care judecătorul fondului a identificat limitele controlului de legalitate pe care aceasta îl putea realiza în cadrul cercetării judecătorești aferente tipului de acțiune formulată de reclamant, Înalta Curte apreciază că prima instanță a stabilit corect astfel de limite. Sub acest aspect, instanța de control judiciar observă că, deși recurentul a evocat incidența abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004, în realitate, toate aspectele sesizate de recurentul - reclamant vizează raționamentul logico-juridic expus în considerentele hotărârilor pronunțate de magistrații ce au soluționat, în fond și apel, cauza ce a făcut obiectul dosarelor menționate de către acesta. Astfel, recurentul nu a susținut că magistrați ar fi utilizat expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești. De asemenea, în ceea ce privește motivarea hotărârilor, recurentul nu a arătat că raționamentul juridic ar fi fost de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat, ci doar că acesta este unul incorect în raport de probele administrate în dosar și de prevederile legale aplicabile materiei impreviziunii. Or, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar subliniază că verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin Constituția României republicată, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, deși recurentul citează, în memoriul său de recurs, considerente reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 2/2012, acesta omite să observe chiar acele considerente prin care instanța de contencios constituțional a statuat asupra limitelor verificărilor ce pot fi efectuate de Inspecția Judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare și, implicit, cele ale verificărilor ce pot fi efectuate de instanța de contencios învestită cu analiza temeiniciei și legalității actului emis de inspecție, în sensul că astfel de verificări nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci conduita judecătorului. Cu alte cuvinte, pe calea unei sesizări adresate Inspecției Judiciare nu se poate solicita acesteia să se pronunțe asupra corectei aplicări a prevederilor incidente și nici asupra incidenței dezlegărilor cuprinse în Deciziile Curții Constituționale în raport de situația de fapt incidentă în dosarele menționate de recurent . Referitor la abaterile invocate de recurent se reține că, astfel cum în mod corect a învederat și prima instanță, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea, cu intenție sau gravă neglijență, a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Astfel, atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept, iar operațiunile de interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate, fiind operațiuni specifice și esențiale ale activității de judecată, nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară. Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul literelor art. 99 invocate de recurent și al art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 doar în măsura în care judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Or, aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate de către reclamant constituindu-se în nemulțumiri subiective față de soluțiile pronunțate. Prin modul de structurare a argumentației invocate, recurentul fundamentează existența abaterii disciplinare pe încălcarea prevederilor C. civ., ce ar deriva din modul în care aceste prevederi au fost evaluate, în instrumentarea dosarelor menționate și aflate pe rolul Curții de Apel Pitești de către judecătorii învestiți cu soluționarea acestora recurentul invocând o identitate între o atare conduită și elementul material al faptei de exercitare a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Înalta Curte constată că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Instanța de control judiciar observă, contrar susținerilor recurentului, că Inspecția Judiciară nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanțe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unei verificări de natură strict administrativă, rezultatul activității instanței de judecată. În același sens sunt și prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, potrivit cărora, "Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate." Așa fiind, examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, ale art. 99 lit. ș) și ale art. 99 1 din Legea nr. 303/2004. Cum bine a punctatat judecătorul fondului, rezoluția inspectorului șef prin care a fost respinsă plângerea emisă conform art. 45 1 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este o formă de recurs ierarhic specific în materia contenciosului administrativ. Or, confirmarea rezoluției inițiale de inspectorul șef este condiție procedurală ulterioară obligatorie pentru valabilitatea acesteia, pe când rezoluția inspectorului șef de admitere/respingere a plângerii este un aspect care ține de recursul ierarhic. În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material. III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul-reclamant A., va respinge recursul formulat de acesta, ca nefondat.