ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3040/2022

Ședința publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.08.2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale - Unitatea Militară 02574 și Ministerul Apărării Naționale, a solicitat instanței să dispună următoarele: suspendarea executării Documentului constatator nr. A1 - 1468/23.05.2018, emis de Unitatea Militară nr. 02574 București, până la soluționarea definitivă a prezentei cauze; anularea Documentului constatator nr. A1 - 1468/23.05.2018 și, pe cale de consecință, anularea notificării de reziliere nr. x/23.05.2018, anularea Deciziei de soluționare a contestației prealabile - punct de vedere nr. A1 - 2034/06.07.2018 și constatarea faptului că neîncheierea contractului subsecvent este urmarea imposibilității fortuite, iar nu a unui refuz nejustificat care să fie sancționat cu rezilierea contractului și cu emiterea unui document constatator negativ și care implică imposibilitatea sa de a participa la alte proceduri de achiziție publică pe o perioadă de 3 ani; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7331/23.11.2018 Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 19.02.2019 sub nr. x/2018, iar prin sentința civilă nr. 49/08.03.2019, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea de ședință din data de 03.06.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflict negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului și a suspendat din oficiu judecarea cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1851/18.10.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 24.02.2020 sub nr. x/2018*.

Prin sentința civilă nr. 288 din 15 mai 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale - Unitatea Militară 02574 și Ministerul Apărării Naționale ca neîntemeiată.

3.1 Împotriva soluției de respingere a capătului de cerere privind suspendarea executării, recurenta a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței și trimiterea cauzei instanței de fond spre o nouă judecată.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond, în mod greșit, a reținut faptul că nu există un caz bine justificat. În prezenta speță, a apreciat recurenta, este îndeplinită această condiție, în raport de prevederile art. 167 alin. (1) lit. g) și art. 171 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 98/2016 a achizițiilor publice, din interpretarea cărora rezultă faptul că reținerea unei culpe în sarcina operatorului economic care a avut drept consecință încetarea anticipată a unui contract de achiziții publice constituie o cauză de excludere a operatorului din procedurile de achiziție publică pentru o perioadă de 3 ani de la data apariției situației. A susținut recurenta că, în speță, este îndeplinită și condiția privind prevenirea unei pagube iminente, având în vedere sumele de bani pe care le-ar pierde ca urmare a excluderii din procedurile de achiziție publică și, totodată, prejudicierea imaginii față de partenerii contractuali.

3.2 Recurenta a formulat recurs și împotriva soluției de respingere a capătului de cerere privind anularea în tot a documentului constatator, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în totalitate a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a susținut recurenta că instanța de fond a reținut în mod greșit că motivele invocate nu se încadrează în cazul fortuit.

Astfel, potrivit art. 144 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului de achiziție publică/acordului-cadru din Legea nr. 98/2016, (...) refuzul nemotivat al ofertantului declarat câștigător de a semnat contractul de achiziție publică/acordul-cadru este asimilabil situației prevăzute de art. 167 alin. (1) lit. g) din Lege.

A menționat recurenta că legiuitorul a avut în vedere refuzul nemotivat al ofertantului declarat câștigător de a semna contractul de achiziție, însă reclamanta se află în situația unei imposibilități fortuite de executare a obligațiilor sale. Refuzul de a semna contractul subsecvent are la bază un motiv obiectiv, independent de voința și/sau conduita reclamantei, având în vedere că modelul de microbuz care ar fi trebuit livrat autorității contractante, în configurația solicitată de aceasta, nu mai poate fi comandat și fabricat și nu se mai află în stocul B..

Susținerile instanței conform căreia recurenta avea obligația de a cunoaște în orice moment evoluția producției, stocurile producătorului sau ale reprezentantului sunt nesustenabile și lipsite de obiectivitate, cel puțin din perspectiva faptului că era clasată pe locul trei.

A mai arătat recurenta că nu putea anticipa scoaterea din fabricație a modelului de autovehicul, această decizie aparținând în exclusivitate producătorului, decizie care i-a fost adusă la cunoștință în momentul transmiterii solicitării către producător.

În ceea ce privește argumentele instanței de fond conform cărora exista posibilitatea pentru recurentă de a se adresa altui reprezentant al producătorului existent pe piața unică a Uniunii Europene, a susținut recurenta că sunt neîntemeiate. Dacă acest tip de autovehicul nu se afla pe stocul importatorului B. în România, coroborat cu faptul că se afla la sfârșitul perioadei de fabricație, este puțin probabil să se afle pe stocul altui reprezentant B. din Uniunea Europeană.

A apreciat recurenta că este neîntemeiată și susținerea instanței de fond potrivit căreia recurenta avea obligația de a constitui un stoc care să onoreze în orice moment comanda, întrucât se afla pe locul III, astfel că era cel mai puțin probabil să i se solicite încheierea contractului subsecvent. Totodată, nici considerentele economice nu i-ar fi permis acest lucru, întrucât și-ar fi asumat riscul de a rămâne cu produsele în stoc.

În opinia recurentei, singura soluție justă pe care autoritatea contractantă o avea la dispoziție, constatând faptul că ofertantul se află în situația unei imposibilități fortuite de executare a obligațiilor, este cea oferită de prevederile art. 143 alin. (2) și (3) din Legea nr. 98/2016.

A concluzionat recurenta că sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute în mod expres de lege privind existența unei imposibilități obiective din partea sa de a încheia contractul subsecvent.

Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat suspendarea executării Documentului constatator nr. A1 - 1468/23.05.2018, emis de Unitatea Militară nr. 02574 București, până la soluționarea definitivă a cauzei; anularea Documentului constatator nr. A1 - 1468/23.05.2018 și, pe cale de consecință, anularea notificării de reziliere nr. x/23.05.2018, anularea Deciziei de soluționare a contestației prealabile - punct de vedere nr. A1 - 2034/06.07.2018 și constatarea faptului că neîncheierea contractului subsecvent este urmarea imposibilității fortuite, iar nu a unui refuz nejustificat care să fie sancționat cu rezilierea contractului și cu emiterea unui document constatator negativ și care implică imposibilitatea sa de a participa la alte proceduri de achiziție publică pe o perioadă de 3 ani.

Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva soluției de respingere a capătului de cerere privind anularea în tot a documentului constatator, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în totalitate a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta a criticat cele reținute de instanța de fond, arătând că se afla în situația unei imposibilități fortuite de executare a obligațiilor sale. Astfel, a arătat recurenta, refuzul de a semna contractul subsecvent are la bază un motiv obiectiv, independent de voința și/sau conduita sa, având în vedere că modelul de microbuz care ar fi trebuit livrat autorității contractante, în configurația solicitată de aceasta, nu mai poate fi comandat și fabricat și nu se mai află în stocul B..

Înalta Curte apreciază că, astfel cum a reținut și instanța de fond, motivele invocate de recurentă nu se încadrează în definiția cazului fortuit.

S-a reținut de către instanța de fond că în acordul-cadrul nu s-a prevăzut expres proveniența autovehiculelor, în sensul de a fi comandate de către S.C. A. S.R.L. de la producător sau de la reprezentantul său în România și a fi livrate autorității contractante la prețul prevăzut în acordul-cadru. Nu s-a făcut dovada că autovehiculele în cauză sunt vândute în regim de exclusivitate absolută, existând posibilitatea oricărui operator economic de a constitui stocuri, fie în România, fie în piața unică a Uniunii Europene.

Înalta Curte constată că aspectele invocate de către recurenta-reclamantă nu constituie o împrejurare incertă, intempestivă pe care nu o putea cunoaște. În calitate de semnatară a acordului-cadru, deci de titulară a unor obligații născute din acesta, era ținută să gestioneze cu diligență capacitatea de furnizare a bunurilor, în vederea îndeplinirii obligațiilor contractuale.

Cum a exemplificat instanța de fond în ceea ce privește posibilitățile pe care le avea recurenta la îndemână în vederea gestionării cu diligență a capacității de furnizare a bunurilor, aceasta trebuia să cunoască în orice moment evoluția producției, a stocurilor producătorului sau ale reprezentantului acestuia, iar în cazul în care acestea ar fi ajuns sub limita critică, să identifice stocuri la orice operator economic, astfel încât să-și poată îndeplini obligația de furnizare.

În afara corespondenței cu B. S.R.L., recurenta nu a făcut alte demersuri din care să rezulte dispariția de pe piața liberă a bunurilor a căror livrare a fost asumată prin acordul-cadru, nefăcând dovada existenței unor motive obiective care să o împiedice să-și îndeplinească obligația asumată prin acord.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la anularea în tot a documentului constatator, nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

În aceste condiții, având în vedere că la acest termen instanța de recurs va pronunța soluția definitivă asupra fondului cauzei, cum măsura suspendării executării poate fi dispusă și este aptă să producă efecte juridice numai până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare, este evident că nu mai prezintă relevanță criticile formulate prin recursul asupra soluției de respingere a cererii de suspendare a executării actului administrativ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 288 din 15 mai 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 288 din 15 mai 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 26 mai 2022.