ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2878/2022

Ședința publică din data de 20 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 14.08.2019, reclamantul Ministerul Justiției a chemat în judecată pe pârâții Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și A., solicitând anularea Hotărârii nr. 10/28.06.2019 pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, în dosarul nr. x/2019, prin care s-a respins contestația formulată de Ministerul Justiției împotriva Hotărârii nr. 36/30.10.2018 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 762 pronunțată la data de 11 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, și totodată, a respins cererea formulată de Ministerul Justiției ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii anterior menționată a formulat recurs reclamantul Ministerul Justiției, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și admiterea contestației formulată de Ministerul Justiției.

În motivarea recursului, se arată că modul de stabilite a cheltuielilor de judecată a fost reglementat prin norme juridice prevăzute atât în C. proc. civ. cât și în Legea nr. 188/2000, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 aprobat prin OMJ nr. 210/C/2001 și OMJ nr. 2550/2006.

Sfera cheltuielilor de executare este prevăzută la art. 670 alin. (3) C. proc. civ., norme juridice ce se completează cu dispozițiile art. 670 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop.

Susține recurentul că prin aceste dispoziții legale au fost stabilite condițiile ce trebuiesc a fi îndeplinite pentru o cheltuială să fie inclusă în sfera cheltuielilor de executare, și anume: este dovedită cu documente justificative; este plătită pentru îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită; este avansată/plătită de către partea care a cerut îndeplinirea actului sau activității respective.

Simpla cerere de executare silită nu poate constitui în nicio situație document justificativ pentru o cheltuială de executare silită.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 65^12 din Statutul UNEJ și al profesiei de executor judcătoresc aprobat prin Hotărârea UNEJ nr. 19/2010 cu modificările și completările ulterioare, al căror conținut este redat în cuprinsul cererii de recurs, și susține că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la această condiție, respectiv existența dovezilor pentru stabilirea unor cheltuieli de executare silită de către executorul judecătoresc.

Afirmă recurentul că în mod eronat a stabilit instanța de fond că cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc se raportează la volumul de muncă al acestuia, în realitate acestea raportându-se la dovezile privind efectuarea acestora, dovezi ce nu au fost regăsite în dosarule ce au făcut obiectul controlului.

Eronată este și reținerea instanței de fond că aceste cheltuieli s-ar încadra la pct. 5 al art. 670 alin. (3) C. proc. civ., respectiv cheltuieli efectuate cu ocazia publicității procedurii de executare silită și cu efectuarea altor acte de executare silită întrucât în sfera cheltuielilor de executare intră și cheltuielile menționate la pct. 6 și 7 ale art. 670 C. proc. civ., iar pentru cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc trebuie îndeplinită cerința dovedirii acestora prin documente justificative.

Susține recurentul că este eronată și reținerea instanței de fond că dispozițiile art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 aprobat prin OMJ nr. 210/C/2001 ar fi fost abrogate implicit prin dispozițiile art. 670 C. proc. civ., întrucât aceste dispoziții nu sunt abrogate ci ele vin în completarea celor ale C. proc. civ. în ceea ce privește modul de stabilire a cheltuielilor de executare silită.

Contrar celor reținute de instanță onorariul executorului judecătoresc nu reflectă doar efortul intelectual depus de acesta ci și cheltuiala executorului judecătoresc, cpmplexitatea și valoarea actului, precum și răspunderea acestuia pentru actul îndeplinit.

Sintagma "cheltuiala executorului judecătoresc" ca parte componentă a onorariului său, include costurile de natură logistică ale actelor/operațiunilor efectuate de acesta

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În esență, arată intimatul că executorul judecătoresc îndeplinește un serviciu public ce nu este gratuit, astfel că este exclusă posibilitatea sau ipoteza ca în cadrul procedurii execuționale, executorul judecătoresc să suporte spezele procedurii din patrimoniul propriu fără a avea cel puțin posibilitatea recuperării acestora, invocând în acest sens dispzițiile art. 2 din Legea nr. 188/2000.

Totodată justificarea acestor cheltuieli pe care executorul judecătoresc are dreptul să le recupereze este dată și de obligațiile acestuia consfințite în actele legislative care guvernează atât activitatea de executare silită cât și cele de organizare profesională, logistică și operațională a formei de exercitare a profesiei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 10/28.06.2019 pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, în dosarul nr. x/2019, prin care s-a respins contestația formulată de Ministerul Justiției împotriva Hotărârii nr. 36/30.10.2018 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018.

Prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de Ministerul Justiției în contradictoriu cu pârâtul executor judecătoresc A., reținând în esență că Noul C. proc. civ. detaliază cheltuielile de executare silită în art. 670 alin. (3), făcând distincție între onorariul executorului judecătoresc (menționat la pct. 2 al aceluiași articol) si cheltuielile efectuate cu ocazia emiterii altor acte de executare silita (pct. 5).

Constată Înalta Curte că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere faptul că prima instanță a făcut o interpretare și o aplicare corectă dispozițiilor legale incidente cauzei.

Prin cererea nr. x/26.07.2018, Ministerul Justiției a solicitat Consiliului de Disciplină declanșarea acțiunii disciplinare împotriva intimatului executor judecătoresc A., sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. e) teza a doua din Legea nr. 188/2000, constând în "neglijență în efectuarea lucrărilor".

Prin Hotărârea nr. 36 din 30.10.2018, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București a fost admisă în parte acțiunea disciplinară promovată de Ministerul Justiției pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. e) teza a II-a, fiind aplicată executorului judecătoresc sancțiunea disciplinară prevăzută de art. 49 lit. b) din Legea nr. 188/2000, respectiv "avertisment"

Reclamantul Ministerul Justiției a formulat contestație, respinsă prin Hotărârea Comisiei superioare de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești prin Hotărârea nr. 10 din 28.06.2019, prin care a fost respinsă contestația formulată, menținută Hotărârea nr. 36/30.10.2018 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București

Împotriva Hotărârii nr. 30 din 28.06.2019 a Comisiei Superioare de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, Ministerul Justiției a formulat cererea de chemare în judecată prin care a solicitat anularea acestei hotărâri, iar prin decizia civilă nr. 762 din 11 septembrie 2020, Curtea de Apel București a respins cererea ca fiind neîntemeiată.

În esență, ceea ce se impută executorului judecătoresc a fost menționarea în cuprinsul încheierilor de stabilire a cheltuielilor de executare, pe lângă onorariul său, și a unor cheltuieli de executare pentru care nu se poate aprecia ca fiind justificate, reluând și prin cererea de recurs aceleași susțineri, respectiv "simpla cerere de executare silită nu poate constitui în nicio situație document justificativ pentru o cheltuială de executare silită".

Prin recurs se critică hotărârea atacată pe considerentul că instanța de fond nu a reținut că fapta de a include în cuantumul total al cheltuielilor de executare și cheltuielile pentru care nu există un document justificativ constituie abaterea prevăzută de dispozițiile art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000.

În raport de normele legale incidente cauzei, recursul formulat este nefondat.

Dispozițiile art. 670 C. proc. civ. prevăd:

"(1)Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activitățile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor.

(2)Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar. Cu toate acestea, în cazul în care debitorul, somat potrivit art. 668, a executat obligația de îndată sau în termenul acordat de lege, el nu va fi ținut să suporte decât cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum și onorariul executorului judecătoresc și, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporțional cu activitatea depusă de aceștia.

(3)Sunt cheltuieli de executare:

1.taxele de timbru necesare declanșării executării silite;

2.onorariul executorului judecătoresc, stabilit potrivit legii;

3.onorariul avocatului în faza de executare silită;

4.onorariul expertului, al traducătorului și al interpretului;

5.cheltuielile efectuate cu ocazia publicității procedurii de executare silită și cu efectuarea altor acte de executare silită;

6.cheltuielile de transport;

7.alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfășurării executării silite.

(4)Sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea contestației la executare formulate de partea interesată și ținând seama de probele administrate de aceasta. Dispozițiile art. 451 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător, iar suspendarea executării în privința acestor cheltuieli de executare nu este condiționată de plata unei cauțiuni.

(5)În cazul în care sumele stabilite potrivit alin. (4) nu pot fi recuperate de la debitor, din lipsa bunurilor urmăribile sau din alte asemenea cauze, acestea, cu excepția onorariului executorului judecătoresc, vor fi plătite de creditor, care le va putea recupera de la debitor când starea patrimonială a acestuia o va permite, înăuntrul termenului de prescripție.

(6)Pentru sumele stabilite prin aplicarea alin. (1)-(5), încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc."

Reține Înalta Curte că norma legală enumeră la alin. (3) care sunt categoriile de cheltuieli de executare ce pot fi menționate în încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare întocmită de către executorul judecătoresc, iar la pct. 7 fiind menționate, la nivel generic, cheltuielile prevăzute de lege ori necesare desfășurării executării silite, în această categorie fiind incluse toate acele cheltuieli pentru care se face dovada necesității acestora.

Prin urmare, fiind utilizată de legiuitor noțiunea generică "cheltuieli prevăzute de lege/cheltuieli necesare desfășurării executării silite" însemnează că nu a fost impusă obligația detalierii acestora, ci doar dovedirea lor, situație în raport de care susținerile recurentului că "nu au fost detaliate pe sume pentru fiecare cheltuială în parte" nu pot fi primite.

În acord cu instanța de fond, reține și Înalta Curte că într-adevăr textul art. 670 C. proc. civ. face distincție între onorariul executorului judecătoresc și cheltuielile efectuate cu ocazia emiterii altor acte de executare silită, însă prin această distincție, intenția legiuitorului a fost de a lăsa executorului judecătoresc onorariul ca expresie a efortului intelectual depus de acesta, și a stabilit celelalte cheltuieli în funcție de volumul de muncă pe care îl implică fiecare dosar în parte, de necesitatea desfășurării procedurii de executare silită.

Pe de altă parte, este de observat și faptul că dispozițiile art. 670 alin. (3) pct. 3 C. proc. civ. nu conțin vreo distincție între cheltuieli convenite/cheltuieli efectuate/cheltuieli achitate, iar alin. (4) al aceluiași articol are în vedere stabilirea de către executorul judecătoresc a sumelor datorate ce urmează să fie plătite în principiu de către debitor.

Prin urmare nu pot fi validate susținerile recurentului, normele juridice în discuție neavând o formulare explicită în sensul instituirii unei obligații de detaliere a cheltuielilor de executare necesare desfășurării executării silite.

Pe de altă parte, conținutul constitutiv al abaterii disciplinare pentru care s-a solicitat sancționarea intimatului constă într-o "neglijență în efectuarea lucrărilor", respectiv o atitudine de nepăsare, de lipsă de grijă, de lipsă de interes în îndeplinirea unei îndatoriri.

Împrejurarea că executorul judecătoresc nu a detaliat cheltuielile de executare pe sume pentru fiecare cheltuială în parte nu poate constitui abaterea prevăzută de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000.

Totodată, Înalta Curte reține și faptul că aprecierea în cadrul unui control disciplinar a modului de aplicare și interpretare a normei juridice precitate de către executorul judecătoresc cu consecința reținerii unei abateri disciplinare și a aplicării unei sancțiuni disciplinare excede art. 47 lit. e) din Legea nr. 199/2000 republicată, care vorbește despre "neglijență în efectuarea lucrărilor". Referitor la abaterea în discuție, din punctul de vedere al laturii obiective, reține Înalta Curte că trebuie să se identifice o neglijență neechivocă, iar nu una ce ar reieși ca urmare a interpretării sau aplicării dispozițiilor legale.

În plus, eventuala vătămare suferită de către debitor, în măsura îndeplinirii condițiilor specifice, poate fi remediată prin sesizarea instanței de judecată cu o contestație la executare în cadrul căreia să fie analizată legalitatea încheierii executorului judecătoresc sub aspectul cuantumului total al cheltuielilor de execuatre.

Cu privire la cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.: "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său".

În jurisprudența sa în cauzele împotriva României (cauza Costin c. României, hotărârea din 26 mai 2005, par. 43; cauza Străin și alții c. României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Petre c. României, hotărârea din 27 iunie 2006), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

În raport de soluția de respingere a recursului, instanța va admite cererea și va obliga recurentul la plata sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată onorariu de avocat, în favoarea intimatului A..

Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte constată că recursul promovat este nefondat, astfel că îl va respinge ca atare, soluția instanței de fond fiind corectă din perspectiva criticilor anterior analizate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 762 din 11 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurentul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 RON reprezentând onorariu avocat solicitate de intimatul pârât A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2022.