ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2562/2022

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea din 12.11.2019 Curtea a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant invocată de reclamantă, ca neîntemeiată și au fost consemnate dezbaterile asupra fondului.

Prin sentința civilă nr. 2607/10.11.2019 Curtea a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Identității Naționale, B., C., D., E. și F. și a obligat reclamanta la plata către pârâtul D. a sumei de 5.090,70 de RON, cheltuieli de judecată, respingând totodată cererea pârâtei F. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii din 12.11.2019 și a sentinței nr. 2607/10.11.2019 a formulat cerere de revizuire reclamanta A. S.R.L prin care a solicitat schimbarea în parte și în rejudecare respingerea ca neîntemeiată a cererii pârâtului D. de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5090 RON și obligarea pârâtului D. să restituie reclamantei A. S.R.L. suma de 5090 RON.

Prin sentința civilă nr. 371 din 15 martie 2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția de inadmisibilitate invocată de intimat, ca neîntemeiată, a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimatul D., ca neîntemeiată și a obligat revizuenta la plata către intimat a sumei de 2261 RON reprezentând onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 371 din 15 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

Reclamanta A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în rejudecarea cererii de revizuire după casare, admiterea cererii de revizuire, schimbarea în parte a sentinței civile și a încheierii de ședință și, în rejudecare:

Respingerea ca neîntemeiată a cererii pârâtului D. și obligarea acestuia să restituie reclamantei suma de 5090 RON.

În motivarea recursului recurenta arată că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece a arătat că va analiza pe fond cererea de revizuire, însă în realitate a respins cererea de revizuire ca neîntemeiată fără a cerceta fondul cererii de revizuire, ci prin prisma unui motiv de admisibilitate a revizuirii.

În opinia recurentei instanța a respins excepția inadmisibilității revizuirii, însă în realitate a respins cererea de revizuire în temeiul unui motiv de inadmisibilitate, iar nu de fond.

Conform art. 513 alin (3) C. proc. civ., "dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază".

Or, arată recurenta, având în vedere tocmai faptul că revizuirea este o cale extraordinară de atac, soluționarea cererii presupune esențialmente doi pași: (1) încheierea de admitere în principiu a cererii de revizuire, atunci când instanța respinge excepția inadmisibilității și reține faptul că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii și (2) cercetarea fondului cererii revizuirii, i.e. reanalizarea probebr si a soluției pronunțate prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, prin prisma înscrisului nou adus de revizuent. urmată de pronunțarea unei singure hotărâri finale, de admitere sau respingere a cererii de revizuire.

Astfel sesizată cu o cerere de revizuire, instanța va supune dezbaterii părților, mai întâi condițiile de admisibilitate a revizuirii, iar dacă constată că sunt îndeplinite toate condițiile art. 509 pct. 5 C. proc. civ., va emite o încheiere de admitere în principiu a cererii de revizuire, o încheiere interlocutorie si distinctă de hotărârea pronunțată asupra fondului cererii de revizuire.

Atât din textul legal citat, cât și din practică, arată recurenta, rezultă clar că admisibilitatea revizuirii se constată printr-o încheiere interlocutorie care precedă și este distinctă de hotărârea prin care a fost admisă sau respinsă cererea de revizuire (în acest sens, reglementarea C. proc. civ. fiind chiar mai clară în acest sens decât textul art. 322 vechiul C. proc. civ.). De altfel acest mod de soluționare reiese în mod firesc din faptul că aspectele necesar a fi analizate cu privire la admisibilitatea revizuirii sunt diferite fată de cele analizate pe fondul revizuirii.

Aceste norme procesuale au fost încălcate, deoarece instanța a analizat împreună atât condițiile de admisibilitate, cât și fondul revizuirii, a reținut admisibilitatea revizuirii, a respins excepția inadmisibilității revizuirii, însă nu a pronunțat în acest sens o încheiere de admitere în principiu a cererii de revizuire.

Mai arată recurenta că instanța de fond a mai încălcat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sentința conținând considerente contradictorii, deoarece deși instanța arată la pagina 7 a sentinței faptul că cererea de revizuire este admisibilă, la pagina 8 a sentinței arată că nu ar fi îndeplinită o condiție pentru incidența cazului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 5 C. proc. civ.. Astfel instanța respinge revizuirea ca neîntemeiată, însă din motivare reiese că instanța s-a pronunțat fără a intra în cercetarea fondului cererii.

Subliniază recurenta că sentința este confuz motivată, considerentele fiind vădit contradictorii, nefiind posibil ca excepția inadmisibilității să fie respinsă, însă cererea de revizuire să fie în realitate respinsă în baza unui motiv de inadmisibilitate, fără ca motivele revizuirii să fie analizate.

Astfel, arată recurenta, contradicția rezultă tocmai din faptul că, deși instanța reține admisibilitatea revizuirii, instanța reține că nu ar fi îndeplinită o condiție pentru "incidența acestui caz de revizuire", ceea ce constituie, de fapt, o motivare asupra inadmisibilității cererii.

Or această motivare confuză și contradictorie, fără a fi fost în realitate soluționat fondul cererii, deși cererea este respinsă ca "nefondată", nu îndeplinește cerințele de motivare a hotărârilor judecătorești necesare pentru asigurarea dreptului la apărare al revizuentei.

Totodată, recurenta arată că instanța a interpretat și aplicat eronat normele materiale cu privire la noțiunea de act juridic - art. 488 alin. (1) pct 8 C. proc. civ. - cerința art. 509 pct. 5 C. proc. civ. necesită ca raportul juridic (sau lipsa unui raport juridic) să fi existat la data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, fiind indiferentă data emiterii suportului material în sine în calitatea acestuia de instrumentum probationis.

Astfel, instanța confundă actul juridic și dovada existenței sau inexistenței raportului juridic cu instrumentum probationis, arată recurenta.

În acest sens, susține recurenta că Baroul București atestă faptul că niciodată (deci nici la momentul pronunțării sentinței) nu a fost înregistrat vreun contract de colaborare sau conlucrare între avocatul căruia i-a fost achitat onorariul avocațial (G.) și avocatul care a prestat efectiv asistența și reprezentarea pârâtului (H.). Astfel chiar dacă înscrisul (ca instrumentam probationis) a fost emis ulterior pronunțării sentinței, situația probată prin respectivul instrument exista la data pronunțării sentinței.

Mai mult, instanța de fond s-a raportat în mod eronat strict la data suportului material exterior, iar nu la conținutul situației de fapt probate. În speță, reclamanta a fost împiedicată de împrejurări mai presus de voința sa de a procura înscrisul în timpul procesului, din două motive probate:

- dovezile privind cheltuielile de judecată nu au fost comunicate reclamantei decât la ultimul termen de judecată, la data de 12.11.2019. Nefiind comunicate anterior, reclamanta a fost în imposibilitatea de a observa faptul că onorariul a fost achitat unui alt avocat decât cel care reprezintă, efectiv partea, nici nu a putut efectua verificări proprii.

Această împrejurare excedează în mod evident voinței reclamantei și este probată prin încheierea de la termenul de judecată din 12.11.2019.

Fiind depuse la ultimul termen de judecată, reclamanta a fost în imposibilitatea de a-și procura ea însăși aceste informații deținute exclusiv de Baroul București.

- reclamanta a solicitat datele necesare Baroului București după comunicarea sentinței nr. 2607/10.12.2019, sentința nefiind comunicată decât după mai mult de 3 luni de la pronunțare (aprilie 2021).

Reclamanta a intrat în posesia înscrisului nou doar ulterior, la data de 12.10.2020, iar înscrisul certifică o situație de fapt existentă la data pronunțării sentinței.

Interpretarea eronată a instanței de fond a redus în mod eronat motivul revizuirii la înscrisurile emise în materialitatea lor anterior pronunțării sentinței, ceea ce lipsește acest caz de revizuire de scopul pentru care a fost instituită. Revizuirea a fost reglementată tocmai pentru că soluția trebuie să aibă la bază situația de fapt reală, adevărul. Dacă un înscris constatator certifică faptul că, la data pronunțării, situația de fapt reală era diferită de cea avută în vedere de instanță, hotărârea se impune a fi revizuită tocmai pentru a asigura că hotărârea judecătorească este bazată pe adevăr, pe realitate.

Revizuirea pentru descoperirea unui înscris nou a fost reglementată tocmai pentru ca instanța să aibă o ultimă modalitate de a se asigura că adevărul judiciar este modificat în cazul în care există diferente probate între acesta și situația de fapt reală, fiind chiar o garanție a încrederii în actul de justiție, o garanție că soluția reflectă aplicarea legii la situația reală din speță.

Or interpretarea restrictivă efectuată de instanță încalcă scopul instituii dreptului părții de a fi modificată o soluție bazată pe o situație de fapt nereală, susține recurenta.

Concluzionând recurenta solicită ca, în urma casării sentinței recurate, să se dispună trimiterea dosarului pentru rejudecarea pe fond a cererii de revizuire, tocmai deoarece fondul revizuirii nu a fost cercetat. Înscrisul nou certifică faptul că între Cabinet Avocat G. (forma de exercitare a profesiei cu care a fost încheiat contractul de asistență juridică) și avocatul H. nu a existat nici un raport juridic de colaborare sau conlucrare.

Aceasta are două consecințe esențiale pentru prezenta revizuire, arată recurenta:

- Avocatul care nu a prestat un serviciu nu are dreptul de a percepe onorariu;

- Avocatul care nu colabora cu cabinetul cu care a fost încheiat contractul nu putea asigura reprezentarea, deci nici nu putea percepe onorariu pentru reprezentarea pârâtului în dosarul nr. x/2018.

Conform Statutului profesiei de avocat/avocații își pot desfășura activitatea doar în cadrul unei forme de exercitare a profesiei: ca avocat titular sau colaborator sau salarizat. Colaborarea dintre avocați se realizează doar în baza unui contract de colaborare care se avizează de către Consiliul Baroului.

Înscrisul emis de Baroul București certifică faptul că între Cabinetul de Avocat G. și avocatul H. nu a fost încheiat un astfel de contract, ceea ce înseamnă că:

- Avocații nu îsi puteau transfera reciproc clienții, nici onorariile pentru asistarea clienților celuilalt;

- Avocații nu puteau fi trecuți pe aceeași împuternicire avocațială (împuternicirea este un înscris emis strict de forma de exercitare, or forma de exercitare nu poate certifica faptul că din cadrul său ar face parte alți avocați decât cei înscriși ca atare în Tabloul avocaților;

- Avocații se puteau substitui doar în baza unei delegații de substituire, în forma specială stabilită de Statutul profesiei de avocat, document complet diferit de împuternicirea avocațială - în dosarul nr. x/2018 nu a fost depusă o delegație de substituire.

Înscrisurile depuse de pârât odată cu întâmpinarea nu arată posibilitatea dnei G. de a transfera clienți ai cabinetului său către dl H. deoarece:

- Contractul de conlucrare dintre Cabinet Avocat G. este încheiat doar cu Cabinetul de Avocat I., iar dl av H. nu face parte din cabinetul dnei I. (aspect necontestat de vreuna dintre părți și probat prin extrasele de pe Tabloul avocaților din Baroul București);

- Contractul de conlucrare nu prevede posibilitatea dnei I. de a ceda clienții dnei av G. către altepersoane, care nu își desfășoară activitatea în cadrul cabinetului său (astfel cum este dl av H.);

- Contractul de conlucrare dintre Cab. Av. G. și Cab. Av. I. arată chiar la art. 5.2 "părțile se obligă să păstreze confidențialitatea documentelor, informațiilor, datelor și lucrărilor privind pe cealaltă parte sau pe clienții acesteia și să nu le divulge terților fără acordul prealabil al partenerului" - astfel rezultă clar că în baza acestui contract nu puteau fi cedați clienții proprii ai Cab Av G. către alte persoane decât dna I..

Cele două contracte de conlucrare depuse odată cu întâmpinarea certifică următoarele, arată recurenta:

- Că dna av G. poate ceda clienții proprii doar către dna av I.;

- Că dna av I. poate ceda exclusiv clienții proprii către dl av H..

Chiar prin întâmpinare se arată că raportul contractual a fost format între pârâtul-client și Cabinetul de Avocat G. "urmând ca avocații să se desocotească între ei", această "desocotire ulterioară" nu naște dreptul de reprezentare, si nici nu putea fi realizată decât în conformitate cu prevederile Statutului profesiei de avocat, i.e. în baza unui contract de colaborare/conlucrare, inexistent în prezenta cauză.

Dacă nu există raportul contractual în baza căruia a fost realizată reprezentarea înseamnă că nu exista obligația reclamantei de a plăti cheltuieli de judecată. Pe de altă parte, dacă avocatul (G.) nu a prestat în concret serviciul la care s-a angajat prin contractul încheiat cu pârâtul (aspect care reiese din încheierile de ședință din dosar), nici nu poate percepe onorariul avocațial pentru un serviciu neprestat.

În lipsa unui contract de conlucrare sau de colaborare între avocatul cu care pârâtul a încheiat contractul de asistență juridică și avocatul prezent la ședințele de judecată, suma pretinsă de pârât cu titlu de onorariu avocațial nu dobândește natura juridică a unei cheltuieli de judecată, încheie recurenta.

Intimatul-pârât D. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat pentru considerentele următoare:

Înalta Curte reține că recurenta invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că "instanța de fond a încălcat dispozițiile procesuale sancționate cu nulitatea sentinței, deoarece a arătat că va analiza pe fond cererea de revizuire, însă în realitate a respins cererea de revizuire ca neîntemeiată fără a cerceta fondul cererii de revizuire, ci prin prisma unui motiv de admisibilitate a revizuirii.".

În susținerea acestui motiv, recurenta analizează dispozițiile art. 513 alin. (3) și art. 509 C. proc. civ. precizând că:

"Aceste norme procesuale au fost încălcate, deoarece instanța a analizat împreună atât condițiile de admisibilitate, cât și fondul revizuirii, a reținut admisibilitatea revizuirii, a respins excepția inadmisibilității revizuirii, însă nu a pronunțat în acest sens o încheiere de admitere în principiu a cererii de revizuire. In realitate, instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cererii de revizuire, ci asupra unui motiv de inadmisibilitate (caracterul de înscris nou), confundând astfel motivele de fond ale cererii de revizuire cu un motiv de inadmisibilitate a cererii. Astfel, instanța nu a intrat în realitate, în judecata fondului cererii de revizuire, ci a respins, de fapt, revizuirea în baza unui motiv de inadmisibilitate.".

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte arată că interpretarea recurentei asupra textelor art. 509 pct. 5 si art. 513 C. proc. civ. este eronată.

Astfel, instanța învestită cu o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 pct. 5 C. proc. civ. pronunță o încheiere de admitere în principiu separată de hotărârea finală în cazul în care nu este în măsura să rezolve în același timp și fondul. In acest sens sunt si precizările din lucrarea citată chiar de către recurentă "Drept procesual civil", G Boroi. M. Stancu (Ed Hamangiu, București, 2015, pagina 727- 728).

Dincolo de acest aspect, câtă vreme nu există nicio dispoziție legală specială care să prevadă obligativitatea pronunțării în mod separat a unei încheieri de admitere în principiu a cererii de revizuire nu se poate concluziona că instanța de fond a încălcat normele de procedură prin modul în care a înteles să soluționeze cererea.

Doar dacă un text de lege ar fi stabilit obligația instanței de a se pronunța prin încheiere interlocutorie separat asupra admiterii în principiu a revizuirii și separat asupra temeiniciei revizuirii în ipoteza în care la același termen de judecată sunt puse în discuție ambele aspecte, ori o interdicție a punerii lor în discuție la același termen de judecată, încălcarea normei legale de procedură atrăgea nulitatea absolută a actului.

În speță, instanța a analizat condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire: este redactată în forma prevăzută de lege, este formulată de una dintre părțile din proces împotriva unei hotărâri care poate fi supusă revizuirii, se invocă un motiv prevăzut de art. 509 C. proc. civ., este formulată în termenul prevăzut de lege. Considerentele hotărârii atacate care argumentează admisibilitatea revizuirii se regăsesc la pagina 7 a acesteia.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe cazul de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Înscrisul considerat de autoarea excepției apt să declanșeze revizuirea este de adresa nr. x/07.10.2020 emisă de Baroul București prin care se certifică faptul că între Cabinetul de Avocat G. si Cabinetul de Avocat H. nu există convenție de conlucrare profesională, iar dl H. nu are calitatea de avocat colaborator sau salarizat în cadrul Cabinetului de Avocat G..

Înalta Curte reține că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce vizează remedierea procesuală a erorilor de judecată ce au condus la stabilirea greșită a situației de fapt prin hotărârea atacată, erori care pot fi evidențiate prin prezentarea de înscrisuri pe care instanța nu a putut să le aibă în vedere, astfel că a pronunțat hotărârea prin coroborarea unor informații incomplete, care au condus la apariția unei/unor greșeli în raționamentul care a fundamentat soluția pronunțată.

În cazul de față, înscrisul la care se face referire nu urmărește să corecteze o eroare de judecată prin clarificarea unor împrejurări, ci urmărește să schimbe raționamentul instanței și să îl înlocuiască cu cel făcut de reclamantă.

Prevederile de lege criticate permit formularea cererii de revizuire a unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul dacă, "după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților". Este vorba, așadar, esențialmente, despre înscrisuri care existau la momentul pronunțării hotărârii, dar care, din motivele precizate în text, nu au putut fi prezentate în cursul judecății.

În cauza de față, recurenta are în vedere un înscris emis ulterior pronunțării hotărârii, dar despre care afirmă că "certifică o situație de fapt existentă la data pronunțării sentinței".

Instanța de fond a analizat motivul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva condițiilor pe care înscrisul nou trebuie să le îndeplinească.

Revizuirea fiind o cale de retractare și nu de "cenzură judiciară", revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond ce au fost soluționate printr-o decizie definitivă.

Potrivit art. 509 punct 5 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Prima instanță a analizat pe fond revizuirea, ajungând la concluzia că înscrisul considerat nou, nu este de natură a determina reformarea soluției existente. Așadar nu există nicio normă de procedură încălcată de instanța de fond.

Așadar, în lipsa precizării prevederilor legale din categoria normelor de procedură care au fost încălcate de instanța de fond, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va fi respins ca nefondat.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat susțineri de maximă generalitate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanța sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenta era ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) și să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurenta își exprimă dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată, nemulțumirea acestuia, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță ar fi făcut confuzie între un motiv de inadmisibilitate a revizuirii cu un motiv de fond; aceste susțineri nu pot fi reținute ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Or, instanța de recurs a făcut distincție evidentă între condițiile de admisibilitate ale formulării acestei căi de atac și condițiile de admisibilitate ale înscrisului nou invocat de recurentă. Dispozitivul hotărârii precizează ca revizuirea a fost respinsă ca neîntemeiată, iar în considerente, la pagina 8 sunt explicate pe larg condițiile pe care înscrisul nou trebuie sa le îndeplinească pentru aplicarea prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, confuzia pe care o face recurenta între noțiunile analizate de instanța și considerentele reținute în hotărâre nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât instanța a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată.

Înalta Curte reține că prima instanță a respins în mod corect excepția inadmisibilității și a respins cererea de revizuire ca neîntemeiată.

O altă critică formulată de recurentă în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constă în aceea că instanța de fond a interpretat greșit normele de drept material, respectiv art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că " Instanța de fond a interpretat eronat noțiunea de drept material de act juridic, raportând în mod eronat cerința caracterului nou strict la instrumentul constatator utilizat de parte (instrumentam probationis), fără a avea în vedere că situația de fapt certificată prin instrumentul nou exista la data pronunțării sentinței atacate cu revizuire. Instanța de fond realizează o confuzie între FONDUL înscrisului (atestarea în sine, situația de fapt certificată de Baroul București - existentă la data pronunțării sentinței) si FORMA exterioară pe care o îmbracă această certificare. Or interpretarea corectă a sensului noțiunii legale era tocmai ca situația probată, i.e. situația de fapt descrisă de actul exhibat, să fi existat la data soluționării cauzei, indiferent de momentul în care a fost generat instrumentul care descrie această situație.".

Or, recurenta nu a înțeles explicația clară și concisă a instanței de fond în sensul că înscrisul - adresa nr. x/07.10.2020 - nu îndeplinește condiția referitoare la existența sa la data pronunțării hotărârii ce se cerea a fi revizuită întrucât cererea recurentei adresată Baroului București pentru obținerea relațiilor atestate de adresa x/07.10.2020 invocată în revizuire, este ulterioară pronunțării hotărârii, nu este imputabilă Baroului București, ci recurentei.

Asadar, partea nu s-a aflat într-o imposibilitatea de a fi prezentat acest înscris până la pronunțarea hotărârii a cărei revizuire o solicită pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Nimic nu a împiedicat-o să formuleze până la acea dată cererea sa și nici nu a făcut dovada vreunei astfel de împiedicări.

Este fără dubiu că prin motivele invocate recurenta vizează de fapt reanalizarea raporturilor juridice dintre avocații G. și H.. Insă, în mod corect, Curtea de Apel a precizat "prin încheierea din 12.11.2019 instanța de fond s-a pronunțat cu privire la relevanța raporturilor juridice existente între avocații G. și H. în cadrul soluționării excepției lipsei calității de reprezentant invocată de revizuentă A. S.R.L., iar această dezlegare prezintă relevanță inclusiv în ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată (această împrejurare a fost avută în vedere de altfel și de revizuentă, în condițiile în care a înțeles să indice în mod expres că cererea de revizuire privește și încheierea de dezbateri). In aceste condiții. Curtea reține că prin prezenta cerere de revizuire, A. S.R.L. invocă în realitate critici cu privire la soluția instanței de fond, iar nu un veritabil motiv de revizuire. Ori. aceste critici nu pot fi însă analizate în cadrul cererii de revizuire, întrucât legiuitorul nu a reglemenetat această cale de atac ca un mijloc de reformare a hotărârii instanței de fond.".

Considerentele instanței de fond sunt pe deplin corecte, ele reprezintă contraargumente față de susținerile recurentei referitoare la "confuzie între FONDUL înscrisului" si "FORMA exterioară pe care o îmbracă această certificare" și pretinsa interpretare eronată a instanței de fond asupra înscrisului nou și a scopului revizuirii.

De asemenea, aceste argumente ale instanței de fond dovedesc caracterul nefondat al susținerii recurentei privind imposibilitatea sa de a efectua verificări proprii asupra raporturilor juridice dintre avocați până la data comunicării sentinței civile nr. 2607/10.12.2019 si contrazic situația de fapt pe care recurenta încearca să o contureze.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei în sensul că "Interpretarea eronată a instanței de fond a redus în mod eronat motivul revizuirii la înscrisurile emise în materialitatea lor anterior pronunțării sentinței, ceea ce lipsește acest caz de revizuire de scopul pentru care a fost instituit revizuirea a fost reglementată tocmai pentru că soluția trebuie să aibă Ia bază situația de fapt REALĂ, adevărul. Dacă un înscris constatator certifică faptul că, la data pronunțării, situația de fapt reală era diferită de cea avută în vedere de instanță, hotărârea se impune a fi revizuită tocmai pentru a asigura că hotărârea judecătorească este bazată pe adevăr, pe realitate.

Ceea ce a dorit recurenta să dovedească cu adresa nr. x/07.10.2020 emisă de Baroul București a fost analizat de instanță și dovedește din nou că recurenta are reprezentarea căii de atac a revizuirii drept o cale de rejudecare a fondului pricinii, analiza condițiilor pe care înscrisul nou trebuie să le îndeplinească, fiind în opinia sa, pur formale.

Față de soluția prefigurată, Înalta Curte arată că celelalte motive invocate, țin de raporturile juridice dintre avocații care au asigurat serviciile de consultanță și asistență juridică în cauză și exced motivelor de recurs. Ele vizează temeinicia acordării cheltuielilor judiciare și nu motivele de nelegalitate ale sentinței atacate.

Totodată, în baza art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte reținând culpa procesuală a recurentei reclamante A. S.R.L. în formularea prezentei căi de atac precum și cererea intimatului pârât, va dispune obligarea recurentei la plata către intimat a sumei de 5000 RON reprezentând onorariu avocat conform înscrisului existent la filele x, apreciind că suma solicitată corespunde complexității cauzei și activității desfășurate efectiv de avocat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 371 din 15 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 371 din 15 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-pârât D..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 mai 2022.