ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2187/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Oradea și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, a solicitat anularea refuzului intrării la frontieră nr. 03/08/10.03.2016 emis de ITPF Oradea- Punctul de trecere a frontierei Borș, precum și anularea deciziei de restrângere a dreptului de liberă circulație, sub forma nepermiterii intrării pe teritoriul României, măsură dispusă de pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, în temeiul art. 27 din O.U.G. nr. 102/2005, obligarea pârâților la plata sumei de 3.000 euro cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 425 din 16.06.2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond după casare, a respins excepția nulității acțiunii, pentru netimbrare, excepția lipsei de interes și acțiunea reclamantului A., formulată în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Oradea, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii instanței de fond recurentul-reclamant A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că sentința atacată contrazice hotărârile judecătorești obținute în cauze similare, care deja au consacrat că decizia trebuie comunicată imediat după luarea măsurii, nicidecum la prezentarea persoanei la frontieră, contravenind cu desăvârșire aplicării în mod unitar a legislației pe teritoriul României. Expulzarea cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor din motive de ordine publică sau de siguranță publică este o măsură care poate afecta grav persoanele care, folosindu-se de drepturile și libertățile conferite prin tratat, s-au integrat în mod real în statul membru gazdă. Domeniul de aplicare al unor asemenea măsuri trebuie prin urmare să fie restrâns, în conformitate cu principiul proporționalității, pentru a se ține seama de gradul de integrare al persoanelor în cauză, de durata șederii acestora în statul membru gazdă, de vârstă, de starea lor de sănătate, de situația lor familială și economică, precum și de legăturile lor cu țara de origine. Recurentul mai arată că decizia nu detaliază aceste aspecte, adică proporționalitatea măsurii luate cu gravitatea faptelor concrete, pe care le-ar fi comis, care nu i-au fost aduse la cunoștină. Inspectoratul pur și simplu afirmă că "măsura ... a fost instituită urmare a actelor derulate pe teritoriul României, care se constituie în amenințări la adresa ordinii publicii și securității naționale în sensul prevederilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată". În opinia recurentului, în conformitate cu prevederile legislative în vigoare, adoptarea de către organele competente a oricărei decizii de restrângere a dreptului la libera circulație, în special a celor cu privire la îndepărtarea de pe teritoriul României, dispuse în condițiile legii, se face numai cu luarea în considerare a duratei efective a șederii persoanei în cauză pe teritoriul României, a vârstei acesteia, a stării de sănătate, a situației familiale și economice, a gradului de integrare socială și culturală în România și a asigurării menținerii legăturilor sale cu țara de origine. În același timp orice măsură de restricționare poate fi luată numai pe perioadă determinată, a dreptului la libera circulație. Se mai susține că orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită. Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; b). să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poate fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer: d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimatul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului nemotivare.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent a apărărilor expuse în întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, și 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși sunt invocate aceste motive de recurs nu sunt însoțite de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de textele legale mai sus menționate s-ar încadra criticile de nelegalitate. Potrivit art. 486 C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte mențiuni prevăzute cu caracter imperativ, și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Prin textul art. 488 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătorești, însă simpla invocare a acestui articol nu este de natură a conduce la concluzia că cerința imperativă a dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a fost îndeplinită de către recurentul-reclamant. Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 7 C. proc. civ., cerința legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale și indicarea pretinselor greșeli de judecată săvârșite de instanță, cerință nerespectată de către recurent, ceea ce conferă susținerilor recurentului doar o aparență de motivare, însă nu reprezintă un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe aceste motive de recurs. Prin urmare, sancțiunea prevăzută de normele procedurale în vigoare, pentru lipsa oricăreia dintre mențiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) și c), este nulitatea, astfel cum prevăd dispozițiilor art. 488 alin. (3) teza întâi, C. proc. civ. Astfel fiind, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și, pe cale de consecință, va anula recursul din perspectiva motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 7 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În ceea ce privește recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a instituit măsura interzicerii intrării în România, pentru o perioadă de 3 ani, ca modalitate de restrângere a dreptului la liberă circulație pe teritoriul României, în conformitate cu prevederile art. 6, alin. (1), lit. c) coroborat cu art. 27, alin. (1) și (5) și art. 29 lit. a) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene, în urma solicitării Serviciului Român de Informații nr. x din 07.03.2016. Ca urmare a prezentării recurentului la punctul de trecere a frontierei pentru a intra în România, în data de 10.03.2016, lucrătorii I.T.P.F. Oradea au înmânat acestuia Refuzul intrării la frontieră nr. 03/80/10.03.2016, unde se specifică că este refuzată intrarea în temeiulart. 6 din O.U.G. nr. 102/2005, privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale UE, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene, pentru că există indicii temeinice că persoana în cauză constituie o amenințare reală și prezentă la ordinea publică, securitatea națională sau sănătatea publică. Astfel, măsura de nepermitere a intrării pe teritoriul României a recurentului-reclamant a constituit o modalitate de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație pe teritoriul României, având ca efect nepermiterea intrării în România, pe perioada 10.03.2016- 10.03.2019, fundamentată pe săvârșirea de către acesta a unor activități care reprezintă amenințări la securitatea națională a României, în sensul art. 3, lit. a), h) și l) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată. Ulterior, la împlinirea perioadei de trei ani pentru care a fost instituită măsura nepermiterii intrării pe teritoriul României, în bazele de date ale poliției de frontieră recurentul-reclamant nu mai figurează cu interzicerea intrării pe teritoriul țării, ca efect al împlinirii termenului pentru care a fost dispusă măsura în cauză. În ceea ce privește critica recurentului referitoare la faptul că nu i s-au comunicat motivele pentru care s-a instituit refuzul de a intra în țară, refuzul intrării s-a datorat faptului că împotriva acestuia a fost dispusă interdicția de a intra pe teritoriul României, în conformitate cu dispozițiile art. 27, alin. (1) din O.U.G. nr. 102/2005. Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurentului-reclamant i s-a adus la cunoștință care este motivul pentru care nu i se permite intrarea în România, neindicarea unei situații de fapt concrete și detaliate datorându-se necesității protejării interesului public. În ceea ce privește susținerile recurentului în legătură cu principiul garantării dreptului la liberă circulație a persoanei în cauză, Înalta Curte constată că atât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, cât și I.T.P.F. Oradea, au procedat, în conformitate cu prevederile art. 25 și următoarele din H.G. nr. 445/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O. U. G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, coroborate cu prevederile art. 27 și următoarele din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene, la instituirea măsurii de nepermitere a intrării pe teritoriul României față de recurent pentru acte care se constituie amenințări la adresa ordinii publice și securității naționale, în sensul prevederilor O.U.G. nr. 102/2005, cu modificările și completările ulterioare. Având în vedere pretențiile recurentului privind garantarea dreptului la apărare și respectarea principiului nevinovăției, măsura de nepermitere a intrării pe teritoriul României are caracterul unui act administrativ adoptat ca și consecință a încălcărilor grave ale normelor privind securitatea națională a Românie. Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a constatat că recurentul organizează și utilizează instrumente specifice democrației (dreptul la întrunire, libertatea de circulație) în scopuri ilicite, respectiv împotriva unor valori fundamentale pentru statul român, astfel cum acestea sunt prevăzute de dispozițiile art. 1, alin. (1) din Constituția României și art. 3 lit. a) din Legea nr. 51/1991 - privind securitatea națională a României, referitoare la suveranitate, unitate și indivizibilitate. De asemenea, Înalta Curte reține că este de necontestat faptul că oricare cetățean al Uniunii Europene se bucură de drepturile și privilegiile garantate de legislația europeană, respectiv tratatele asumate de statele membre, însă la fel de evident este și faptul că, prin valorificarea acestor drepturi, sub nici o formă nu este permis să încalci drepturile celorlalți cetățeni, ori, mai grav decât atât, să utilizezi aceste instrumente în scopuri ilicite. Înalta Curte constată că în mod temeinic s-a reținut și faptul că este nelegală participarea recurentului-reclamant la organizarea pe teritoriul României a unor acțiuni politice care să urmărească obținerea autonomiei teritoriale pe criterii etnice pentru o regiune ce face parte din teritoriul național, aprecierile instanței fiind bazate chiar pe afirmațiile prezentate în scris de către recurentul-reclamant, nu doar pe simple interpretări. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 7 C. proc. civ., va constata nulitatea acestora în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și, totodată, va respinge recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca nefondat.