ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2100/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererile reunite (prin încheierea din 31.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, prin care a fost admisă excepția de litispendență) înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 22.06.2018, sub nr. x/2018, respectiv în data de 25.06.2019, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Oradea, a solicitat: anularea în tot a Deciziei nr. 401930/09.03.2018 întocmite de Inspectoratul General al Politiei de Frontieră, prin care, în baza art. 27 alin. (7) coroborat cu art. 29 lit. a) din O.U.G. nr. 102/2005, a fost instituită măsura de restrângere a exercitării dreptului la libera circulație și rezidență în România, prin nepermiterea intrării pe teritoriul României, și pe baza căreia a fost emis, ca măsură tehnică de punere în aplicare a deciziei, refuzul intrării la frontieră nr. 24/3 din 09.03.2018; anularea în tot a refuzului intrării la frontieră nr. 24/3 din 09.03.2018, emis de Inspectoratul Teritorial al Politiei de Frontieră Oradea - Punctul de Trecere a Frontierei Borș, în principal, în temeiul principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, iar în subsidiar, ca nelegal și netemeinic; obligarea pârâților la radierea consemnului nominal de nepermitere a intrării în România; obligarea pârâților la recunoașterea dreptului reclamantului, cetățean al Uniunii Europene, la libera circulație pe teritoriul României, respectiv a dreptului de a intra în mod liber și nestingherit pe teritoriul României, de a circula liber în România și de a părăsi în mod liber teritoriul României; să se constate încălcarea dreptului reclamantului la libertatea de exprimare și libertatea de întrunire; obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri morale în valoare de 3.000 Euro, echivalent în RON la data plății efective, pentru prejudiciile suferite ca urmare a instituirii măsurii de restrângere a exercitării dreptului la libera circulație și rezidență în România, prin nepermiterea intrării pe teritoriul României.

Prin sentința civilă nr. 1713 din 13 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile necompetenței teritoriale, tardivității, lipsei calității procesuale pasive și lipsei de interes, astfel cum au fost invocate de pârâți, ca neîntemeiate, și a respins acțiunile reunite formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Oradea, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 1713 din 13 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii, și în rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și menținerea dispozițiilor primei instanțe în privința soluției date excepților invocate de pârâți, cu obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță și în calea de atac.

În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menționate, recurentul-reclamant a formulat, în esență, următoarele critici în privința sentinței atacate:

Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii sub aspectul argumentelor decisive expuse în conținutul acesteia, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a din C. proc. civ.

Contrar susținerilor primei instanțe, nu se poate afirma că acțiunile în sine ale reclamantului au avut un scop ilicit, sau că acesta a utilizat instrumente specifice democrației (dreptul la întrunire, libertatea de exprimare și libertatea de circulație), în scopuri ilicite.

Faptul că contestarea ordinii constituționale și legale ale unui stat, inclusiv prin exprimarea opiniilor politice pro-autonomiste și/sau prin organizarea/participarea la întruniri cu caracter politic unde se vociferează opinia politică menționată, dacă aceasta are loc în condiții pașnice și democratice și este compatibilă cu principiile fundamentale ale democrației însăși, nu are caracter ilicit, rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârile pronunțate în cauza Refah Partisi și alții contra Turciei, cauza Stankov și Uniunea macedonienilor Unis Ilinden contra Bulgariei, cauza Incal contra Turciei, cauza Surek contra Turciei, cauza Taranenko contra Rusiei).

În plus, instanța de fond nu a precizat niciun motiv care să întemeieze concluzia primului argument decisiv reținut în considerentele sentinței, stabilind că scopul urmărit este ilicit în sine, fără a aduce vreun argument în acest sens. Or, lipsa completă a motivelor pe care se întemeiază o concluzie decisivă a sentinței atacate, încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În ipoteza în care acest argument al instanței de fond satisface exigențele motivării, se constată că susținerea potrivit căreia contestarea ordinii constituționale prin mijloace pașnice și democratice reprezintă un scop ilicit în sine, se bazează pe încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 coroborat cu art. 3 lit. a) din Legea nr. 51/1991, raportat la art. 10 și art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, cel de-al doilea argument decisiv al primei instanțe se fundamentează pe încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care au determinat concluzia la care s-a ajuns, și totodată, nu cuprinde motivele esențiale pe care putea să se întemeieze, contrar art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I din C. proc. civ.

Fără a nega că activitățile reclamantului ce fac obiectul prezentei cauze, sub aspectul art. 10 și art. 11 din CEDO, pot fi considerate activități politice în sensul art. 16 din CEDO, se observă însă că legislația română nu cuprinde nicio restrângere în privința activității politice a străinilor în materia dreptului la libertatea de exprimare și de întrunire.

Prin urmare, cel de-al doilea argument decisiv al instanței de fond se fundamentează pe încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care au determinat concluzia la care s-a ajuns, respectiv nesocotirea, potrivit hotărârii pronunțate în cauza Piermont contra Franței, a prevederilor art. 10 și art. 11 din CEDO, dispoziții ce fac parte integrantă din dreptul intern, conform art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României.

Totodată, argumentul criticat nu abordează problematica aplicabilității Convenției, fiind incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I din C. proc. civ., prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) din același Cod.

În speță, libertatea de circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, în realizarea căreia a fost adoptată și Directiva 2004/38/CE, a fost îngrădită prin actele administrative contestate, și a fost restricționată pentru exercitarea unor activități politice care se circumscriu sferei acțiunilor legale și legitime într-o societate democratică, care au la bază libertatea de exprimare și de informare, precum și libertatea de întrunire și de asociere.

Contrar celor reținute de prima instanță, Decizia nr. 401930/09.03.2018 nu conține motivul esențial al măsurii dispuse, întrucât simpla mențiune a unui text legal, respectiv art. 3 din Legea nr. 51/1991, fără indicarea cel puțin a tezei incidente, nu satisface exigența impusă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-300/11 (ZZ împotriva Secretary of State for the B.), respectiv nu se circumscrie sintagmei "esența respectivelor motive".

De asemenea, sentința atacată nu cuprinde nicio examinare din care să rezulte că presupusa amenințare la adresa securității naționale ar fi reală, actuală și suficient de gravă și că măsura de restrângere a dreptului la libera circulație ar respecta principiul proporționalității, în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, și a practicii judiciare a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, sentința recurată nu cuprinde nicio examinare din care să rezulte că măsura de restrângere a dreptului la libera circulație ar fi necesară într-o societate democratică, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului, în raport de prevederile art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 102/2005, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.

În subsidiar, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că sentința recurată cuprinde considerentele care fundamentează soluția pronunțată și nu se poate reține aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză.

În mod corect instanța de fond a reținut că reclamantul organizează și utilizează instrumente specifice democrației în scopuri ilicite, respectiv împotriva unor valori fundamentale pentru statul român, astfel cum acestea sunt prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Constituția României și art. 3 lit. a) din Legea nr. 51/1991.

4.2. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Oradea a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului, în raport de prevederile art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 102/2005, precum și excepția nulității recursului, arătând că aspectele învederate prin cererea de recurs nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În subsidiar, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând că motivele de casare invocate de recurentul-reclamant sunt neîntemeiate. Astfel, decizia de instituire a măsurii nepermiterii intrării pe teritoriul României întrunește cerințele de formă și de fond și este motivată, formularul de aducere la cunoștință a măsurii dispuse îndeplinind toate condițiile prevăzute în mod expres de art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 102/2005, iar condițiile menționate de art. 27 din același act normativ sunt specifice deciziilor de restrângere a dreptului la libera circulație.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a răspunde unui număr de 5 întrebări preliminare, iar prin memoriul depus la dosar la data de 02.12.2020, a completat sesizarea adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene cu 5 întrebări, întrebarea nr. 5 inițială, fiind reformulată.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 17 februarie 2021, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, formulată de recurentul-reclamant, pentru motivele reținute în cuprinsul încheierii menționate.

Prin încheierea de ședință din 04 februarie 2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Oradea, apreciind că recurentul-reclamant a formulat critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

La termenul de judecată din 18 martie 2021, intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a invocat excepția lipsei de interes în susținerea căii de atac a recursului.

În ceea ce privește solicitarea recurentului-reclamant mai sus menționată, Înalta Curte constată că aceasta a fost formulată ulterior închiderii dezbaterilor asupra excepțiilor invocate de intimații-pârâți și asupra fondului cauzei, ce s-au desfășurat la termenul de judecată din 18 martie 2021, dată la care instanța de recurs, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea deciziei la data de 31 martie 2021.

În conformitate cu dispozițiile art. 394 alin. (3) din C. proc. civ., instanța nu poate lua în considerare o cerere a uneia dintre părți, depusă după închiderea dezbaterilor, în termenul de amânare a pronunțării.

În raport de prevederile legale mai sus redate, reținând că solicitarea de revenire asupra soluției pronunțate prin încheierea din 17 februarie 2021, a fost formulată de recurentul-reclamant după închiderea dezbaterilor din prezenta cauză, respectiv în termenul de amânare a pronunțării, Înalta Curte nu va lua în considerare solicitarea formulată de recurentul-reclamant prin memoriul depus la dosar, motiv pentru care, nu va face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 400 din C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs

În conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepțiile invocate de intimații-pârâți, Înalta Curte reține următoarele:

Excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, este neîntemeiată.

Conform dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi inițiat și susținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel care învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Prin urmare, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării căilor de atac.

În cauză, nu se poate reține că demersul recurentului-reclamant de contestare a măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României, nu mai are o finalitate practică, având în vedere că nu au fost depuse la dosar înscrisuri din care să rezulte dacă la acest moment reclamantului îi este permisă intrarea pe teritoriul României sau dacă a fost instituită o altă măsură de restrângere a dreptului său la liberă circulație.

Prin urmare, se constată că interesul reclamantului în susținerea căii de atac a recursului, este actual, urmând a fi respinsă excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de fond asupra cererii în anulare a măsurii refuzului intrării la frontieră, se reține că este întemeiată excepția inadmisibilității recursului.

Conform dispozițiilor art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", reținându-se că sfera hotărârilor supuse căii de atac a recursului este determinată cu caracter general de prevederile art. 483 din C. proc. civ.

Din cuprinsul textelor de lege enunțate anterior, rezultă că părțile pot uza numai de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevedere o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

În speță, Înalta Curte constată că măsura refuzului intrării la frontieră, materializată prin formularul cu nr. 24/3 din 09.03.2018, a fost instituită în temeiul dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 102/2005, fiind emisă în executarea măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României, dispusă prin Decizia nr. 401930/09.03.2018.

Conform dispozițiilor art. 6 alin. (4) din același act normativ, forma în vigoare la data emiterii actelor atacate în cauză, împotriva refuzului permiterii intrării pe teritoriul României se poate face acțiune la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială se află sediul organului emitent al actului administrativ contestat, iar hotărârea instanței este definitivă și executorie.

Rezultă că în speță, soluția instanței de fond asupra acțiunii în anulare a măsurii refuzului intrării pe teritoriul statului român, dispusă în privința recurentului-reclamant, este definitivă, nefiind prevăzută calea de atac împotriva sentinței atacate în ceea ce privește soluția mai sus criticată, motiv pentru care, recursul declarat de reclamant urmează a fi respins ca inadmisibil.

În ceea ce privește soluția pronunțată de prima instanță asupra cererii în anulare a Deciziei nr. 401930/09.03.2018, prin care s-a dispus măsura nepermiterii intrării pe teritoriul României în privința recurentului-reclamant, Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimații-pârâți.

Din interpretarea dispozițiilor art. 27 alin. (7) și art. 29 lit. a) din O.U.G. nr. 102/2005, care constituie temeiul de drept al măsurii dispuse prin decizia mai sus menționată, se reține că măsura nepermiterii intrării pe teritoriul României constituie una din modalitățile prin care se poate restrânge exercițiul liberei circulații pe teritoriul României a cetățenilor Uniunii Europene, iar decizia prin care s-a dispus această măsură poate fi contestată în instanță, potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Prin urmare, împotriva deciziei prin care s-a dispus măsura nepermiterii intrării pe teritoriul României se poate formula acțiune în anulare la instanța de contencios administrativ, în privința căii de atac exercitate împotriva hotărârii judecătorești pronunțate în cauză reținându-se că prevederile O.U.G. nr. 102/2005 nu cuprind reglementări speciale sau derogatorii de la dreptul comun în materia contenciosului administrativ, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, oricare dintre părțile procesului are posibilitatea să atace hotărârea primei instanțe în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia.

În consecință, în speță, soluția pronunțată de instanța de fond asupra cererii în anulare a Deciziei nr. 401930/09.03.2018, este supusă căii de atac a recursului, prevăzută de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care, urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamant împotriva acestei soluții.

Pe fondul recursului, analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Examinând criticile recurentului-reclamant circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

Sentința recurată satisface cerințele prevăzute de dispozițiile de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii primei instanțe cu privire la soluția pronunțată, fiind examinate efectiv problemele esențiale ridicate de părți.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că judecătorul fondului a analizat motivele de nelegalitate invocate de reclamant în privința actelor administrative contestate și a arătat în mod explicit argumentele care l-au determinat să mențină actele contestate, reținându-se că motivul de casare mai sus analizat nu are în vedere regăsirea literală în conținutul hotărârii a tuturor susținerilor prin care reclamantul a înțeles să convingă instanța de judecată.

În aceste condiții, împrejurarea că prima instanță nu a răspuns fiecărei susțineri formulate de reclamant sau a grupat și structurat aceste susțineri în funcție de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea sentinței recurate.

Instanța de control judiciar nu poate reține nici criticile recurentului-reclamant potrivit cărora sentința atacată cuprinde motive contradictorii, aceste afirmații reflectând dezacordul recurentului în privința argumentelor avute în vedere de instanța de fond la adoptarea soluției de respingere a acțiunilor reunite formulate de reclamant, fără a susține însă motivul de casare analizat, întrucât în considerentele sentinței au fost expuse, în mod clar și logic, argumentele care au stat la baza hotărârii pronunțate.

În contextul evidențiat, faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este fondat, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Prin Decizia nr. 401930/09.03.2018 emisă de pârâtul Inspectoratul General al Politiei de Frontieră, contestată în cauză, s-a dispus măsura nepermiterii intrării pe teritoriul României în privința recurentului-reclamant, până la data de 08.03.2021, în baza art. 27 alin. (7) coroborat cu art. 29 lit. a) din O.U.G. nr. 102/2005, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Conform dispozițiilor art. 27 alin. (7) din O.U.G. nr. 102/2005, în forma în vigoare la data emiterii deciziei atacate, decizia de restrângere a dreptului la liberă circulație trebuie să conțină prezentarea precisă și completă a tuturor motivelor de fapt și de drept care au stat la baza dispunerii unei astfel de măsuri, implicațiile acesteia pentru persoana în cauză, informații privind instanța unde poate fi atacată decizia, termenul de introducere a acțiunii și termenul în care cetățeanul Uniunii Europene sau membrul de familie al acestuia trebuie să părăsească teritoriul României.

Art. 27 alin. (9) din același act normativ prevede că "Instanța care judecă acțiunea introdusă împotriva unei decizii de restrângere a dreptului la liberă circulație analizează legalitatea deciziei, respectarea principiului proporționalității măsurii dispuse și a condițiilor stabilite la alin. (1) - (8), precum și faptele și circumstanțele care justifică măsura dispusă."

Prevederile comunitare incidente în cauză sunt cuprinse în Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 102/2005.

Directiva 2004/38/CE, în Capitolul VI - Restrângerea dreptului de intrare și dreptului de ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, prevede la art. 27, următoarele principii generale:

"(1) Sub rezerva dispozițiilor prezentului capitol, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

(2) Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

(3) Pentru a stabili dacă persoana respectivă reprezintă un pericol pentru ordinea publică sau siguranța publică, la eliberarea certificatului de înregistrare sau, în absența unui sistem de înregistrare, în termen de cel mult trei luni de la intrarea persoanei respective pe teritoriul său sau de la data la care persoana și-a semnalat prezența pe teritoriul său în conformitate cu articolul 5 alin. (5) ori la eliberarea permisului de ședere, statul membru gazdă poate, în cazul în care consideră indispensabil, să ceară statului membru de origine sau, dacă este necesar, altor state membre să îi furnizeze informații privind antecedentele persoanei respective. Această consultare nu poate avea un caracter sistematic. Statul membru consultat răspunde în termen de două luni (…)".

Totodată, art. 30 - Notificarea deciziilor din Directiva 2004/38/CE prevede:

"(1) Persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în temeiul articolului 27 alin. (1), astfel încât să poată înțelege conținutul notificării și implicațiile acesteia. (2) Persoanele interesate sunt informate în mod precis și complet cu privire la motivele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepția situațiilor în care acest lucru este contrar intereselor siguranței statului. (3) Notificarea precizează instanța judecătorească sau autoritatea administrativă la care persoana interesată poate contesta decizia, termenul pentru contestare și, dacă este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru. Cu excepția unor cazuri de urgență, motivate corespunzător, termenul acordat pentru părăsirea teritoriului nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării."

Art. 31 - Garanții procedurale din Directiva 2004/38/CE stabilește următoarele:,,(1) Persoanele interesate au acces, în statul membru, la căile judiciare de atac și, dacă este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. (2) În cazul în care contestarea deciziei de expulzare este însoțită de o cerere de luare a unor măsuri vremelnice de suspendare a executării deciziei, expulzarea efectivă a persoanei de pe teritoriu nu se poate face înainte de luarea ordonanței privind măsurile vremelnice, cu excepția cazurilor prevăzute de Directiva în cauză. (3) Căile de atac permit examinarea legalității deciziei, precum și a faptelor și împrejurărilor pe care se bazează măsura propusă. Acestea asigură că decizia nu are un caracter disproporționat, în special având în vedere cerințele prevăzute la articolul 28. (4) Statele membre pot refuza prezența persoanei respective pe teritoriul lor pe parcursul exercitării căilor de atac, dar nu o pot împiedica să își formuleze personal apărările, cu excepția cazurilor când prezența sa ar putea cauza perturbări grave ale ordinii și siguranței publice sau când calea de atac privește refuzul accesului pe teritoriul respectiv."

În speță, analizând legalitatea Deciziei nr. 401930/09.03.2018 sub aspectul condițiilor de formă și de conținut stabilite de dispozițiile O.U.G. nr. 102/2005, precum și de prevederile comunitare, redate anterior, Înalta Curte constată că decizia prin care s-a dispus măsura nepermiterii intrării pe teritoriul României în privința recurentului-reclamant, nu respectă cerințele de formă reglementate de normele legale și comunitare mai sus menționate, în sensul că nu conține termenul de contestare a deciziei emise de autoritatea publică pârâtă, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Astfel, în cuprinsul deciziei atacate se prevede că procedura, respectiv termenul de contestare a măsurii dispuse sunt guvernate de Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, fără a se indica în mod expres și termenul de introducere a acțiunii la instanța de contencios administrativ competentă, ce constituie una dintre condițiile de formă a deciziei de restrângere a dreptului la liberă circulație, menționată în mod explicit de prevederile art. 27 alin. (7) din O.U.G. nr. 102/2005.

În dezacord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanța de control judiciar apreciază că informațiile din conținutul Deciziei nr. 401930/09.03.2018, deși fac trimitere la dispozițiile Legii nr. 554/2004 în privința termenului de contestare a măsurii, nu sunt de natură a asigura respectarea cerinței de formă în discuție, care așa cum s-a reținut anterior, este prevăzută în mod expres de normele legale și comunitare incidente în materie, nefiind astfel suficient ca decizia să cuprindă informații pe baza cărora să se poată stabili, indirect, termenul de introducerii a acțiunii în instanță.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în speță, reclamantului i-a fost comunicată Decizia nr. 401930/09.03.2018, în urma unei solicitări formulate în baza Legii nr. 544/2001, context în care, trimiterile generale la Legea nr. 554/2004 în privința procedurii de contestare a măsurii și a termenului de introducerii a acțiunii, fără a se indica cel puțin dispozițiile legale aplicabile din Legea contenciosului administrativ, care reglementează termenul de introducere a acțiunii la instanța de contencios administrativ, îngreunează în mod evident procedura de contestare a deciziei de restrângere a dreptului la liberă circulație, cu consecința lipsirii în mod efectiv a solicitantului de posibilitatea de contestare a acestui act administrativ.

În raport de argumentele prezentate în cuprinsul prezentei hotărâri, care susțin caracterul nelegal al Deciziei nr. 401930/09.03.2018, din perspectiva neîndeplinirii cerinței de formă referitoare la indicarea termenului de introducere a acțiunii în anulare la instanța de contencios administrativ, Înalta Curte urmează a admite cererea în anulare formulată de reclamant împotriva acestei decizii, cu consecința anulării deciziei contestate.

Față de soluția de respingere ca inadmisibil a recursului declarat de reclamant, ce vizează măsura refuzului de intrare în țară dispusă de Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Oradea, și având în vedere argumentele de fapt și de drept reținute la adoptarea soluției de anulare a Deciziei nr. 401930/09.03.2018, care, așa cum s-a arătat anterior, se fundamentează numai pe nerespectarea uneia dintre cerințele de formă instituite în mod expres în privința deciziei contestate, urmează a fi respinse, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere ale acțiunilor reunite formulate de reclamant, a căror soluționare implică examinarea elementelor de fapt din cuprinsul deciziei atacate, care nu au făcut obiectul analizei prezentei instanțe de control judiciar.

Față de dezlegarea dată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., nu se mai impun a fi examinate celelalte critici formulate de recurent referitoare la conținutul actului administrativ atacat, circumscrise acestui motiv de casare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamantul A., casarea în parte a sentinței recurate și rejudecarea cauzei pe fond, în sensul admiterii în parte a acțiunii formulate de reclamant și anulării Deciziei nr. 401930/09.03.2018 emise de pârâtul Inspectoratul General al Politiei de Frontieră, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În conformitate cu prevederile art. 453 din C. proc. civ., urmează a fi obligat intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră la plata către recurentul-reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță și în calea de atac a recursului, în cuantum total de 2000 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariul avocațial, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că în speță, cuantumul acestui onorariu este disproporționat în raport cu complexitatea litigiului și circumstanțele cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului invocată de intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

Admite excepția inadmisibilității recursului invocată de intimații-pârâți Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Oradea cu privire la soluția pronunțată asupra cererii de anulare a măsurii refuzului intrării la frontieră și respinge recursul ca inadmisibil.

Respinge excepția inadmisibilității recursului invocată de aceiași intimați-pârâți cu privire la soluția pronunțată asupra cererii de anulare a Deciziei nr. 401930/09.03.2018 emise de Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Politiei de Frontieră.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1713 din 13 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul A. și dispune anularea Deciziei nr. 401930/09.03.2018 emise de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Politiei de Frontieră.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Obligă intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră să plătească recurentului-reclamant A. cheltuieli de judecată în cuantum total de 2000 RON, pentru fond și recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2021.