ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2182/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.05.2018și a adreselor de înființare a popririi, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 298 din 21 mai 2020, a admis excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Antifraudă Fiscală reprezentată de Direcția Regională Antifraudă Fiscală București și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov, ca rămasă fără obiect și, totodată, a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București la cheltuieli de judecată către reclamantă în sumă de 14.100 RON.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtele pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov și Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală au declarat recurs. 3.1. Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov, în motivarea recursului, arată că instanța de fond a pronunțat o soluție greșită, pentru că nu a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov. În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, solicită să se rețină nelegalitatea hotărârii, având în vedere ca potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, plata cheltuielilor de judecată presupune ca aceste cheltuieli să fie dovedite ca reale și necesare și, în plus, să aibă un nivel rezonabil. Recurenta precizează că la data de 04.07.2018 reclamanta s-a îndreptat cu o contestație împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.05.2018 emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, primul termen de judecată acordat în cauză fiind la data de 18.10.2019. La solicitarea instanței de judecată, pentru următorul termen de judecată din data de 19 noiembrie, recurenta a depus precizări prin care a arătat ca dispoziția de măsuri asigurătorii se află sub incidența prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015, respectiv, rezultatele verificărilor specifice efectuate reclamantei societăți A. S.R.L. de către Direcția Generala Antifraudă Fiscală din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, au fost valorificate în cuprinsul unui act de sesizare a organelor de urmărire penală, înaintate structurii de parchet competente. În opinia recurentei, în temeiul art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală: "Prin excepție de la prevederile alin. (7), în situația în care au fost instituite măsuri asiguratorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată." Se mai susține că a inițiat acțiunea de inspecție fiscală parțială la reclamantă, însă, aceasta acțiune a fost suspendată în baza Deciziei de suspendare nr. 31/16.09.2019, societatea confirmând luarea la cunoștință prin administrator. În acord cu decizia Curții Constituționale a României nr. 518/2019, a fost emisă Decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii nr. x/09.03.2020. La aceeași dată, deși decizia Curții intrase în vigoare, având în vedere susținerile reclamantei, totuși, instanța a apreciat că se impune amânarea cauzei pentru a-i da posibilitatea acestei părți să depună la dosarul cauzei un raport de expertiză extrajudiciar care să susțină poziția sa exprimată prin cererea introductivă de instanță. Admițând faptul că instanței de judecată îi era necesară părerea unui expert care să se pronunțe asupra unor chestiuni de drept (deja clarificate de CCR) și să acorde un alt termen în cauză (17.03.2020), pentru ca în acord cu Decretul Președintelui României din data de 16 martie 2020, să dispună amânarea (12.05.2020), prelungind cu încă un termen de judecată pronunțarea - 21.05.2020 - față de dispozițiile art. 454 C. proc. civ., recurenta consideră că aspectele privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu putea fi reținută în sarcina structurii emitente a deciziei de instituire măsuri asigurătorii pentru a fi obligată la plata unor cheltuieli de judecată exagerate. 3.2. Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală, în motivarea recursului susține că în ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată în suma de 14.100 RON, constând în onorariu avocat în cuantum de 14.000 RON și taxa judiciară de timbru de 100 RON, consideră că instanța de control judiciar trebuie să verifice realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora, având în vedere că acest capăt de cerere nu a fost fundamentat în niciun fel de către instanța de fond ori, fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care cade în pretenții. Culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenții, cu titlu de cheltuieli de judecată. Or, în cauză, acțiunea a fost respinsă rămasă fără obiect.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a dispozițiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. În ceea ce privește excepția lipsei de interes a recurentei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov, referitor la motivul de recurs nr. 2, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a obligat-o pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată, astfel că va admite excepția și, pe cale de consecință, va respinge acest motiv de recurs ca fiind lipsit de interes. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală Înalta Curte constată că pârâta a criticat soluția instanței de fond cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată, din perspectiva faptului că, în mod greșit, instanța ar fi dispus obligarea la plata unei sume importante, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă, în raport de complexitatea cauzei. Regularizarea cuantumului sumelor achitate cu titlu de onorariu avocațial, proporțional cu circumstanțele cauzei, este menită să asigure un just echilibru între dreptul părții care a avut câștig de cauză, de a-și recupera cheltuielile avansate și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. În ceea ce privește culpa procesuală, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod temeinic și legal a apreciat că această condiție este îndeplinită întrucât prin emiterea deciziei privind ridicarea măsurilor asigurătorii și prin desființarea popririlor înființate anterior în baza acesteia, pârâtele au recunoscut culpa în ceea ce privește emiterea și menținerea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii atacate și a adreselor de înființare a popririi. De asemenea, în mod corect s-a reținut că împrejurarea că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost emisă pe baza unor norme declarate neconstituționale nu exonerează pârâta de obligația achitării cheltuielilor de judecată, dimpotrivă, declararea neconstituționalității unui text normativ în baza căruia s-au dispus, respectiv s-au menținut măsuri asigurătorii reprezintă chiar un motiv de anulare a actului administrativ atacat, nulitate ce ar fi trebuit constatată prin însăși soluția pe fond a instanței (dacă instanța ar fi analizat și fondul litigiului), ceea ce ar fi condus tot la concluzia culpei procesuale. Înalta Curte are în vedere și faptul că prin Decizia nr. 3/2020 dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face (…). În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului". Astfel fiind, Înalta Curte constată că această critică nu se încadrează nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), (8) din C. proc. civ., astfel că nu poate face obiectul analizei instanței de control judiciar, în calea de atac a recursului. În consecință, Înalta Curte va admite excepția nulității și va anula acest motiv de recurs, doar din perspectiva criticii privind cuantumul cheltuielilor de judecată. Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că din actele și lucrările dosarului rezultă că prin decizia nr. AAFR 4846/09.03.2020 emisă de ANAF- DGAF DRAF București, în baza art. 213 alin. (7) și art. 214 din Legea nr. 207/2015, s-a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.05.2018. Decizia de ridicare a măsurilor asiguratorii a fost emisă având în vedere decizia Curții Constituționale a României nr. 581/2019, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 40/21.01.2020. Ca urmare a ridicării măsurilor asigurătorii au fost desființate și măsurile privind poprirea. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a admis excepția rămânerii fără obiect a acțiunii și a respins acțiunea ca rămasă fără obiect. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes a Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov în ceea ce privește motivul referitor la cheltuielile de judecată, va respinge acest motiv de recurs ca fiind lipsit de interes, va admite excepția nulității criticii referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, în ceea ce privește recursul promovat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, va constata nulitatea acestei critici și, totodată, va respinge, în rest recursurile ca nefondate.