ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1385/2021

Ședința publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII- a de contencios administrativ și fiscal reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 11462/2017 emisă de pârât, și obligarea acestuia la plata sumei de 9155,28 RON reprezentând contravaloarea autoturismului său avariat urmare a accidentului de la data de 23.06.2015, în calitate de asigurat al societății de B. S.A., societate aflată în faliment.

Prin sentința civilă nr. 1875 din 18 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, și anulată decizia nr. 11462/2017, cu obligarea la plata către reclamant a sumei de 9155,28 RON cu titlu de despăgubiri.

Împotriva sentinței civile sentinței nr. 1875 din 18 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinței civile atacate, cu reținerea cauzei spre soluționare și respingerea pe fond a acțiunii. Totodată, a solicitat obligarea reclamantului la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea prezentei cauze.

În esență, în motivarea cererii de recurs a arătat că prin actul administrativ individual - Decizia nr. 11462/21.11.2017, Fondul de garantare a asiguraților a soluționat cererea de plată depusă de A. la FGA, înregistrată cu nr. de ordine 86848/24.11.2016, act juridic care a dat naștere raporturilor de drept administrativ între persoana juridică solicitantă și Fond și prin care s-a solicitat plata din disponibilitățile Fondului cu suma reprezentând contravaloarea reparației autovehiculului avariat urmare a accidentului din 23.06.2015.

A susținut că sentința civilă nr. 1875/18.04.2018 nu cuprinde motive pe care se întemeiază și este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. Când hotărirea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauze') și pct. 8 ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") din C. proc. civ.

Situația premisă pentru exercitarea atribuțiilor stabilite prin Legea nr. 213/2015 în sarcina Fondului de garantare a asiguraților este falimentul unei societăți de asigurare.

A susținut că Fondul de garantare a asiguraților nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A.

FGA nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul față de care se deschide procedura de faliment și nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

Persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit au vocația de a solicita realizarea dreptului de creanță pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și Norma ASF nr. 16/2015.

În baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabilește: dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanță de asigurare și care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile FGA, întrucât Fondul de garantare a asiguraților nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări.

Prin urmare, nu s-ar putea susține că FGA trebuie să se limiteze la plata sumelor ce reies din documentele depuse de petenți, fără să aibă posibilitatea de a cenzura și de a analiza distinct fiecare dosar în parte. Ținând cont că despăgubirea are doar caracter reparator, iar nu de îmbogățire fără justă cauză, FGA nu este ținut de prețurile practicate de anumite unități service reparatoare, această situație fiind aplicabilă doar asigurătorilor care sunt autorizați și sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici.

Dacă ar fi primită motivarea dată de prima instanță în sensul că Fondul de garantare a asiguraților trebuie să achite integral contravaloarea reparațiilor auto așa cum sunt arătate prin devizul întocmit de o unitate service, adică FGA trebuie să deconteze automat și integral valoarea manoperei și sau reparațiilor auto.

A contestat punctul de vedere al primei instanțe care a considerat că reclamantul a făcut dovada întinderii prejudiciului pe care îl pretinde a fi reparat de FGA prin depunerea la dosarul instanței a unui deziv de reparații emis de către o unitate service reparatoare, iar acest cuantum nu este supus verificării, analizei și, respectiv, cenzurii Comisiei speciale constituită în cadrul Fondului de garantare a asiguraților.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din interpretarea literară și sistematică a prevederilor art. 2 alin. (1) și (3) din Legea specială nr. 213/2015, "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenfei unui asigurător", FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR garantând "plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, (...) în cazul falimentului unui asigurător (...) ".

Or, unul dintre principiile de interpretare a legii impune ca, în cadrul unei legi de specială aplicațiune, termenii trebuie interpretați restrictiv, strict la obiectul și la sensul lor juridic și lingvistic, iar nu extensiv, modalitate specifică interpretării prin analogie a legii generale.

Conform disp. Art. 51 alin. (1), (3), (4) din Norma ASF nr. 23/2014, pentru determinarea cuantumului despăgubirii, F.G.A. a întocmit devizul estimativ de reparație in sistemul de specialitate Audatex pentru acordarea despăgubirii in "sistem regie proprie", prin raportare la prevederile legale in domeniu, mai sus menționate, din care rezulta ca valoarea despăgubirii care poate fi acordata este de 6131 RON.

FGA nu a fixat preturi si nici tarife minimale ori maximale, ci a analizat cererea petentului in baza evaluării asigurătorului făcuta conform sistemului de preturi Audatex, aceasta fiind o platforma electronica de specialitate in evaluarea daunelor auto acceptata de către toți asigurătorii si de către unitățile service, si care furnizează tuturor pârtilor implicate in procesul de prelucrare a daunelor auto o baza de date uniforma, la dosarul de dauna nefiind depus niciun deviz estimativ si nici dovada efectuării reparațiilor si, nici nu s-au solicitat desagubiri intr-un cuantum anume prin cererea de plata.

Prin întâmpinarea formulată în cauză și depusă la dosar la data de 12.11.2018, reclamantul A. a invocat, pe cale de excepție, tardivitatea și decăderea din dreptul de exercitare a căii de atac precum și excepția autorității de lucru judecat, iar pe fond, a solicitat reespingerea cererii de recurs ca nefondate, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile recurate.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, Înalta Curte reține, prin raportare la motivarea expusă de intimat în susținerea acesteia, că sentința civilă de la fondul cauzei are de la momentul pronunțării o autoritate de lucru judecat provizorie.

În acest context, deși hotărârea care nu este definitivă beneficiază de puterea de lucru judecat încă de la pronunțare, dar acest lucru nu împiedică, contrar argumentelor expuse de intimat, formularea căilor de atac prevăzute de lege.

Analizând criticile formulate de recurent, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt fondate, având în vedere că instanța de primă jurisdicție a pronunțat o hotărâre cu respectarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ., hotărârea atacată cuprinzând motivele care au stat la baza adoptării acesteia, nefiind motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. De altfel, Înalta Curte constată că recurentul a indicat formal acest motiv de casare nefiind invocate acele argumente care să susțină motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/24.11.2016, petentul A. a solicitat să fie despăgubit cu suma reprezentând contravaloarea reparației autovehicolului avariat urmare a accidentului de circulație de la data de 23.06.2015, fără a cuantifica respectivele sume.

Prin Decizia nr. 11462/21.11.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.), contestată în cauză s-a retinut că petentul A. nu are calitatea de persoană păgubită, îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare civilă, nefiind întrunite condițiile privind răspunderea civilă prin nedovedirea vinovăției celui căruia i se impută fapta ilicită precum și a existenței relației cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciul care se solicită a fi reparat, context în care solicitarea formulată de către reclamant a fost respinsă în totalitate. Urmare avizării de către F.G.A., a fost constituit dosarul de daună nr. x, dosar FGA x.

Împotriva deciziei menționate, reclamantul a formulat contestație, criticând soluția privind respingerea cererii de plată, contestație care a fost admisă de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Ulterior, nemulțumit de soluția primei instanțe, a declarat recurs pârâtul invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (2), art. 4 alin. (1) lit. D), art. 11, art. 13 alin. (3) ți 4 din Legea nr. 213/2015 și art. art. 51 alin. (3) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: " (3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53".

Înalta Curte are în vedere că aceste dispoziții trebuie coroborate cu prevederile art. 53 care statuează că "Se acordă despăgubiri și pentru:

a) acoperirea cheltuielilor de transport al vehiculului la unitatea de specialitate din România cea mai apropiată de locul accidentului care poate face reparația sau la locul cel mai apropiat de adăpostire a vehiculului;

b) cheltuielile de transport până la localitatea de domiciliu al persoanelor care au efectuat voiajul în vehiculul avariat, fără a se putea depăși tariful prevăzut pentru transportul cu avionul - clasa economic;

c) cheltuielile de transport al mărfurilor aflate în vehicul, inclusiv în remorca/semiremorca tractată de acesta, până la destinație;

d) cheltuielile prevăzute la lit. a)-c) trebuie probate cu documente justificative."

Interpretând logic și sistematic aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că autoritatea pârâtă are obligația de a garanta cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative și din evaluarea stabilită pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România.

În speță, în cadrul instrumentării dosarului de daună, din analiza documentelor, s-a concluzionat faptul că culpa în producerea evenimentului o are conducătorul autoturismului cu nr. de înmatriculare x, context în care petentul A. nu are calitatea de persoană păgubită, care ar fi îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, nefiind întrunite atât condițiile privind răspunderea civilă, și nici dovedită vinovăția celui căruia i se impută fapta ilicită și existența relației cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciul care se solicită a fi reparat.

Înalta Curte reține, în acord și cu concluziile primei instanțe, că relevante în speță sunt dispozițiile Legii nr. 136/1995 (actualizată) privind asigurările și reasigurările în România, unde la art. 49 se prevede că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu:

a)legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectiva și cel prevăzut în contractul de asigurare.

Potrivit art. 40 din NORMA 23/2014:

(l) In cazul în care, pentru recuperarea pagubei materiale, persoana păgubită se adresează asigurătorului său de bunuri constatarea avariilor, soluțiile tehnologice adoptate, precum si modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor, respectiv costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum si cele de demontare si montare aferente reparațiilor si înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul sunt opozabile asigurătorului RCA al persoanei vinovate.

(2) In situația respectării prevederilor alin. (1), asigurătorul de bunuri al persoanei păgubite recuperează despăgubirea plătită de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate, fără ca asigurătorul RCA să fie îndreptățit să respingă o astfel de cerere.

Având în vedere aceste dispoziții legale, în considerarea ansamblului probator administrat în cauză, instanța de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că actul administrativ contestat în cauză nu se poate bucura de stabilitate, fiind identificat un exces de putere a autorității administrative, motiv pentru care, în acord cu soluția pronunțată la fond, se impune menținerea sentinței civile atacate, nefiind identificate motive de reformare a acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinței prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și (8) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1875 din 18 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 martie 2021.