ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1029/2021

Ședința publică din data de 18 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 06 februarie 2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 12539/23.01.2018, emisă de pârât, și obligarea acestuia la plata sumei de 2.009 euro (9.362 RON), reprezentând contravaloarea autoturismului său, avariat de asiguratul societății de B. S.A., societate aflată în faliment.

Prin sentința civilă nr. 3194 din 03 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3194 din 03 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

Reclamanta a învederat, în esență, că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și că instanța de fond a apreciat în mod arbitrar în privința probatoriului administrat în cauză.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 51 alin. (9) din Norma ASF nr. 23/2014.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată, reținând că recurenta-reclamantă a formulat critici care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și (8) din C. proc. civ.

Pe fondul recursului, în ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De asemenea, nici nemotivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată având în vedere că instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Înalta Curte apreciază că în raport de criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă, în cauză, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit acestor dispoziții, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de casare poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În speță, acest motiv de casare nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin cererea înregistrată sub nr. x/11.01.2017, reclamanta a solicitat plata de despăgubiri din disponibilitățile FGA, fără a solicita o sumă anume reprezentând contravaloarea despăgubirii, ulterior precizând că solicită plata sumei de 2009 euro, respectiv 9.362 RON.

Urmare avizării de către F.G.A., a fost constituit dosarul de daună nr. x, dosar x.

Prin Decizia nr. 12539/23.01.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată formulată de reclamanta A. pentru suma de 4.808 RON și a respins cererea de plată cu privire la suma de 4.554,5 RON, diferența dintre suma precizată si suma acordată.

Împotriva deciziei menționate, reclamanta a formulat contestație, criticând în parte soluția privind respingerea cererii de plată.

Criticile recurentei-reclamante privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 51 alin. (9) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (9), (10) și (12) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: " (...) (9) Despăgubirile nu pot depăși: a) cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul face dovada reparării vehiculului; b) cuantumul pagubei, diferența dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului și valoarea rămasă și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului, și în cazul daunelor parțiale. (10) Dauna totală se definește ca fiind situația în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului (...) (12) Se definește dauna majoră ca fiind dauna pentru care cuantumul despăgubirii stabilit de asigurător pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea daunelor auto depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.".

Înalta Curte are în vedere că aceste dispoziții trebuie coroborate cu prevederile art. 52 alin. (1) si (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "(1) Valoarea vehiculului la data producerii accidentului se stabilește pa baza valorilor de piață ale unor vehicule de aceeași marca, tip, model, caracteristici tehnice si dotări, an de fabricație, având un parcurs in kilometri si o stare de întreținere comparabile. (2) Valoarea de piață a unui vehicul se stabilește pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România, precum și în baza oricăror documente prezentate de către partea prejudiciata în dovedirea prejudiciului suferit".

Interpretând logic și sistematic aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că autoritatea pârâtă are obligația de a garanta cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative și din evaluarea stabilită pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România.

În speță, în cadrul instrumentării dosarului de daună, din analiza documentelor, s-a concluzionat faptul că avarierea se încadrează în cazul de daună totală, care are aplicabilitate în toate cazurile în care valoarea reparației unui autoturism depășește 75% din valoarea de piață a acestuia, motiv pentru care intimatul-pârât a procedat la o evaluare folosind sistemul de specialitate C., potrivit căruia valoarea de piața medie a acestui tip de autoturism este în cuantum 6.410 RON, iar conform art. 51 alin. (9), (10) și (12) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 valoarea maximă a despăgubirii a fost calculată astfel: 6.410 RON x 0,75% = 4.807,50 RON.

Înalta Curte reține că, deși reclamanta a susținut că valoarea corectă este cea stabilită prin sistemul de evaluare recunoscut pe piața internațională (Sistem DAT), aceasta nu a justificat prin proba cu înscrisuri, solicitată prin cererea de chemare în judecată și administrată în cauză, faptul că valoarea ce trebuia acordată de către pârât este cea stabilită din evaluarea prin sistemul de evaluare DAT și nu cea stabilită potrivit sistemului C. folosit de pârât în stabilirea despăgubirii, respectiv nu a făcut dovada că la data producerii accidentului valoarea autoturismului său era superioară sumei de 6.410 RON.

În consecință, instanța de control judiciar constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că actul administrativ contestat în cauză se bucură de o anumită stabilitate și nu se identifică un exces de putere a autorității administrative, aceasta folosind un criteriu obiectiv în determinarea cuantumului daunelor, permis și prevăzut de lege. Astfel, stabilirea valorii maxime de despăgubire prin raportare la sistemul de specialitate C., respectă dispozițiile prevăzute de art. 51 alin. (9), (10) și (12) și de art. 52 alin. (1) - (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, recurenta - reclamantă neformulând critici în concret cu privire la utilizarea acestui sistem.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinței prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și (8) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3194 din 03 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2021.