ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1269/2022

Ședința publică din data de 3 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25.02.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Comisia de Autorizare a Activității de Schimb Valutar din cadrul Direcției Generale Management al Domeniilor Reglementate Specific a Ministerului Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 330.000 Euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând prejudiciul suferit de aceasta ca urmare a revocării autorizației de schimb valutar, precum și obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 762 din 8 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Comisia de Autorizare a Activității de Schimb Valutar din Cadrul Direcției Generale Management al Domeniilor Reglementate Specific a Ministerului Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind prescrisă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 și astfel, în mod greșit, a admis excepția dreptului material la acțiune.

Astfel, recurenta a menționat că nu a cunoscut și nici nu putea/trebuia să cunoască întinderea prejudiciului anterior datei de 22.02.2018, când decizia de revocare a rămas definitivă, întrucât pierderea efectivă, constând în sumele achitate efectiv pentru păstrarea afacerii, a fost cunoscută abia după suportarea acestor cheltuieli, la expirarea intervalului de șase luni în care nu a putut desfășura activitate din cauza conduitei nelegale a pârâtei, respectiv ulterior datei de 22.08.2018.

Recurenta a invocat Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 664/2012 în care este reglementată procedura de autorizare a caselor de schimb valutar și a arătat că, dacă potrivit voinței legiuitorului termenul de șase luni în care se poate cere acordarea unei noi autorizații de schimb valutar curge de la data la care decizia de revocare a autorizației a rămas definitivă în sistemul căilor administrative de atac, prin respingerea plângerii prealabile, este evident că același raționament trebuie aplicat și în cazul termenului de prescripție a acțiunii în despăgubiri, care nu poate începe să curgă mai devreme de data la care decizia de revocare a rămas definitivă, și nu de la data comunicării deciziei de revocare.

A concluzionat recurenta că acțiunea a fost depusă înăuntrul termenului de prescripție de un an reglementat de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care începe să curgă cel mai devreme la data la care decizia de revocare a rămas definitivă, deși recurenta a cunoscut întinderea pagubei abia la 22.08.2018, când a expirat termenul de șase luni în care nu a putut formula o nouă cerere de autorizare.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 330.000 Euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând prejudiciul suferit de aceasta ca urmare a revocării autorizației de schimb valutar.

Soluționând cauza, curtea de apel a respins cererea ca fiind prescrisă, reținând că a fost formulată cu depășirea termenului de un an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin criticile formulate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

A susținut recurenta că a solicitat acoperirea prejudiciului compus atât din pierderea efectivă (sumele de bani achitate cu titlul de salarii, chirii, utilități și cheltuieli administrative indirecte), cât și din beneficiul nerealizat constând în sumele de bani pe care nu le-a realizat în condițiile în care nu a putut desfășura activitatea de schimb valutar ca urmare a faptei ilicite. Totodată, a susținut că este evident că nu a cunoscut și nici nu putea/trebuia să cunoască întinderea prejudiciului anterior datei de 22.02.2018, când decizia de revocare a rămas definitivă, întrucât pierderea efectivă, constând în sumele achitate efectiv pentru păstrarea afacerii, a fost cunoscută abia după suportarea acestor cheltuieli, la expirarea intervalului de șase luni în care nu a putut desfășura activitate din cauza conduitei nelegale a pârâtei, respectiv ulterior datei de 22.08.2018.

Înalta Curte apreciază că aceste susțineri sunt neîntemeiate. Astfel, temeiul legal al acțiunii formulate îl constituie dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei."

Aceste prevederi constituie o excepție de la regula instituită prin art. 8 alin. (1), art. 11 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 conform cărora cererea de daune se formulează odată cu acțiunea principală îndreptată împotriva actului administrativ tipic sau asimilat, urmând soarta cererii principale.

Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Stabilirea acestei date este o chestiune de fapt care se determină în funcție de circumstanțele cauzei.

În mod legal, instanța de fond s-a raportat la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție ca fiind acela al înregistrării plângerii prealabile la Ministerul Finanțelor Publice la 07.02.2018, aceasta fiind data la care reclamanta putea evalua întinderea pagubei.

Faptul cunoașterii existenței și întinderii pagubei nu poate fi condiționat așa cum greșit susține recurenta de momentul rămânerii definitive a deciziei de revocare, căci din întregul context factual și jurisdicțional al raportului litigios dintre părți rezultă cu certitudine o multitudine de aspecte care cumulate, au dat posibilitatea reclamantei de a aprecia nu doar asupra existenței, ci și a întinderii pagubei ce i s-a produs prin conduita administrativă a pârâților. Astfel, în cuprinsul plângerii prealabile, recurenta a indicat faptul că măsura revocării apare disproporționată raportat la consecințele pe care le produce, respectiv încetarea activității unei societăți care are un număr de 38 de angajați, a avut o cifră anuală în 2017 de 3.400.000 RON și a plătit la bugetul general consolidat suma de 510.592 RON în patru ani de activitate.

Aceste aspecte legate de prejudiciu erau așadar cunoscute încă de la data formulării plângerii prealabile. Împrejurarea că nu se cunoștea cu exactitate cuantumul prejudiciului nu face lipsită de incidență excepția prescripției. Este evident că în orice proces care are ca obiect acordarea unor daune materiale reclamantul nu cunoaște de la început, cu precizie matematică, exhaustiv și în detaliu întinderea prejudiciului, însă dispune de suficiente elemente și coordonate, pe baza cărora îl poate cuantifica în ansamblu, în linii generale.

O altă abordare ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive - clarificarea în scurt timp a raporturilor juridice - și nu s-ar mai asigura necesitatea asigurării finalității practice a prescripției. Pe de altă parte s-ar ajunge la situația în care art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu ar mai fi o cale procesuală de excepție, ci o regulă, majoritatea acțiunilor în despăgubiri ajungând să fie formulate la intervale lungi de timp, deși legiuitorul a stabilit un termen de un an, cu consecințe asupra posibilității de administare a probelor și asupra clarificării situațiilor juridice.

Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată și susținerea recurentei referitoare la faptul că, dacă potrivit voinței legiuitorului termenul de șase luni în care se poate cere acordarea unei noi autorizații de schimb valutar curge de la data la care decizia de revocare a autorizației a rămas definitivă în sistemul căilor administrative de atac, prin respingerea plângerii prealabile, este evident că același raționament trebuie aplicat și în cazul termenului de prescripție a acțiunii în despăgubiri, care nu poate începe să curgă mai devreme de data la care decizia de revocare a rămas definitivă, iar nu de la data comunicării deciziei de revocare.

Aceasta întrucât dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd în mod clar momentul de la care începe să curgă termenul, nelăsând loc altor interpretări: " (1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei."

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 762 din 8 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 762 din 8 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 martie 2022.