ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 353/2023

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea certificatului de investitor nr. x/8.10.1993 cu repunerea în situația anterioară prin returnarea investiției concretizată prin obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cauzate de acțiunile, inacțiunile sau nesoluționarea la timp ori defectuoasă a problemelor judiciare pe care le-a întâmpinat în România ca investitor străin.

Prin sentința civilă nr. 142 din 9 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au fost respinse excepția inadmisibilității și excepția decăderii.

A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prescrisă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

3.1 Reclamantul a declarat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru soluționarea fondului cererii.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că motivarea instanței în ceea ce privește admiterea excepției prescripției extinctive, întemeiată pe prevederile art. 5 al Legii 554/2004 este eronată, întrucât textul de lege nu prevede acest lucru, citatul din sentință nu este același cu textul de lege.

Totodată, o sancțiune ca prescripția poate intra în discuție doar contra unui subiect inactiv, în cazul recurentului nu se pune o astfel de problemă, întrucât a introdus acțiuni, cereri, plângeri în mod continuu, încercând să își apere afacerea și investiția.

A mai arătat recurentul că textul de lege invocat nu se aplică în cauză întrucât nu s-au invocat motive care să justifice anularea actului la data emiterii lui, ci ulterior față de aplicarea sa, de implicările pe care le are în soarta investiției și a investitorului, dar mai ales în raporturile juridice dintre investitor și stat.

A apreciat recurentul că, dacă legea conferă investitorului drepturi pe durata existenței firmei prin care s-a făcut investiția, atunci este absurd să se considere că dreptul de a cere anularea actului este de maxim un an de la emiterea sa, astfel cum interpretează în mod nelegal judecătorul fondului.

Recurentul a invocat decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii nr. 22/2019 și deciziile nr. 568/2007 și 402/2008 ale CCR și a arătat că raportarea pentru începutul termenului de prescripție se face de la data hotărârii prin care a fost desființat actul, dar dacă cele două acțiuni, de anulare a actului și de obligare la despăgubiri, sunt formulate deodată, acest termen nu a început să curgă. Dacă hotărârea de desființare a actului încă nu există, atunci nu se poate vorbi de prescripția dreptului la acțiune pentru despăgubiri.

Legat de motivarea recursului în drept, recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., arătând că, prin citarea eronată a unui text de lege, instanța a emis practic o prevedere legală în temeiul căreia a motivat sentința.

În ceea ce privește art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a arătat recurentul că motivele care susțin intervenirea prescripției sunt mai mult decât criticabile deoarece sunt greșit raportate la lege și nu sunt corecte prin prisma deciziei nr. 22/2019.

În ceea ce privește art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat recurentul că normele de drept material sunt încălcate flagrant, prin nerespectarea deciziei nr. 22/2019 și prin raportarea la altă lege.

A susținut recurentul că, prin coroborarea deciziei nr. 22/2019 cu legea și interpretând conform principiilor de drept, prescripția nu a început să curgă până nu a putut cunoaște valoarea și întinderea prejudiciului, respectiv doar după respingerea recursului în dosarul nr. x/2018 și refuzul de a soluționa dosarul penal nr. x/2017 conform actelor noi depuse.

În concluzie, a susținut recurentul că prescripția nu poate fi împlinită deoarece nu a trecut termenul de adresare instanței.

3.1 Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 5 din C. proc. civ., recurentul a arătat că prin întâmpinare a invocat șase excepții, iar trei dintre acestea au rămas nesoluționate. Totodată, instanța a determinat în mod eronat ordinea de soluționare a excepțiilor cu care a fost învestită.

În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., a arătat recurentul că soluționarea excepției inadmisibilității, motivată deficitar, a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și în considerarea unor motive contradictorii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat, iar recursul pârâtului este lipsit de interes.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea certificatului de investitor nr. x/8.10.1993 cu repunerea în situația anterioară prin returnarea investiției concretizată prin obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cauzate de acțiunile, inacțiunile sau nesoluționarea la timp ori defectuoasă a problemelor judiciare pe care acesta le-a întâmpinat în România ca investitor străin.

Soluționând cauza, curtea de apel a respins excepția inadmisibilității și excepția decăderii. A admis excepția prescripției dreptului la acțiune. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prescrisă.

Recurentul-reclamant a formulat critici subsumate motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv invocat, a arătat recurentul că, prin citarea eronată a unui text de lege, instanța a emis practic o prevedere legală în temeiul căreia a motivat sentința.

Înalta Curte reține că acest motiv de recurs este în mod evident nefondat, din moment ce prima instanță nu a făcut altceva decât să soluționeze litigiul cu care a fost învestită, prin aplicarea dispozițiilor legale incidente la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat, ceea ce se circumscrie atribuțiilor puterii judecătorești.

Faptul că, în cuprinsul sentinței atacate, instanța de fond a făcut referire la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 554/2004 și a citat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990 este o eroare materială, neputându-se reține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv o eventuală imixtiune a instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat.

În ceea ce privește art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a arătat recurentul că motivele care susțin intervenirea prescripției sunt mai mult decât criticabile deoarece sunt greșit raportate la lege și nu sunt corecte prin prisma deciziei nr. 22/2019.

Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Examinând considerentele sentinței, raportat și la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată.

Instanța a reținut situația de fapt și a expus concret argumentele de fapt și de drept pentru care a apreciat întemeiată excepția prescripției, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Obligația de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susținere a părților, ci expunerea raționamentului juridic care a determinat aprecierea și convingerea judecătorului pentru soluția pronunțată.

În ceea ce privește art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat recurentul că normele de drept material sunt încălcate flagrant, prin nerespectarea deciziei nr. 22/2019 și prin raportarea la altă lege.

Cu privire la criticile recurentului-reclamant privind raportarea la altă lege, cum s-a arătat deja, Înalta Curte observă că instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990 pe care le-a redat în cuprinsul sentinței, iar nu pe cele din Legea nr. 554/2004, fiind doar o eroare materială referirea la această lege. Astfel, în cuprinsul sentinței atacate, instanța de fond a expus raționamentul său privind faptul că, prin raportare la art. 6 din C. civ. și la faptul că certificatul de investitor a fost emis sub imperiul Legii nr. 29/1990, va face aplicarea în cauză a prevederilor de drept substanțial ale Legii nr. 29/1990.

În esență, recurentul-reclamant critică soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune, invocând dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, arătând că raportarea pentru începutul termenului de prescripție se face de la data hotărârii prin care a fost desființat actul, dar dacă cele două acțiuni, de anulare a actului și de obligare la despăgubiri, sunt formulate deodată, acest termen nu a început să curgă. Dacă hotărârea de desființare a actului încă nu există, atunci nu se poate vorbi de prescripția dreptului la acțiune pentru despăgubiri, a apreciat recurentul.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 29/1990: "Înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta. În cazul în care cel care se consideră vătămat nu este mulțumit de soluția dată reclamației sale, el poate sesiza instanța în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției. Dacă cel care se consideră vătămat în dreptul său s-a adresat cu reclamație și autorității administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile, prevăzut în alineatul precedent, se calculează de la comunicarea de către acea autoritate a soluției date reclamației. Sesizarea instanței se va putea face și în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamația în termenul prevăzut la alin. (1). În toate cazurile, introducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere."

Astfel, instanța de fond a avut în vedere în analizarea excepției prescripției termenul de un an în care trebuia introdusă acțiunea, dar este vorba despre termenul de un an prevăzut de art. 5 teza finală din Legea nr. 29/1990 reținut de instanța de fond ca aplicabil în speță în raport de dispozițiile art. 6 din C. civ. și de data emiterii actului contestat, nu de termenul de un an prevăzut de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum în mod greșit a avut în vedere recurentul la întocmirea memoriului de recurs.

În acest context, susținerile sale sunt nefondate, instanța de fond reținând în mod corect că introducerea cererii s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.

Cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile, instanța de fond a reținut în mod corect că obligarea pârâților la despăgubiri, în materia contenciosului administrativ, este condiționată de admiterea cererii în anularea actului administrativ tipic sau de obligare la soluționarea unei cereri, în cazul actului administrativ asimilat.

Așadar, existența atingerii aduse unui drept sau interes legitim și repararea unei pagube nu pot fi analizate independent de existența unei practici administrative nelegale, materializate prin adoptarea unui act administrativ nelegal sau prin refuzul de rezolvare a unei cereri.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, instanța de control judiciar reține următoarele:

Literatura de specialitate și practica judiciară au statuat că interesul reprezintă o condiție generală de exercitare a dreptului la acțiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Astfel, conform art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., justificarea unui interes este o condiție de exercitare a oricărei cereri, inclusiv a unei cereri de recurs, iar conform art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana acesteia.

Condiția interesului se verifică nu numai la introducerea cererii, ci trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de atac. În măsura în care promovarea unei căi de atac nu prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

Prin urmare, având în vedere soluția dată cererii de chemare în judecată, soluție menținută prin respingerea recursului declarat de reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârât este lipsit de interes.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 142 din 9 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva aceleiași sentințe, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 142 din 9 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva aceleiași sentințe, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 26 ianuarie 2023.