ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 721/2024

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 08 septembrie 2021, sub nr. de mai sus, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în str. x, localitatea Pitești, jud. Argeș, și valoarea de 2.037.464 RON, prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/10.12.2010, adică suma de 1.165.054 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 1354/20.09.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția V-a civilă în dosarul nr. x/2021, s-a respins cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu PFA A. ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință, s-a respins în rest cererea de chemare în garanție a chematului în garanție B., ca inadmisibilă, s-a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, s-a respins cererea principală formulată de către reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă. Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 725A din 17 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1354/20.09.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția V-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și cu intimații-chemați în garanție PFA A. și B.. A anulat în parte sentința apelată și, evocând fondul: a admis excepția prescripției. A respins cererea ca prescrisă. A menținut în rest dispozițiile instanței cu privire la cererea de chemare în garanție.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a declarat recurs la data de 08 septembrie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 21 august 2023 sub nr. x/2021. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și a art. 2528 C. civ. Astfel, a învederat că în aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel în mod greșit a reținut că, în ceea ce privește momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, după sentința nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel, reclamantul trebuia să cunoască paguba (chiar dacă întinderea acesteia putea fi stabilită și ulterior, eventual în cadrul procesului de recuperare a sumelor) și pe pârâta răspunzătoare" (pag. 9, paragraful 6 din decizie). Argumentele instanței de control judiciar în apel sunt criticabile pentru motivele ce succed: Într-o decizie de speță, nr. 513/07.03.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a statuat că "în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deși - în mod obiectiv - dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea [...]. Cu toate acestea, soluția amânării începerii curgerii termenului de prescripție de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripție un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. [...] Împrejurarea că legiuitorul a înțeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea, impune ca - într-o atare ipoteză - cel păgubit să fie chemat să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului și a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege". Or, prin prisma interpretării expuse anterior a dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, în mod eronat, instanța de control judiciar în apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul din cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al "constatărilor făcute de Curtea de Conturi prin raportul din anul 2013 sau cel mai târziu la momentul confirmării acestui raport prin hotărârea Curții de Apel din anul 2014, de unde rezultă că, după sentința nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel reclamantul trebuia să cunoască paguba (chiar dacă întinderea acesteia putea fi stabilită și ulterior, eventual în cadrul procesului de recuperare a sumelor) și pe pârâta răspunzătoare". Argumentele instanței de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției de la data pronunțării sentinței antereferite, nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de Curtea de Apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Președintele A.N.R.P. a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat ta baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009 - 2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de evaluare". Așadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării, sau nu, a rapoartelor inițiale de evaluare la Standardele Internaționale de Evaluare și, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existența prejudiciului. Or, cum se poate constata, la data pronunțării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/10.12.2010 întocmit în dosarul administrativ nr. x C. civ., respectă rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunțării sentinței civile nu se poate vorbi de existența unui prejudiciu. Argumentele respective sunt confirmate prin chiar Decizia 10/2013 a Curții de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate și regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării. Prin prisma argumentelor expuse în precedent, se poate observa că nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube întrucât, cum s-a arătat, nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/10.12.2010 era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare. În același sens, învederează că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, așadar, în absența unei supraevaluări nu putem vorbi despre existența unui prejudiciu. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internationale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Așa cum s-a arătat în fața instanței de fond și a instanței de apel, din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Relevant este că, la momentul indicat de instanța de control judiciar, anume la data pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 recurentul reclamant nu cunoștea - și nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaște - nici existența prejudiciului (și, cu atât mai puțin, întinderea acestuia). Astfel, recurentul - reclamant din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. C. S.R.L. În lipsa acestui raport, efectuat de firma S.C. C. S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei, întrucât, atât timp cât at doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia. Asadar, în prezenta cauză, recurentul susține că, până la momentul la care a fost înștiințat de A.N.R.P., nu ar fi putut cunoaște nici existența, nici întinderea prejudiciului. Prin urmare, reclamantul - recurent din cauză era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel. În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate în recurs, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care au fost încunoștințați despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. În drept au fost invocate toate actele normative menționate în cuprinsul recursului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a învederat că cererea de recurs nu este motivată temeinic și a înțeles să invoce excepția inadmisibilității formulării recursului. În susținerea acestei excepții, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021. Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil. În drept a invocat dispozițiile art. 205-208, art. 483 și urm. C. proc. civ. și actele normative menționate în cuprinsul întâmpinării. Prin notele scrise formulate de chematul în garanție B. a invocat excepția nulității recursului, arătând că motivele de recurs invocate nu se încadrează în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru urmatoarele considerente: Cum în cauză a fost invocată excepția nulității recursului declarat de reclamant, pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Inalta Curte urmează a examina cu prioritate excepția în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Din această perspectivă, Inalta Curte reține că motivele de recurs dezvoltate conțin critici propriu -zise în ce privește hotărârea recurata, critici ce se circumscriu dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care exceptia nulitatii recursului urmează a fi respinsă. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează ipoteza când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă nu se verifică în cauzâ. Cum recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ., Înalta Curte reține că reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/10.12.2010, întocmit de către S.C. C. S.R.L. în dosarul de despăgubire nr. x, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, respectiv 1.165.054 RON. De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x/10.12.2010 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 9344/19.01.2011 în favoarea beneficiarului B.. Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reținând în considerentele sentinței, în esență, că reclamantul trebuia să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de producerea acestuia la momentul emiterii deciziei de despăgubire, din moment ce statul român a reglementat procedura acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, având obligația să urmărească derularea acesteia și să controleze instituțiile pe care chiar reclamantul le-a stabilit pentru implementarea procedurii menționate. Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă l-a admis, a anulat în parte sentința apelată și, evocând fondul, a admis excepția prescripției și a respins cererea ca prescrisă, reținând că momentul la care începe să curgă termenul de prescripție nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (anul 2010) sau cel la care a fost emis titlul de conversie de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (anul 2010) ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate, respectiv anul 2014, care reprezintă momentul confirmării raportului Curții de Conturi prin hotărârea Curții de Apel București. Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune. Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat. Or, în litigiul pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate. În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte observă în cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.02.2020, prin care i-a adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidențele Ministerului Finanțelor, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului. Or, această susținere a recurentului-reclamant este nefondată, întrucât, așa cum s-a aratat anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției. Înalta Curte constată că recursul reprezintă potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului. Or, momentul obiectiv de la care o persoană - fizică sau juridică - putea și trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, reprezintă un element care se stabilește pe bază de probe administrate, fiind un element al situației de fapt a unei cauze. Cum in recurs nu este posibilă reevaluarea probelor administrate, Înalta Curte constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârșite de instituțiile statului în exercitarea atribuțiilor delegate chiar de către Stat, întrucât acesta își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, de consecințele acestor fapte răspunzând însuși Statul. De asemenea, instanța de recurs mai reține că în procedura administrativă de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, adică își exercită drepturile și obligațiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Astfel, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are obligația de a acționa în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuțiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligația să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuții. Prin urmare, instanța de recurs apreciază că susținerile recurentului-reclamant cu privire la inexistența răspunderii statului sunt nefondate. Referitor la aserțiunea din punct de vedere al legalității, că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum și că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP, Înalta Curte constată că nu poate fi primită. Astfel, așa cum a reținut și instanța de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2) lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire). Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținute inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice. Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea primului-ministru. În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că statuarea instantei de apel în sensul că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă de la data împlinirii unui termen rezonabil de 3 ani de la data emiterii actelor contesate, nu este contrară dispozițiilor legale incidente in cauza. Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că în raport de normele juridice enunțate, în mod legal a reținut instanța de apel că acesta beneficia de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acționeze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanșa mecanisme care să îi permită depistarea existenței unor eventuale pagube. Nefondată este și susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu ar fi putut fi cuantificată decât prin verificarea și reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire. Referitor la această susținere, instanța de recurs reține că Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat cu valoare de principiu în Decizia nr. 19/2019 pronunțată în interesul legii, că sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, s-a considerat că paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul. S-a mai statuat prin decizia sus-menționată și faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă în ceea ce privește punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, având în vedere că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziție legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripției. Or, aceste statuări relative instituției juridice a prescripției extinctive au caracter general, necircumstanțiat de subdomeniul pe care respectiva problemă de drept tranșată prin decizia în interesul legii s-a grefat. A invoca lipsa supravegherii și controlului activității instituțiilor publice care își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurentul-reclamant. În aceste coordonate, instanța de recurs constată că, în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanță și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății i-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță - prin adresa nr. x/18.02.2020, înregistrată în evidențele Ministerului de Finanțe - decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripție. Înalta Curte reține că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndrumarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea. Or, în litigiul pendinte, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu valoarea despăgubirilor acordate prin titlul de despăgubire emis ca urmare a raportului de evaluare întocmit, acesta putând identifica paguba în cadrul unui termen rezonabil de 3 ani pentru verificări, calculat de la data emiterii actelor contestate. Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile recurentului reclamant nu se circumscriu dispozitiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 752/A din 17 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.