Decizia nr. 47/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 11 august 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în localitatea Pitești, județul Argeș, și valoarea de 662.000 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 18 noiembrie 2008, adică suma de 606.128 RON, actualizată cu rata inflației de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. La data de 17 noiembrie 2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate. La data de 2 februarie 2022, pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a A. S.A. și a numitei B., care a fost respinsă ca tardiv formulată la termenul de judecată din 12 aprilie 2022. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 516 din data de 12 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția tardivității și a respins cererea de chemare în garanție formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca tardivă; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 601A din data de 25 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 516 din data de 12 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 601A din data de 25 aprilie 2023, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2021, la data de 29 august 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2, astfel cum rezultă din fișa și procesul-verbal aflate la dosarul de recurs. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 2 noiembrie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. I.

Motivele de recurs Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Susținând nelegalitatea hotărârii recurate, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În opinia recurentului-reclamant, în aplicarea textului legal, în mod greșit instanța de apel a apreciat că "un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei/.../, precum și la mijloacele juridice, financiare și logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive, ce exercită conducerea generală a administrației publice, cât și, pe de altă parte, la faptul că pentru ca reclamantul să poată acționa în instanță la acesta se adaugă și termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958". A considerat că argumentele instanței de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al curgerii prescripției în raport de controlul pe care Guvernul și/sau Ministerul Finanțelor îl puteau efectua asupra activității intimatei-pârâte, nu satisfac cerințele normei materiale – art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de către instanță, nu se putea stabili nici măcar existența pagubei deoarece eventualele abateri de la legalitatea și regularitatea întocmirii rapoartelor inițiale de evaluare nu generează, per se, un prejudiciu, Mai mult, a arătat că, și în situația în care ministerul ar fi auditat activitatea autorității intimate-pârâte în intervalul de 3 ani, considerat de către instanță ca rezonabil, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea mai multor operațiuni: verificarea, prin intermediul unu expert autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu consecința identificării rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, în vederea stabilirii prejudiciului produs. În opinia recurentului-reclamant instanța de apel în mod eronat a reținut că ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din data de 26 martie 2021, emise de partea adversă, privind diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Totodată, a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că în speță sunt aplicabile mutatis mutandis dezlegările date prin Decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționare recursului în interesul legii. I.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, a invocat excepția inadmisibilității recursului, excepție care a fost calificată de către instanță ca fiind o apărare pe fondul căii de atac. Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, apreciind că argumentele instanței de control judiciar vizând stabilirea momentului obiectiv al curgerii prescripției în raport de controlul pe care Guvernul și/sau Ministerul Finanțelor îl puteau efectua asupra activității intimatei-pârâte nu satisfac cerințele normei materiale menționate, în contextul în care, de la momentul indicat, nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operațiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale. Criticile astfel formulate sunt nefondate. Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancționat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului situat în localitatea Pitești, județul Argeș, cu nerespectarea standardelor internaționale, prin evaluatori autorizați, la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii intimatei-pârâte. În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 8995/FF din data de 7 septembrie 2009 (conținând titlul de despăgubire) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei B., apoi, au fost eliberate titlurile de conversie în acțiuni nr. 1436 din data de 22 decembrie 2009 și nr. 3578 din data de 23 septembrie 2011 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și opțiunii exprimate de către beneficiari. Fiind vorba de un drept de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2008, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut în mod corect incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că, într-adevăr, momentul la care începe să curgă termenul de prescripție nu este cel la care a fost emisă decizia de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (7 septembrie 2009), așa cum a reținut tribunalul, ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate. A constatat că, în speță, controalele activității entității subordonate trebuiau efectuate din oficiu, la intervale regulate și rezonabile, în caz contrar conceptul de "conducere și control al activității ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa" [art. 11 lit. l) din Legea nr. 90/2001] fiind în mare parte golit de conținut; în același sens este și principiul expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 19 din data de 3 iunie 2019: "53. (…) în condițiile în care nu există certitudinea datei unui posibil control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, entitatea publică nu poate sta în pasivitate, așteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să depună toate diligențele pentru depistarea existenței unor eventuale pagube cauzate de salariați în privința acelor resurse". A mai reținut și că, de altfel, un asemenea control al activității pârâtei a și fost efectuat, chiar dacă nu de către Guvern, ci de Curtea de Conturi, autoritate distinctă de stat, dar având această atribuție specifică, în anul 2013; or, statul trebuie și poate să cunoască rapoartele Curții de Conturi, de vreme ce aceasta prezintă și un raport anual Parlamentului [art. 140 alin. (2) din Constituție], astfel că poate fi constatat ca moment de la care curge prescripția data la care s-a finalizat raportul cu relevanță în cauză, nr. 25394 din 26 aprilie 2013. Totodată, curtea de apel a constatat că Înalta Curte a reținut, prin decizia invocată, că termenul de prescripție curge chiar de la un moment anterior, iar nu că nu ar putea curge, în situații care sunt într-o anumită măsură diferite, de la data comunicării raportului Curții de Conturi (nefiind contestat aspectul că de la un asemenea moment în mod cert curge termenul de prescripție, problema supusă analizei fiind aceea dacă de fapt termenul începe să curgă chiar mai devreme). A apreciat că, și dacă s-ar admite că numai un control exercitat de stat prin autoritățile sale reprezentative ar fi relevant, un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate, de la care să înceapă să curgă termenul de prescripție, este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, astfel cum au fost indicate în cererea de apel, precum și la mijloacele juridice, financiare și logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive ce asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, cât și, pe de altă parte, la faptul că, pentru ca reclamantul să poată acționa în instanță, la acesta se adaugă și termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În opinia instanței de apel, în orice caz, un interval de 9 ani pentru efectuarea de către stat a unui control care i-ar fi permis să identifice deficiențele în activitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății, ce ar face ca acțiunea, introdusă la 12 ani de la producerea pagubei, să fie depusă totuși în termenul de prescripție (de 3 ani), este cu mult peste ceea ce se poate considera un termen rezonabil. Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Așa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și la cel al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege – 3 ani –, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite acesteia să acționeze. Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea), legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică a scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x din data de 26 martie 2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective (data înregistrării în evidențele sale a adresei menționate), întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului. Susținerea recurentului-reclamant nu își are temei în dispoziția legală care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa. Nu este de natură a determina concluzia caracterului fondat al recursului nici critica prin care recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că în speță sunt aplicabile dezlegările date prin Decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționare recursului în interesul legii Cum în cazul particular al speței se pune problema constatării existenței unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredințat administrarea unei activități ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conținute în decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul logico-juridic al instanței supreme cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curții de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie. Astfel, prin decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860 din data de 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că: "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului". Sub aspectul curgerii prescripției extinctive, prin aceeași decizie, s-a reținut că: "nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului" (par. 54). Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate" (par. 57). Instanța supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei și nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată. "Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive" (par. 61). Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive" (par. 62), iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale. Ca atare, față de dezlegările obligatorii date prin această decizie, rezultă că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este chiar anterior celor reținute de către instanța de apel atunci când a arătat că poate fi constatat ca moment de la care curge prescripția data la care s-a finalizat raportul cu relevanță în cauză – nr. 25394 din data de 26 aprilie 2013 –, precum și că, chiar dacă s-ar admite că numai un control exercitat de stat prin autoritățile sale reprezentative ar fi relevant, un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate, de la care să înceapă să curgă termenul de prescripție, este unul rezonabil. În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x din data de 26 martie 2021, decurgând din diferențele de valoare a imobilului expertizat. Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice – art. 13 alin. (1) lit. e) din lege. De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea – art. 3 lit. a) din același act normativ –, ce a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite – art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel că putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate. Astfel, statul, în raport cu proprii săi agenți, trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligență în desfășurarea procedurii de evaluare și acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilității de a obține protecția juridică prin exercitarea dreptului material la acțiune. Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existența pagubei și a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant putea și trebuia să facă verificări cu privire la acuratețea și legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunțate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligență necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea și trebuia să fie identificată. În acest interval maxim, socotit de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurentl-reclamant să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță – 2021). În acești termeni, demersul judiciar al recurentului-reclamant reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei civile nr. 601A din data de 25 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.